Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Dialogul dintre Teologie si Psihologie: Tipuri de spiritualitate - Pr. Vasilios Thermos

4636580267_78577a84bd.jpgDialogul dintre Teologie și Psihologie:

 

Tipuri de spiritualitate – Pr. Vasilios Thermos

 

 

 

 

 

În lucrarea sa “Despre problemele vieții creștine contemporane” (traducere pr. Șerban Tica, Editura Sophia, 2012), părintele Vasilios Thermos dedică unul dintre capitolele cărții distincției dintre spiritualitatea moralistă, spiritualitatea psihologizantă și spiritualitatea ortodoxă.

Interesat și implicat în dialogul dintre Teologia Pastorală și Psihiatrie – Psihanaliză, preot care profesează în același timp ca psihiatru și psiholog pentru copii, Vasilios Thermos este una din vocile actuale care susține necesitatea unui asemenea dialog, datorită confuziilor și interpretărilor felurite care există actualmente pentru fenomenul religios, așa cum este el trăit fie în Biserica Ortodoxă, fie în afara ei. De data aceasta, psihologia și științele înrudite pot ajuta pentru depistarea unor false trăiri “religioase”, atunci când adevărul din punct de vedere psihologic este privit prin filtrul experienței milenare a Bisericii, cea duhovnicească.

 

În opinia sa, putem vorbi de mai multe tipuri de spiritualitate, fiecare fiind considerată “adevărată” de cei care o urmează prin modul lor de viețuire.

Un prim tip ar fi spiritualitatea moralistă, care s-ar referi la viețuirea după regulile moralei, și în care mai crede încă o parte dintre persoane. Este vorba de accentul pus pe virtuți în înfățișarea lor exterioară, pe autocontrol. Adepții unui asemenea stil de viață se concentrează de obicei asupra controlării mâniei, fiind în aparență foarte blânzi (cu mai mult sau mai puțin efort din partea lor, în funcție de fire) și pe controlul pornirilor trupești. Dar de la acest punct până la a considera o virtute drept roadă a Duhului Sfânt este o diferență enormă, conchide autorul, fără a insista foarte mult asupra acestui tip de spiritualitate.

 

Un alt tip ar fi spiritualitatea psihologizantă: “Ea instituie prioritară experiența psihologică în ceea ce simte sau percepe omul: dacă ceea ce simți este plăcut, atunci și duhovnicește ești pe drumul cel bun, ești aproape de Dumnezeu. Dacă te simți rău, ești departe de Dumnezeu.”, spune autorul. Însă nu se face în cazul celor cu asemenea mentalitate distincția între bucurie adevărată, reală, datorată apropierii de Dumnezeu, și o bucurie ca autoînșelare, părelnică. De asemenea, starea de rău psihologic a omului nu se datorează obligatoriu depărtării de Dumnezeu, ci poate exista chiar și atunci când, paradoxal, Dumnezeu ne este aproape, numai că El o îngăduie, prin înțelepciunea Sa, pentru smerirea sufletului nostru și pentru motive de El știute, așa cum reiese și din viața Sfântului Antonie cel Mare de exemplu, care striga după Hristos și căruia Mântuitorul i-a spus că a fost întotdeauna alături de el în luptele duhovnicești, deși el nu și-a dat seama, nu L-a simțit mereu.

 

Părintele Vasilios atrage atenția că de multe ori asemenea tip de duhovnicie se întâlnește în bisericile și mănăstirile ortodoxe din diferite țări și continente, exemplificând cu situațiile în care diverși credincioși vin la biserică în ideea de a se “liniști”. Or căutarea liniștirii, prin evlavia simțită în timpul slujbelor, arată o orientare spre ceea ce simte individul, nu pe cum se poziționează el față de aproapele său. Părintele o numește chiar “duhovnicie egocentrică”.

 

Pe lângă această liniștire, la acest tip se încadrează și... o anumită sete de putere. Astfel, precizează autorul, unii dintre tinerii care citesc din viețile Sfinților ajung, fără să-și dea nici ei seama cum, să dorească să aibă și ei daruri ale Duhului Sfânt, cum au avut aceia, eventual cât mai... repede. În subconștientul lor, biserica devine un mijloc pentru dobândirea acestor daruri.

Scopul mersului la biserică nu este însă nici liniștirea în sine, nici vindecarea, nici obținerea unor așa-zise puteri ale sfinților. Cei care se abat de la calea cea dreaptă: a dobândirii dragostei prin nevoință, asceză, adică punerea comuniunii cu Dumnezeu și cu ceilalți pe primul loc, vor fi doar înșelați.

“Dacă intră cineva în biserică căutându-i pe frați, se va tămădui” – cugetă Sfântul Cosma Etolianul, citat în capitolul analizat de noi, pe când dacă va căuta vindecarea individuală, îi va folosi pe ceilalți pentru o pseudo-terapie.

 

S-a uitat un lucru, pe care Părinții pustiei îl aveau mereu în vedere – atrage atenția părintele Vasilios – Biserica nu ne izbăvește printr-o încercare individuală, ci ca un grup de frați ce se împărtășesc unii de alții în mod real.

Acest al doilea tip de spiritualitate este doar o reacție la primul tip: după ce, îndeosebi în creștinismul apusean, s-a căutat timp de secole, un ideal bazat pe elementele exterioare de comportament, în timpurile mai recente, omul a preferat să dea importanță vieții sale psihice ignorate, sentimentelor și dorințelor sale.

 

Care este atunci spiritualitatea ortodoxă?, se întreabă așadar autorul.

Spiritualitatea ortodoxă nu se reduce la un singur element, fie el legat de comportament, de sentimente etc., ci are caracter ontologic, vizează întreaga fire umană, ca trup și suflet. Mai mult, ea se împlinește în Duhul Sfânt. Nevoințele omului, necesare de altfel, nu sunt suficiente. Virtuțile nu sunt scopul vieții în sine, ci dobândirea Duhului Sfânt, după cum reamintește Sfântul Serafim de Sarov. Harul însă nu poate fi forțat în dăruirea sa: când, cui, cât. Iar finalul ascezei este dragostea față de aproapele: ne nevoim, ca să putem iubi.

 

Pentru spiritualitatea ortodoxă, criteriul final este dragostea.

 

“A întâlni persoana reală a celuilalt presupune micronevoințe cotidiene, pe care ni le pune în față Biserica (începând cu familia!), pentru că de obicei noi nu ne legăm în mod real de cel pe care-l avem în fața noastră, ci de cel pe care l-am dori înaintea noastră. Trăim adică o spiritualitate eșuată, și atunci când omul dinaintea noastră ne scoate din ea, ne mâniem, deoarece ne scoate din visele noastre, ne trezește. Însă viața adevărată este aici, nu în ceea ce ne închipuim… (…) În sfârșit, observăm că provocările fiecărei epoci aduc binefaceri Bisericii noastre, deoarece o determină să-și elucideze elementele teologiei și să se despartă de greșelile trecutului, o ajută să-și conștientizeze și mai bine propria identitate.” (pr. Vasilios Thermos)

 

de Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article