Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

FREAMĂT DE CONDEI - 16 septembrie 2009, Marina Popescu

FREAMĂT DE CONDEI - o rubrică în cadrul căreia puteţi citi texte în proză mai lungi sau mai scurte, după cum primim şi selectăm pe blog. Unele dintre acestea sunt ... replici la cele trimise anterior, în cadrul aceleiaşi rubrici!



           Doamna din hârtie

                                                                                de Marina Popescu


            Povestea mea începe când am auzit pentru prima oară acordurile unei melodii cântate la pian. La început timide, apoi din ce în ce mai hotărâte. Era prima oară când auzeam muzică de pian atât de aproape. Nu fusesem vreodată la un concert; nici nu aveam cum, în starea mea. Nici măcar la televizor, radio sau pick-up nu ascultam vreun fel de muzică. Încercasem de câteva ori, dar crizele care urmau m-au convins că muzica îmi este dușman de temut.

null            Era de fapt impropriu spus că „muzica îmi este dușman”. Singurul meu dușman era boala cu care mă născusem. Nu făceam din asta o tragedie, nici nu vroiam să fiu compătimită. Dar uneori mă săturam chiar eu de stările pe care boala mi le provoca. Cu trecerea anilor, deveneau tot mai dese. Veneau când nici nu mă așteptam și treceau când aveau ele chef. Mă trezeam într-o dimineață cu zâmbetul pe buze, beam o cafea amară (deși medicul îmi interzisese categoric viciul ăsta), admiram soarele, norii, copacii verzi plini de speranță, iar peste 2-3 ore totul se prăbușea. Aruncam caietul pe jos, smulgeam foile pe care scrisesem zile sau săptămâni întregi fragmente dintr-un roman sau poezii, mâzgăleam vreun tablou abia terminat după nopți de insomnie și inspirație. Nu suportam pe nimeni și nimic în jurul meu. Uneori crizele durau mai mult, alteori mai puțin. Nu era mereu la fel și nici nu puteam ști exact ce se întâmpla în timpul lor, pentru că memoria se înăpățâna să nu țină în sine asemenea detalii. Îmi dădeam seama de gravitatea și durata episodului după numărul de lucruri distruse. Alteori, tulburările mele se manifestau exact așa cum începuseră în copilărie: rămâneam cu privirea ațintită undeva în depărtare și nu mai vedeam nimic în jur. Mă izolam într-o altă lume, doar eu cu gândurile cele mai negre care pot fi imaginate pe lumea asta. Cele mai crude suferințe, cele mai mari dureri fizice și sufletești îmi țineau atunci de urât. Imagini, sunete, culori, lacrimi, se amestecau toate și mă luau cu ele într-un vârtej al groazei și al morții imaginate. Ce anume mă făcea să ies din starea asta, nu știu. Dar atunci când în sfârșit îmi reveneam, urmau 2-3 zile de slăbiciune, în care nu mai eram bună de nimic. Puteam totuși să scriu. Era tot ce îmi rămăsese. Așa-mi petreceam majoritatea orelor în care eram cât de cât normală: scriam, dar și citeam. O zi sau două îmi erau suficiente să termin o carte care îmi plăcea. Scriam apoi recenzii pe care le publicam în diverse ziare sau reviste. Așa îmi câștigam și îmi câștig existența. Nu pot lucra la un serviciu stabil, nu pot sta într-un spațiu mic (cum ar fi un birou) cu alți oameni, boala mea nu-mi dă voie să fac lucrul ăsta.

            Visul meu este să scriu o carte. Și după tot ce s-a întâmplat, există acum o șansă de a mi-l îndeplini.

