Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Canonul cel Mare al Sfantului Andrei Criteanul - intoarcere prin pocainta

2315871343_566b119ec6.jpgCanonul cel Mare al Sfântului Andrei Criteanul

– întoarcere prin pocăință

 

 

 

“Vino, ticăloase suflete, împreună cu trupul tău...

De te mărturisește Ziditorului a toate...

și te depărtează acum de nebunia dinainte

și adu lui Dumnezeu lacrimi de pocăință.” (din Canonul cel Mare)

 

Comparat cu o cursă maraton a pocăinței, Canonul cel Mare nu este o invitație la analiză filologică sau teologică de text, ci de participare la o slujbă deosebită: canonul de pocăință al întregii omeniri. Acest canon se citește pe fragmente în prima Săptămână a Postului Mare, în zilele de luni, marți, miercuri și joi, la Pavecerniță, iar în întregime, joi din săptămâna a V-a a Postului Paștilor, la Pavecerniță.

 

 “Canonul cel Mare este diferit de un text literar pe care filologia academică contemporană îl poate analiza cu metodele ei sau de un text în care știința teologică ar putea căuta noțiuni teologice. Mai exact, am putea spune că este un text literar în deplinătatea lui din moment ce prin deplina lui armonie, prin dimensiunile lui adevărate – extinse la infinit - și deplina lui funcționalitate divino-umană – el exprimă și ajută pe om să pătrundă în acel timp și spațiu ale căror dimensiuni particulare le bănuiește sau spre care privește și pe care se luptă să le exprime adevărata artă. Și este un text teologic în deplinătatea lui, din moment ce în el gândirea, arta, informația istorică, funcționând ca rugăciune, își găsesc adevăratele dimensiuni și funcționalitatea lor deplină, devin mijloacele care îl călăuzesc pe om spre pocăință, adică spre schimbarea și remodelarea lui însuși și a mediului înconjurător. E un text teologic în deplinătatea lui fiindcă nu este un comentariu științific, ci un oficiu liturgic bisericesc, adică o acțiune care schimbă și mântuiește omul și lumea.” (Panayotis Nellas, “Omul – animal îndumnezeit”)

 

În studiul său asupra Canonului celui Mare, P. Nellas observă la ce fel de pocăință ne cheamă acest canon. Este o strămutare / trecere / diabasis a omului din cotidian la veșnicia lui Hristos. Lăsând în urmă ceea ce pare important acum, aici, pentru ceea ce are importanță eternă. Trecând deasupra istoriei așa cum e propusă ea de oameni, spre istoria mântuirii neamului omenesc. Integrând istoria personală în această istorie vitală, axată pe linia Adam – Hristos.

 

Atunci, în acest context, omul cu cine se poate asemăna?

“Ca tâlharul strig Ție: pomenește-mă, ca Petru plâng cu amar. Iartă-mă, Mântuitorule, strig ca și vameșul, lăcrimez ca și desfrânata. Primește-mi tânguirea, ca oarecând pe a canaaneencei.” (VIII, 4)

Așadar, devin tâlharul din dreapta, Petru după lepădarea întreită, vameșul la templu, desfrânata care a plâns la picioarele lui Hristos, canaaneanca ce s-a rugat insistent. Și mă rog să nu fiu precum fariseul, într-o rugăciune neroditoare, plin de dispreț și mândrie. Îngenunchez, bat metanii în fața Creatorului, nu mă mai ascund în tufiș să dau vina pe o “Evă” și pe un “șarpe”. Nu sunt străin de cei care au greșit, de fiul risipitor, de oaia cea pierdută. Nu mi se pare prea ușor să fac asta, dar vin la iubirea Lui de oameni, mai mare decât adâncul păcatelor mele. Nu e vorba doar de anumite păcate personale ale mele de care mă căiesc, ci de starea mea cea de înstrăinare față de Dumnezeu. Mă trezesc râvnind roșcovele porcilor, cu un stăpân străin, și tânjesc după îmbrățișarea Tatălui meu.

 

Cum să îndrăznesc?

“Mâna lui Moise ne va face să credem, suflete, cum că Dumnezeu poate să albească și să curețe viața cea leproasă; nu te deznădăjdui, dar, măcar că ești lepros.” (VI, 5)

Rugăciunile Canonului sunt ca o plângere, o tânguire a omului ce se recunoaște departe de Dumnezeu, de ceea ce înseamnă asemănarea cu El, de idealul sfințeniei. Dar ele reprezintă și o năzuință de a se apropia din nou. Dor izbucnit în cântec liturgic, închinare a sinelui către Cel Preaînalt. Mă identific în istoria mântuirii cu frații lui Iosif, care l-au aruncat în fântână și l-au vândut pe acesta..., dar pe Tine Te-am vândut, Doamne.

“Mărturisescu-mă Ție Hristoase Împărate, păcătuit-am, păcătuit-am ca mai înainte frații lui Iosif, vânzând rodul curăției și al înțelepciunii. De cei de un sânge a fost dat, a fost vândut în robie dulcele suflet, cel drept, spre închipuire a Domnului; iar tu, suflete, cu totul te-ai vândut răutăților tale. Lui Iosif cel drept și minții lui celei curate urmează, ticălosule și neiscusitule suflete, și nu te desfrâna cu pornirile cele nebunești, făcând fărădelege pururea. De s-a și sălășluit în groapă oarecând Iosif, Stăpâne Doamne, dar spre închipuirea îngropării și a scuipării Tale a fost aceasta; iar eu ce-Ți voi aduce Ție întru acest chip vreodată?” (din Canon)

 

Măreția Canonului în oficierea sa liturgică “stă în aceea că el îl inițiază pe om în spațiul unde se pot realiza toate acestea, și spațiul este Hristos”. (P. Nellas)

“Adusu-ți-am aminte, suflete, de la Moise facerea lumii, și toată Scriptura cea așezată de acela; care îți povestește ție de cei drepți și de cei nedrepți; din care celor de-al doilea, adică celor nedrepți ai urmat, o, suflete, păcătuind lui Dumnezeu, iar nu celor dintâi.” (din Canon)

 

Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article