Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

FREAMĂT DE CONDEI - 23 august 2009, Constantin P. Popescu

FREAMĂT DE CONDEI - o rubrică în cadrul căreia puteţi citi (cu invitaţia spre comentare) texte în proză mai lungi sau mai scurte, după cum primim şi selectăm la Redacţia Lăcaşuri Literare.




                                                                                       O  ZI

de Constantin P. Popescu



     1. Plecaseră foarte devreme, înainte de răsăritul soarelui, asta pentru că autostrada spre mare era de obicei foarte aglomerată. Cu o seară înainte îşi pregătiseră toate bagajele şi asta le luase mult timp şi dormiseră puţin amândoi. Dar asta nu-l făcea pe el mai puţin sigur la volanul maşinii lor, dar ea se simţea foarte somnoroasă şi numai cafeaua tare o trezea sigur. Ţinea paharul de plastic cu amândouă mâinile ca să nu se verse, iar privirea îi era aţintită înainte, prin parbriz vedea deja lumina zilei lor spre mare. Îl privi şi pe el, era calm şi doar barba lui scurtă i se părea azi a fi foarte roşcată, dar ea îşi spuse că era doar din cauza luminii şi nu-i stătea chiar rău, semăna cu un filosof grec, dar el era numai inginer, ba chiar un inginer mecanic şi îşi iubea meseria.   

      Erau puţine maşini în faţa lor şi mergeau cu viteză mare. Ea vedea din loc în loc pe deasupra multe indicatoare de circulaţie cu tot felul de semne şi cifre, dar i se părea un pic ciudat că săgeţile arătau mai totdeauna spre cer. Parcă ar fi arătat şoferilor drumul în alt fel. Soarele se ridicase deasupra orizontului şi le lumina drumul înainte. Dimineaţa era deplină.

      Explozia cauciucului din stânga îl făcu să frâneze violent, cafeaua ei se vărsă, se sperie, dar simţi că nu o doare nimic şi binecuvântă centura de siguranţă. Maşina se oprise de-a latul şoselei şi celelalte maşini claxonau violent depăşindu-i. El oftă cu braţele pe volan, respiră adânc, apoi trase volanul spre dreapta, maşina porni şi ea văzu pe partea cealaltă a şoselei dealul frumos împădurit, până atunci nu-l văzuse, dar zdruncinăturile roţii sparte o făcură să se uite unde aşeza el maşina. Era un drum de ţară, fără asfalt, un pic mai jos decât autostrada, avea la margine un pui de brad verde alături de o troiţă din lemn şi o fântână. Era frumos şi din alt timp, iar ea privea cum de pe acoperişul îngust al troiţei, ascuţit spre cer peste braţele crucii, picurau stropi mici, probabil de rouă. Chipul celui pictat odată acolo era şters aproape de tot şi vopseaua se decolorase. Prin parbriz culorile i se păreau puţin altfel. El coborî nervos şi-i spuse că trebuie să repare fierul, aşa spunea el despre maşină. Ea rămase pe banchetă şi nu i se potoliseră încă bătăile inimii, îşi mai turnă un pic de cafea din termosul răsturnat, apoi închise ochii. Pe pantalon simţea răceala petei de cafea vărsate şi deodată simţi nevoia să plângă. Aşa se întâmpla mereu, numai lor, asta cu pana de cauciuc şi atâtea altele. Ea şi el nu se certau niciodată pentru nimic în lume, dar acum ea îşi reţinea cu greu lacrimile şi ar fi vrut să urle. El ridica maşina pe cric şi ea se gândi să coboare. Deschise ochii şi prin curcubeul lacrimii ei zări iar troiţa din lemn cu raze desenate straniu. Rămase pe loc, dar el striga nervos să coboare odată, se răsturna maşina de pe cric. Fierul, se gândi ea, fierul sau fiara. Coborî şi se depărtă pe cealaltă parte, pe drumul de pământ vedea umbra ei lungă şi alături umbra troiţei ascuţite ca o săgeată. Dacă ar fi urmat-o ar fi dus-o până la el. Era diminaţa devreme.

      Inginerul ei îşi făcea serios treaba şi era absorbit astfel. Nici nu va observa troiţa,  se gândea ea şi îşi înghiţi o altă lacrimă.   De ce s-a făcut el inginer, de ce ? Are cu adevărat mâini de artist, iar rigoarea lui e parcă nenaturală cu toate cheile astea din trusă. Dar aşa a vrut el, eu doar îl iubesc. Troiţa era mică, la fel de înaltă cu ea şi se aplecă peste fântână, se privi în inelul de apă şi îşi auzi respiraţia în ecoul interior, numai al respiraţiei ei. Se înfioră şi simţi o magie ciudată a apei aceleia şi ridică privirea spre el. El îşi vorbea încet numai lui, despre roţi şi cauciucuri, cricuri şi altele, iar ea râse pentru că îşi imagină cum ar fi răsunat şoaptele lui în fântână şi-i veni să-l ia pe sus cu cheile lui cu tot şi să-l arunce acolo, jos, în adânc. Aşa ar fi doar al meu pentru totdeauna, se gândi.