            În clipa în care am auzit acordurile de pian m-am speriat. Psihicul meu fragil nu suporta zgomotele, cu atât mai puțin muzica. La unul din controalele periodice făcute de medicul meu, muzica simfonică m-a făcut să distrug o parte din obiectele aflate în cabinet. Mai rău este că îmi amintesc foarte bine ce am făcut atunci. Simțeam un impuls destructiv, dorința de a simți sub picioare oasele de plastic ale scheletului din colț, de a auzi zgomotul cioburilor atunci când scrumiera grea de cristal se prăbușise pe gresie. Aș fi vrut să-l lovesc și pe doctor, să aud mâna mea plesnind obrazul rotund și proaspăt ras. Dar nu mai apucasem să fac și asta, pentru că două asistente zdravene mă imobilizaseră deja și mă legaseră de pat. Plânsesem, mă zbătusem, cerusem iertare. Nu-mi explicam cum fusesem în stare de asemenea fapte oribile. De parcă muzica mi-ar fi trezit niște resorturi ascunse, niște valențe ale unei personalități ațipite care abia atunci izbucnise.

            Doctorul înțelesese și mă iertase. Ba chiar mă apucase prietenos de mână și încercase să mă liniștească, luând totul asupra lui. Era de vină, făcuse un experiment, vrusese să vadă dacă muzica clasică are același efect negativ ca și restul muzicii. Adevărul e că nici el nu știa ce origine și ce tratament are boala mea. Nici măcar nu știa dacă se poate vindeca, ameliora, sau măcar stopa evoluția ei. În acele momente când mă consola, mângâind cu degetele umede și grăsuțe mâna mea înghețată, îmi fusese chiar simpatic. La următoare vizită i-am dus o scumieră de cristal mai frumoasă și fără îndoială și mai scumpă decât cea pe care o avusese. M-a certat că am cheltuit atâția bani și mi-a spus cu lacrimi în ochi că acea scrumieră spartă fusese premiul câștigat la un festival de poezie la care participase în tinerețe, până să se înscrie la Medicină. Am fost interesată de subiect și el a început să mi se destăinuie.   

            Licean fiind, scria versuri. Visa să ajungă poet. Puțin îi păsa de bani, de călătorii, de fete, de cârciumile în care colegii lui se refugiau în timpul orelor sau după ore. El scria. Visa. Privea natura. Privea oamenii. Iar ceea ce nu putea privi, își imagina. Admira ceea ce era creat și crea sau re-crea ceea ce nu exista sau exista într-o formă care nu-i plăcea. Versurile lui erau apreciate și toți îl cunoșteau drept un tip rebel, un boem. Fetele îi căutau compania mai mult decât pe cea a amicilor săi care făceau pe grozavii bând, fumând și cheltuindu-și banii pe tot felul de lucruri inutile. El însă nu iubea decât poezia. Și dragostea era reciprocă.

            - Primul festival-concurs de poezie la care am participat a fost și cel la care am câștigat premiul întâi. Pe atunci o scrumieră ca aceea de cristal era un lucru de mare preț. Dar, ajuns acasă, mama și cu tata  mi-au făcut un scandal de zile mari. Bătrânul mi-a confiscat scrumiera și mi-a zis să mă apuc de învățat că nu mai ține. Pentru el scrisul era o pierdere de vreme. Singurele meserii adevărate și onorabile erau cele de doctor sau avocat. și cum aveam trac și nu puteam pleda la procese, a trebuit să aleg meseria de medic. Psihiatru, desigur, pentru că sunt o fire ușor impresionabilă și nu aș fi fost în stare să tai în carne vie, să văd atâta sânge. Scrumiera a recuperat-o bunică-mea, Dumnezeu s-o ierte, de la tata și mi-a dat-o înapoi când am venit aici și am început cursurile la facultate. Îmi spusese că am câștigat premiul datorită talentului și muncii mele, așa că trebuia să-l port cu mine în locul nou în care aveam să merg. Ea aprecia poeziile mele, deși era femeie de la țară.


