Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Benvenuto!

Benvenuto!

 

 4904961384_a1c8f624b5.jpg


Feţe posace se arătau peste tot. Atente, persoanele se cercetau, nu pentru a afla zâmbetul, ci a se oglindi în alte feţe, asemănătoare. Crispaţi şi trişti, dar satisfăcuţi: „asta-i viaţa”, „toţi sunt aşa”, „la aşa vremuri, altfel nu se poate”.

 

Zilele trec.

 

Feţele posace se regăsesc în alte feţe posace. Se ţipă la copii, că ei nu mai au răbdare cu „prostiile” lor. Ce atâta gălăgie şi voie bună? Pentru ce? „Lasă, creşteţi voi mari, şi vedeţi voi! O să vă îngroape ele facturile, grijile şi, şi, şi tot ce ne îngroapă pe noi de vii! Gata, linişte, n-auziţi?”

 

Zilele trec.

 

Copiii se sperie de feţele posace. E ca un vis urât, în care mama nu mai zâmbeşte, ci e - uf - o Cotoroanţă în miniatură. Mama nu mai mângâie, că e obosită şi nu se mai gândeşte la fleacuri. Mama nu mai coace plăcintă. Trânteşte o pungă luată în grabă, cu dulciuri. Iar copiii mănâncă din ele, nedumeriţi de tot.

 

Zilele trec.

 

Feţele crispate se înmulţesc. E o boală. Mai rea decât orice gripă, şi fără vaccin. Copiii sunt obosiţi de ele. Rezistă, rezistă, dar până când?

 

Zilele trec.

 

Până când a venit profesorul de design în oraş. Ha, ha, ha, era atât de ocupat, avea atât de multă treabă, încât nu a observat ce multe feţe posace îl privesc pieziş. El lucra, atât. Avea de schimbat faţa oraşului. Refolosea orice materiale, înlocuia tot ce era urât, punând multă culoare şi mult, mult suflet. Chicotea în timp ce lucra. Îşi ridica privirea spre cer. Nu, nu ofta, să nu vă închipuiţi aiurea. Respira albastrul şi continua lucrarea sa. Iar copiii au venit lângă el, să-l urmărească.

 

Zilele...

 

Copiii au anunţat: e un nene care nu se strâmbă la noi, şi nici la alţii, nici măcar la feţele posace. Au venit tot mai mulţi să-l vadă. Îl ajută, benevol. Din când în când, o faţă posacă îi întrerupe, ca să întrebe de aprobări, avize, ştampile, adeverinţe, dosare şi altele. „Cine vă plăteşte?” Nimeni nu răspunde, când totul e aşa evident. Copiii ştiu. Profesorul a fost trimis de Moş Crăciun. Înseamnă că ei au fost cuminţi şi că, până la urmă, şi feţele posace vor înţelege.

 

...trec.

 

Se face înghesuială. Unii – că vor să ajute. Alţii – că nu pot să creadă. Imposibil. Iar faţa oraşului, cea posacă, se schimbă. Blocurile pleznesc acum, de lumini şi culori. Încet, încet, oraşul începe să danseze. Feţele posace se simt stinghere în acest nou Disney Land. „Unde ne e oraşul nostru? Să-l gonim! Cine se crede? Oricum, e singur, e singur...!”

 

Zilele...

Certuri, discuţii, feţe posace care cedează şi feţe posace care se aspresc şi mai tare. Copii care devin fericiţi şi copii care mai aşteaptă... Zilnic, în oraş plouă cu confetti, aurii, argintii, după cum doreşte profesorul de design. Aaaa, şi după cum doresc copiii, căci îi întreabă. Iar într-o zi, un copil îndrăzneşte să-i zică: „Domnule, până când staţi? Când vă întoarceţi la Moş Crăciun?”

 

...se umplu de bucurie.

 

„De ce să vă fie frică? Ce dacă eu plec? Voi înşivă, acum, puteţi fi profesori de design. Aţi învăţat foarte bine, ştiţi ce aveţi de făcut”, îi încurajează el. Nu se ştie când va pleca. Dar acum toţi sunt convinşi: a fost trimis de Moş Crăciun.

 

Epilog:

 

Nu mai are haz să rămâi faţă posacă. Profesorii de design sunt în oraş.

 

 

 

Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article