      El terminase treaba, se ştergea pe mâini şi o văzu în picioare lângă troiţă. Îi spuse să scoată apă ca să se spele, iar ea făcu întocmai. Bând apă rece de tot, cu sete, se priviră amândoi lung în ochi. Iar el simţi atunci că nu se va putea certa niciodată, dar niciodată, cu femeia aceasta de lângă el, asta îl bucură foarte mult şi o luă de mână. Se suiră în maşină şi drumul lor împreună spre mare continuă.

   

 

       2. Amiaza venise peste drumul omului bătrân. Mergea încet cu căruţa lui cu un cal tot bătrân, ca şi el. De când făcuseră acolo autostrada drumul lui spre moară se lungise de aproape două ori. Nu aveau voie cu cai şi căruţe pe asfaltul autostrăzii. Mersese şi el pe asfalt de câteva ori cu căruţa lui cu roţi din lemn, cu calul lui bătrân, dar nu-i plăcuse, era prea lin tot drumul şi apoi copitele calului scoteau  pocnete îngrozitoare cu potcoavele. El era obişnuit cu legănarea drumului de pământ, cu fiecare movilă şi  se oprise de-o viaţă întreagă la fântâna cu troiţa lor, a lui şi a calului. Se rugase în tăcere ani de-a rândul, în timp ce calul îi îmbătrânea alături şi-i devenea astfel tot mai apropiat, ca un frate. Dar acum trebuia să scurteze rugăciunea pentru că de când cu autostrada cea nouă drumul lui spre moară se dublase.

      Astăzi ar fi vrut să dea un bici calului ca să meargă mai iute, în aşa fel încât să le rămână acelaşi timp pentru rugăciunea de care îi era cu adevărat dor de mult. De când cu autostrada cea nouă. Îi era însă milă de calul lui şi lăsă biciul la loc, nici nu-l mai folosise de mult. Se apropiară de fântână, calul îşi ştia locul lui de adăpat, omul se simţi deodată dator fratelui lui bătrân ca el, dar se gândi doar că trebuie să se roage acolo aşa cum ar fi trebuit să o facă de mult. Fie ce-o fi, cu toată întârzierea. Se dădu jos de pe capră şi îşi simţi genunchii bătrâni trosnind, se aşeză aşa cum se aşezase de atâtea ori lângă troiţă, îl încurca ceva şi auzi zgomotul maşinilor celor mari şi nu putu să-şi adune gândurile. Simţi nevoia să ridice pumnul spre asfaltul de acolo, să-şi ceară liniştea, dar înţelese că era în zadar. Plânse cu sughiţuri din piept, acolo, la troiţa lor.

     Calul veni alături şi îi linse urechea, omul se sperie, ridică privirea şi încremeni. Din pictura troiţei îl privea un chip pe care îl vedea ca printr-un cer de lumină din lacrimile lui. Acel chip îi întinse o mână. Prinse mâna şi i se păru lui că devine uşor ca un fulg, dar totul ţinu doar o clipă, închise ochii şi când îi deschise din nou toate erau la locul lor, maşinile pe autostradă, chipul cu vopseaua scorojită, ascuţimea acoperişului troiţei ca o săgeată spre cer. Se ridică, mângâie calul şi se sui la loc în căruţă. Avea un drum de două ori mai lung de făcut.

      Se gândi pe drum că fiul lui va trece tot pe aici cu o altă căruţă,  pe care o va trage poate fiul calului lui de acum. Că se va opri la troiţă să se roage ca şi el. Că nu îl mai apăsa nimic şi că se simţea cu adevărat uşor ca un fulg.

      Se întoarse şi mai privi încă o dată vechea troiţă. I se părea că s-a aplecat puţin spre răsărit. Merse spre moară, drumul era de două ori mai lung din cauza autostrăzii. Calul îmbătrânea.

      Era amiaza.

 

        3. Tocmai acum, spre seară, rămase fără apă în bidonul lui de ciclist. Era nervos pentru că îi era sete, pentru că era în mare întârziere şi pentru altă ceartă petrecută aseară. Asta conta cel mai puţin. Se certau foarte des, dar el avea un secret numai al lui şi de aceea era liniştit. Ori de câte ori se certau avea el după aceea puterea să obţină un nou loc întâi în cursele lui de ciclist.  De aceea acum nu-l enerva prea tare asta, cearta de aseară, cât setea. Avea nevoie de apă aşa cum avea nevoie de certuri, ca o energie necesară. Sau poate ca de un dar.

      Pedală mai iute, picioarele lui erau asemenea unor pârghii automate, programate să pedaleze şi bicicleta lui era ca un cal năvalnic numai al lui. Un cal din fier îmblânzit, o fiară îmblânzită, pentru că nu scotea decât şuieratul respiraţiei lui la sprinturile lungi. Trecu pe lângă el un camion mare care îl claxonă violent, nu avea el cu bicicleta lui de curse voie pe acolo, dar el îi făcu un semn cu degetul mijlociu în sus şoferului care îl văzu în oglindă. O să mă rupă în bătaie dacă mă prinde, dar se grăbeşte prea tare. Nu el. Ci patronii camionului lui, el e un idiot.