            Povestea doctorului mă impresionase și avusese un efect benefic asupra mea. Într-un fel îl compătimeam. Nu avusese curajul să ducă până la capăt visul de a fi poet, îl lăsase pe taică-su să hotărască pentru el. Până la urmă de ce ținea atât de mult la scrumiera de cristal câștigată la concursul de poezie? Ar fi trebuit să simtă furie sau rușine atunci când o privea. Scrumiera aia era ratarea lui încremenită în cristalul gros și greu. Dar și oamenii aparent normali au uneori un mod ciudat de a gândi și interpreta lucrurile. Oricum, din acea zi nu m-am mai dus cu teamă la controalele medicale. Aveam totuși ceva în comun cu doctorul: scrisul. Lui îi plăcuse cândva, mie îmi plăcea dintotdeauna. Dar amândoi era scriitori ratați: el din cauza lașității, eu din cauza bolii.

            Pianul însă, așa cum spuneam, nu a trezit în mine niciun instinct de distrugere. Și nici nu mi-a creat vreo stare depresivă. Mi se părea, dimpotrivă, foarte relaxant și odihnitor. Mai ales că îl auzeam seara. La început la câteva zile, apoi chiar seară de seară.

            Îmi cream în minte tot felul de povești pe care încercam să le scriu și pe hârtie, dar rareori rămânea vreuna întreagă, datorită crizelor care se manifestau la câteva zile.

            Muzica de pian mi se părea că se potrivește atât de bine casei în care locuiam, de parcă ar fi fost exact ce-i lipsea ca s-o aducă la câțiva centimetri de perfecțiune (nu am crezut niciodată în perfecțiune, doar într-o mai mare sau mai mică apropiere de ea). Am locuit în casa asta de când m-am mutat în oraș. Nu mai țin minte cum am ajuns aici, nici cum am devenit proprietara locuinței. Din exterior nu arată cine știe ce: o vilă cu parter și două etaje, acoperită de iederă.

            Eu locuiesc la etajul întâi. De fapt, nu există decât un singur apartament la fiecare etaj, trei locuințe în toată vila. Curtea are o grădină mare cu flori, de care se îngrijește bătrânul de la parter, domnul Emil – simpatic, vesel, cu toate necazurile pe care le-a îndurat. Stă de mulți ani singur. Soția i-a murit cam de pe vremea când m-am mutat eu aici și multă vreme bătrânul a fost trist și abătut, dar mai apoi s-a concentrat asupra grădinii; florile îi luminau chipul bătrân. Nu există grădină mai frumoasă ca a lui.

            Ultimul etaj este locuit mereu de altcineva, nimeni nu stă mai mult de câteva luni acolo.

            Aerul de vechi al vilei nu o face prea atrăgătoare, dar interiorul este minunat. Vara este răcoare, iarna cald, de parcă știe casa ce știe, că trebuie să-i protejeze pe cei ce o locuiesc.


            Apartamentul meu –dacă-l pot numi așa – se compune din două camere destul de mari; mai ales sufrageria – ce a devenit între timp bibliotecă, birou, atelier de creație – este deosebit de luminoasă, având patru ferestre orientate spre sud, așa că este lumină mai tot timpul zilei. O ușă de sticlă dă spre terasa ce se întinde până în dreptul bucătăriei. Pe terasa cu masă și două scaune de răchită petrec mult timp scriind sau citind, în zilele frumoase de vară.

            Un perete întreg este acoperit de biblioteca în care sunt toate cărțile pe care le-am citit de-a lungul vremii. Un birou nu prea mare e folosit ca masă de scris pe care se află caietele pline de poezii și povești, o lampă de birou și o mulțime de pixuri și stilouri care de care mai ciudate (le colecționez). Într-un colț al biroului am o cutie din lemn de piper, plină cu țigări aromate, iar lângă ea o brichetă masivă, înfățișând un pește albastru pe un postament de marmură, din a cărui gură iese flacăra, brichetă pe care nu am folosit-o niciodată.

