Când profesorii universitari cercetează "nebunia pentru Hristos"

Când profesorii universitari cercetează
„nebunia pentru Hristos”

 

De multe ori câte o carte de la pangarul unei biserici ne atrage prin titlul ei, prin grafică sau... dincolo de toate acestea, răsfoind-o, o cumpărăm. Şi o citim, când reuşim să găsim un timp al liniştirii gândurilor, spre meditaţie. Am dat, recent, peste cartea „Tarso cea nebună pentru Hristos”, apărută la Editura Cartea Ortodoxă şi Editura Egumeniţa, în 2008, ca traducere din limba greacă, după originalul apărut în anul 2004 şi aflat deja la a doua editare. Autorul cărţii, prof. conferenţiar Ioannis K. Kornarakis!

Mărturisesc că interesul meu s-a dublat când am văzut cine este autorul. Din ce perspectivă ar putea analiza viaţa unei Sfinte recente „nebune pentru Hristos” un profesor universitar? Într-adevăr, o prezentare mai elaborată, a ceva care nu se prea lasă prins în normele academice...

O persoană care de la 14 ani a simţit o chemare deosebită spre cele sfinte, diagnosticată ca „schizofrenică” de doctori, operată la cap – fără a fi cu adevărat nebună; care s-a retras în preajma unei mânăstiri din Keratea (Grecia), într-o chilie cu totul sărăcăcioasă... Aceasta e Tarso, care a trăit între anii 1910-1989.

Dar cum în ziua de astăzi nici măcar cei nebuni pentru Hristos nu scapă atenţiei deosebite a lumii, interesată chiar mai mult de ceea ce este neobişnuit, această femeie necălugărită, deşi vieţuitoare precum călugăriţele, a întâmpinat deseori greutăţi din partea vizitatorilor curioşi, dornici de un cuvânt „vizionar”, mai mult decât de un cuvânt de suflet. De obicei, aceştia veneau şi ca să o laude, numind-o „sfântă în viaţă”, „mai mult decât egumenă” etc., fiind repeziţi de ea, datorită îndemnului lor spre slavă deşartă.

Dincolo însă de aparenta incoerenţă verbală, de hainele sărăcăcioase, de preferinţa ei pentru cele mai neplăcute ascultări şi nevoinţe, mulţi au văzut pe omul care depăşeşte barierele convenţiilor sociale, pe căutătorul rugăciunii cu smerenie, pe cel ce fuge de slava de la oameni cu obstinaţie şi cu chemare de sus pentru aceasta.

Autorul însuşi este uimit cum cei înţelepţi ai lumii acesteia se simt mici şi neajutoraţi în faţa unei asemenea persoane, capabilă să dea lecţii de viaţă şi de smerenie aproape neobservate, dar cu urme adânci pentru cei în cauză.

Vom extrage câteva asemenea exemple din carte: fiind apreciată de un vizitator pentru ochii ei frumoşi, Tarso a purtat tot restul vieţii ochelari de miop, prinşi cu sârmă, stricându-şi în mod voit vederea şi urâţindu-şi intenţionat chipul. Pe cei mai mulţi curioşi îi gonea de la ea, vorbind fără legătură, aparent delirând. Cei care au pândit-o (!), au mărturisit că noaptea spunea rugăciuni, cunoscând slujbele ceasurilor pe de rost. Pătrundea inimile oamenilor, putându-le spune singură despre rănile lor sufleteşti, cu sfat scurt. De câteva ori a fost văzută la rugăciune înălţată în văzduh, dar când constata că a fost observată, dispărea.

După moarte, trupul său a devenit binemirositor, iar rugăciunile în care i s-a cerut mijlocirea s-au împlinit.

„Dar în ciuda smereniei sale până la pământ, imaginea ascetică a lui Tarso, portretul ei, avea deseori o străvezime duhovnicească fără nicio legătură cu ceea ce vedeau ochii trupeşti la un moment dat. Pentru aceşti vizitatori, care o iubeau şi o cinsteau tainic înlăuntrul lor, fără să o arate în exterior, Tarso, în unele clipe, nu era ceea ce arăta pe dinafară, adică o cerşetoare zdrenţuită, ci o împărăteasă strălucitoare! Oricât se străduia să ascundă acest lucru, uneori se făcea vizibil”, ne explică autorul.

„Vaporul are nevoie de deşeuri”, spunea Tarso. Unii nu înţelegeau nimic. Ce vapor? Ce deşeuri? Era vorba de sufletul omenesc, care are nevoie de smerenie, mai presus de o „imagine” plăcută în ochii lumii. În fapt, acesta este mesajul tuturor Sfinţilor nebuni pentru Hristos: căutarea unei smerenii care depăşeşte orice convenienţe sociale.


Mirela Șova