       Văzu din goana lui un drum de ţară lateral cu o fântână şi el ştia că asta înseamnă doar apă.

       Se opri, picioarele îi păstrau ritmul pedalelor cu toate că păşeau doar pe pământ, luă bidonul de plastic şi se duse spre fântână. Acolo, namila de şofer de camion sorbea direct din găleată, iar camionul era pe drumul de ţară, ascuns bine vederii lui. Parcă m-ar fi aşteptat, îşi zise şi se temu de bătaia imaginată adineaori. Fie, trebuia, îi era teribil de sete. Poate nu mă recunoaşte.

       Şoferul se ştergea cu mîneca la gură şi gâfâia. Îl privi, apucă iar găleata şi o duse la gură, bău pe nerăsuflate şi apa i se scurgea peste pantaloni şi pantofi. Ciclistului i  se păru că celălalt are mai multă nevoie de apă ca el, dar ochii şoferului îl priveau parcă zâmbind şi-i făcu cu ochiul, lui. Se linişti şi el, zâmbi, apoi întoarse privirea şi văzu cum soarele înflorea cu lumina  lui de asfinţit acoperişul troiţei de lângă fântână. Rămase uimit de lumina aceea care strălucea. Uită şi de sete şi se spaimă şi clipa aceea a ţinut mult.

       Bău şi el, apoi îşi umplu bidonul lui de ciclist, se sui pe bicicletă şi se gândi că toate pe lumea asta se rotesc la fel cu roţile bicicletei lui. Şoferul plecase cu maşina lui mare cu tot fără ca el să fi băgat de seamă. Iar el era fericit şi nu ştia de ce, dar dacă se va mai certa cu iubita lui ştia că o face doar pentru a se tachina un pic. Din dragoste. Şi pentru asta primea mereu în dar un record nou.

       Noapte bună, troiţă.

 

       4. Cine sunt eu ? Eu sunt bradul mic de lângă troiţă. Eu mă bucur că voi fi cândva hârtia albă pe care va fi scrisă povestea asta. La fel cum tatăl meu, bradul cel bătrân şi crescut aici, pe drumul acesta mare de pământ, departe de pădurea de brazi de acolo, s-a bucurat când l-au tăiat. L-au tăiat din rădăcini şi l-a durut tare, dar apoi i-a iertat, pentru că au făcut din el fântâna asta şi troiţa cu acoperiş ca o săgeată spre cer. Şi se bucură şi acum.

      Lumea vine, bea din apa aceasta, se roagă sau nu la troiţa asta, după cum vor, dar simt cu toţii, da, simt. Inelul apei din fântână, pământul adăpostind apa vieţii, lemnul blând şi cald, cerul senin, lumina soarelui, primesc cu toţii toate astea şi uneori chiar îşi dau seama şi atunci bucuria e şi mai mare. Nici nu mai ştiu ce chip a fost pictat pe troiţă. Mai are asta vreo importanţă ?

      Eu sunt bradul mic, fiul bradului celui mare. Sunt noaptea care visează şi plămădeşte mereu ziua ce vine.

     Şi ştiu că aici, la fântâna asta, opririle sunt doar paşi.

 

Autor: Constantin P. Popescu

Partager cet article

Commenter cet article

Tache 23/08/2009 22:10

Multumesc pentru aprecieri, numele acesta al meu aici, Tache, vine de la Costache, mi l-au dat niste prieteni dragi. Am si eu un nume in site-ul de concurs, este Constantin P. Popescu, iar texte de-ale mele (doar incercari) mai gasiti pe www.mesager.weblog.ro. Va astept.

Emil Iliescu 23/08/2009 14:45

Un text a cărui simbolistică derivă din însăşi sfinţenia troiţei, text ce conţine ca metaforă centrală dragostea de oameni, filtrată prin sfinţenie. Troiţa, un loc unde, odată ajuns, te schimbi spiritual, chiar dacă chipul de pe troiţă şi-a trecut în nefiinţă de mult culorile. A rămas în lemnul cioplit ceva din bunătatea şi curăţia Celui răstignit pe cruce. Ceva pe care noi, oamenii, îl căutăm zi de zi: izbăvirea de cutumele acestei vieţi, ce ne îngrădesc, ne împing de multe ori la păcate, ne îndepărtează de fiinţa dumnezeiască din noi, primită la naştere.
Trei tipologii: cuplul în drum spre mare, bătrânul om cu bătrânu-i cal, ciclistul şi şoferul de camion, cupluri aflate până la apropierea de troiţă în conflictul latent care ne este viaţa. Cupluri care, îndată ce sorb apa miraculoasă din fântână, îndată ce privesc singurătatea îngerească a troiţei, ajung la înţelepciunea faptului că armonia poate domni în lume. Cu condiţia ca noi să fim cei ce o plămădim. Pentru noi şi semenii noştri.
O scriitură plină de sensibilitate şi moralizatoare, în acelaşi timp.
Cu prietenie, Emil Iliescu