            În cameră există și un șevalet, alături de o măsuță joasă pe care se află paleta, tuburile de culoare, cărbuni pentru desen și pensule. Câteva tablouri terminate zac într-un colț al camerei. Pe șevalet așteaptă de ceva timp pânza ce înfățișează același pește albastru, eșuat pe țărm în fața unui personaj masculin așezat pe o stâncă măcinată de timp și de valuri. Marea și cerul aproape că își contopesc culorile de un albastru incredibil, ireal. Doar un colț de cer a rămas nepictat, dar încă nu m-am hotărât dacă voi picta și soarele sau nu. Sper să nu distrug cumva tabloul între timp, așa cum am distrus povestea cu peștele albastru, într-una din crizele mele inopinate.

            Într-un colț - o vază gallé în care păstrez niște imortele. Deși, având în vedere frumusețea și valoarea ei, ar trebui s-o țin goală și la vedere. Dar mi se pare o vanitate inutilă – oricum nu mă vizitează nimeni. Restul camerei este goală, ceea ce o face să pară mai mare.

            Să nu uit de candelabrul vechi cu opt brațe ce atârnă maiestuos de tavan, atât de vechi de parcă a venit din alt secol.

            Dormitorul – simplu: un pat mare și înalt, o măsuță de toaletă pe care stau aruncate în dezordine tot felul de fleacuri de la rujuri, farduri, parfumuri până la inele, brățări, cercei, mărgele. Nu le folosesc prea des, dar îmi place să le am acolo, să le privesc (probabil urme ale cohetăriei feminine pe care boala n-a reușit să le șteargă încă). Iar în mijlocul lor, superba sticlă de parfum Lalique, din cristal fin, un exemplar de colecție.


            Mobilierul se completează cu un șifonier imens și un ceas de perete cu un mecanism cu lanț și greutăți. Cândva, la ore fixe, ieșea din căsuța sa minusculă un cuc. Dar de ceva vreme s-a ascuns și nici nu dă semne că ar mai ieși vreodată de acolo. La fix se aude doar un fel de scârțâit, de parcă ar scânci bietul cuc prizonier.

            Spre deosebire de restul locuinței care emană un aer de vechi, bucătăria este modernă, deși aici îmi petrec foarte puțin timp. Dimineața – când beau un pahar cu lapte rece, la prânz – a cărui oră variază între 12 și 16 și seara înainte de culcare când îmi prepar uneori, în funcție de starea pe care o am, o ciocolată caldă după o rețetă proprie.

            Serile în care pianul își făcea auzite melodiile erau pentru mine cele mai frumoase. În încăperile cu aer retro și puțin aristocratic, mă simțeam ca într-o sală de bal. Îmi dădeam în spatele urechii stângi cu parfumul Lalique, închideam ochii și visam povești pe care le scriam apoi cu o viteză uimitoare în caietele mele. Aș fi vrut să știu cine este cel sau cea care m-a făcut să mă împrietenesc cu muzica. Dar deocamdată nu puteam decât să-i mulțumesc în gând, să primesc frumoasele acorduri în suflet și să-mi las mâinile să alunece în dansuri fluide când asupra pânzei, când asupra hârtiei.

            Medicul observase schimbarea mea în bine și se bucura să mă vadă optimistă. Îi spusesem că aveam mult mai rar crize și se manifestau mai puțin violent. Nu-și putea explica nici el cauza pentru care muzica de pian era altfel decât restul muzicii pentru mine.


            Se pare însă că nu orice muzică de pian mă relaxa și mă aducea aproape de normalitate. La o altă vizită, intrând în cabinet, am avut o criză teribilă. Doctorul asculta un disc cu Richard Clayderman, ale cărui clape au apăsat greu pe psihicul meu încă nevindecat și l-au făcut să se prăbușească din nou.

            Atunci am înțeles că persoana ce-mi oferea fără să știe acele minunate concerte de seară avea ceva special. Și mi-am propus să o cunosc cândva. Dar în momentele acelea preferam să o cunosc doar în imaginația mea. Îmi închipuiam cum este cel sau cea care cântă atât de frumos la pian. Oricât aș fi încercat, nu-mi puteam alcătui în minte un portret fizic. Începusem într-o seară să pictez un chip, dar pensula se încăpățâna și nu vroia să schițeze ceva concret. Tot ce bănuiam este că era un pianist, nu o pianistă. Așa simțeam eu, după vibrațiile muzicii, după pauzele dintre note sau poate că așa îmi spunea mie intuiția. Era cu siguranță o persoană sensibilă, dar extrem de pasionată de muzică; și asta o făcea puternică. La unele pasaje pe care le interpreta se simțea cum întreaga sa ființă se concentra în vârful degetelor.

            Îmi închipuiam uneori că stăm de vorbă despre muzica lui, despre poveștile mele. Ne gândeam să punem poveștile pe muzică și să creăm un spectacol muzical al ideilor. Puteam vorbi oricând despre orice, iar seara muzica de pian lua locul oricăror discuții, exprimând lucruri care nu pot fi decât cântate. Nici nu mai simțeam nevoia să-l văd pe cel care cânta la pian (eram acum convinsă că este un „El”), îmi era suficient să știu că este acolo și mă vrăjește în fiecare seară cu acordurile atât de frumoase. La ce bun să-l fi văzut? Putea fi oricum: tânăr, bătrân, urât, frumos, înalt, scund, slab, gras, cu mustață, fără mustață, ochelarist sau nu. Ce mă interesa pe mine erau visele pe care le trăiam pe muzica sa, gândurile pe care i le împărtășeam fără să știe. Și, bineînțeles, eram bucuroasă de efectul benefic pe care îl avea asupra stării mele de sănătate care se îmbunătățea vizibil.


            Muzica mă plimba în fiecare seară în alt loc. De la deșertul fierbinte al Saharei zburam în deșertul de zăpadă al Laponiei, apoi ascultam muzică într-o cafenea a imensului aeroport din Tokyo. Senzația era întotdeauna aceeași: de infinit, de spații mari, luminoase, deschise tuturor posibilităților. Oriunde m-ar fi purtat melodiile, cerul era întotdeauna senin, în fiecare vis. Nu am prea multe cunoștințe despre muzică pentru că nu am putut asculta, dar pentru mine interpretările la pian ale vecinului de la etajul doi erau foarte, foarte aproape de perfecțiune. Mă făceau fericită.

            Această fericire a mea a durat aproximativ trei luni. Apoi, ceea ce bănuiți, s-a întâmplat. Într-o seară mă pregătisem ca de obicei pentru concert, dar artistul nu a mai venit. Pianul a rămas tăcut. Am privit cu îngrijorare de multe ori la ceasul meu vechi, cu lanțuri ce atârnă. Îngrijorare care în seara următoare s-a transformat în disperare, iar în cele din urmă a devenit o mare tristețe, o mare depresie, un mare pustiu.

            Încercam să îmi imaginez ce s-a întâmplat cu cel care cânta la pian. Poate e bolnav; poate a plecat în vacanță sau în turneu și se va întoarce într-o  bună zi. Nu vroiam totuși să cred că i s-a întâmplat ceva rău. Un om care are darul de a cânta atât de minunat  nu poate avea parte de ceva rău, ar fi aproape imoral.

            Toate gândurile negre, toate presupunerile, imensul gol ce îl simțeam seara, m-au adus în aceeași stare dinainte: crize frecvente și tot mai violente. O bună parte din ceea ce scrisesem a fost transformat în mici bucăți călătoare de hârtie. Nici poveștile de adolescență ale doctorului nu mă mai binedispuneau. Tot ce-mi doream era să mai ascult măcar o dată pianul fermecat.

            După vreo două săptămâni de tăcere a pianului, povestea mea a căpătat un alt sens. Unul la care nu m-aș fi așteptat și care o face atât de specială.

            Când m-am întors de la ora de terapie, bătrânul domn Emil mă aștepta, așezat pe băncuța de lemn din cocheta lui grădină. Se ridicase și se apropiase ezitant de mine, cu un zâmbet indecis în colțul gurii. Îmi întinsese un plic mare, alb: „E pentru dumneavoastră”, îmi spusese timid, apoi se întorsese la florile sale. I-am mulțumit, deși eram tare mirată. Mie nu îmi scria nimeni niciodată. De acea nici nu aveam o cutie poștală. Mi se părea inutilă. Cam ca o pereche de pantofi pentru un om fără picioare.


            Urcasem cu plicul în apartamentul meu. Luasem de pe birou una din țigările aromate și o aprinsesem cu bricheta-pește albastru. Era prima oară când o foloseam. Mâna îmi tremura de la efortul apăsării, pesemne că arcul nou opunea rezistență destul de mare. Cântăream plicul în palmă, era cam greu pentru o simplă scrisoare. Trecuse destulă vreme până l-am deschis.

            Într-adevăr, pe lângă o hârtie albă cu litere mărunte și ordonate, am găsit și o casetă audio și un caiet cu foile albe. Scrisoarea o am încă și v-o citesc chiar acum.

            „Stimată doamnă,

            Am avut curajul să vă scriu abia după ce m-am mutat din vila în care locuiți și dumneavoastră. Mi-era teamă să nu considerați scrisoarea mea ca pe o îndrăzneală. Nu aș fi vrut să vă deranjez în niciun fel, dar trebuia să vă scriu până la urmă.

            Eu sunt vecinul de la etajul doi. Horațiu. Am 19 ani și, datorită dumneavoastră, am decis să urmez Conservatorul la clasa de pian. Spun din cauza dumneavoastră, pentru că am citit aproape toate poeziile și poveștile pe care le-ați publicat și, datorită lor, am înțeles că fiecare om își este sieși dator cu împlinirea celui mai mare vis pe care îl are; oricât de greu ar fi să facă lucrul ăsta și oricât de dură ar fi lupta pe care trebuie s-o poarte. Iar visul meu dintotdeauna a fost să fiu pianist. Dar m-am născut într-o familie de oameni simpli și săraci, iar părinții mei ar fi vrut să mă știe muncitor, să-mi pot câștiga traiul cu propriile mâini, dar nu plimbându-le pe clape, ci pe unelte dure, într-o fabrică sau într-un atelier. Mai-mai că era să fac greșeala și să le urmez sfaturile, să renunț la ideea de a mai urma liceul și apoi Conservatorul. Dar poveștile dmneavoastră m-au făcut să încep să cred în viitorul meu, în visul meu. Am plecat de casă, am intrat la liceu și am reușit să-l termin. Ziua învățam, iar noaptea serveam la mese într-o cafenea, ca să pot să mă întrețin. La sfârșit de săptămână mai dădeam meditații la matematică unor colegi din clasele inferioare. Cu bani puși deoparte am reușit, după terminarea liceului, să mă înscriu la Conservator și să-mi cumpăr un pian, vechi ce-i drept. Acela este pianul la care m-ați auzit cântând seară de seară. Concertele mele improvizate sper că nu au fost prea obositoare pentru dumneavoastră. Nici nu știu dacă uneori nu cântam cumva prea tare sau prea mult... Atunci când mă așez la pian eu nu mai sunt eu; devin parte a pianului, parte a melodiei pe care o interpretez. Sufletul meu se desprinde de trup și se înalță în aer, odată cu notele. Iubesc muzica, să știți.  Așa cum îmi dau seama că și dumneavoastră iubiți literatura.

            Îmi pare rău că nu am reușit să ne cunoaștem în scurtul timp în care am locuit în clădirea aceasta. Din cauza chiriei cam mari a trebuit să mă mut. Un coleg mi-a găsit și mie loc în cămin.

            Vă mulțumesc încă o dată pentru tot ceea ce ați scris, pentru că datorită acelor cuvinte visul meu este atât de aproape de mine, îl port în permanență în sufletul meu și știu că în curând va deveni realitate.

            Și pentru că mulțumirea nu înseamnă pentru mine doar cuvinte, vă dăruiesc și o casetă cu unele melodii cântate de mine la pian. Poate le veți asculta într-o zi, când veți mai scrie o poezie sau o poveste pe caietul cu pagini deocamdată albe. Să aveți mare grijă de acest caiet. Nu este ca oricare altul. Și nu spun asta doar pentru că este de la mine, ci pentru că... așa este el. O să vedeți că îmi veți da dreptate.

            Și pentru că nu renunț nici la visul de a vă cunoaște într-o zi, vă spun de pe acum să vă pregătiți pentru primul meu concert ce va avea loc în seara de Crăciun. O să vin personal atunci să vă iau de acasă. Vreau să fiți acolo când voi cânta pentru prima oară în fața unui public real.

                                                                       Cu stimă,

                                                                       Horațiu.  ”

           

Atâta bucurie, tristețe, speranță și nerăbdare nu am simțit vreodată și nici nu credeam că pot încăpea în același timp în ființa mea locuită de capricioasa și misterioasa boală. Zâmbeam ținând scrisoarea în mâna stângă și ștergându-mi lacrimile cu mâna dreaptă. Am în fața ochilor și acum imaginea mea stând în picioare pe terasă și minunându-mă de scrisoarea pe care o primisem. Singura din viața mea. De atâta bucurie cred că ieșisem atunci trup și mă putusem contempla într-o poză pe care n-am s-o uit nicicând.

            Bineînțeles că imediat ascultasem caseta, dând volumul casetofonului destul de tare. Deși era atunci o frumoasă după-amiază, pentru mine era seară și era concert. Un concert unic, dedicat mie, un concert pe care îl puteam asculta oricând doream. Ascultasem caseta iarăși și iarăși, până când seara chiar sosise la ferestrele mele. Dar pentru mine muzica aducea un răsărit de soare deasupra unei mări incredibil de albastre. Terminasem tabloul cu peștele ce iese din valuri. Pictasem și soarele până la urmă. Abia spre miezul nopții îmi amintisem de caiet. Îl deschisesem și atunci am văzut-o pe ea: Doamna din hârtie. Mi-a zâmbit și m-a poftit să scriu. Apoi a dispărut.  

            Părea desprinsă din alte vremuri. Câteva secunde au fost de ajuns ca să-i rețin chipul: alb, cu ochi negri mari, pătrunzători și gura mică, zâmbitoare. Părul prins într-un coc lejer din care rămăseseră pe tâmple și lângă urechi câteva șuvițe inelate. Semăna atât de bine cu o camee!

            Am scris atunci, în acea noapte, o poveste la care ținusem foarte mult și pe care mi-am amintit-o cuvânt cu cuvânt – povestea peștelui albastru, pe care până la urmă vrăjitorul Adnan trebuie să-l ucidă pentru a salva viața prietenului său.

            De atunci, în fiecare zi scriu câte ceva în caiet. Pagină după pagină, Doamna din hârtie are grijă ca poveștile să curgă frumos și mă dojenește blând în rarele momente când se mai întâmplă să am scurte crize, astfel că nu mi-am mai distrus creațiile. Am primit și cea de-a doua scrisoare de la Horațiu în care îmi spune că ar fi bucuros să știe că într-o zi voi scrie o poveste despre el și visul lui de a cânta la pian.

            Mi-am făcut curaj și i-am răspuns. I-am mulțumit pentru minunatul său dar și i-am spus că povestea lui este scrisă chiar de el. Eu trebuie soar s-o transcriu pe caiet, sub privirile atente ale Doamnei din hârtie. Și i-am mai spus, desigur și lucrul cel mai important: aștept cu emoție și nerăbdare concertul de Crăciun.


Autor: Marina Popescu


Partager cet article

Commenter cet article