Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

FREAMAT DE CONDEI - 20 august 2009, Marina Popescu

FREAMĂT DE CONDEI - o rubrică în cadrul căreia puteţi citi texte în proză mai lungi sau mai scurte, după cum primim şi selectăm pe blog.


PEȘTELE ALBASTRU

                                de Marina Popescu


            Pe aceeași bancă mă așezam în fiecare seară. Priveam marea. În mod cu totul surprinzător, făceam lucrul acesta, deoarece pe malul mării nu exista nicio bancă. „Banca”, o stâncă mare, albă, mâncată de valuri și vânturi. Păstra căldura zilei, căldura soarelui apărut din mare și pierdut undeva pe pământ. Cu timpul, devenise mai mică, stâncă transformată în nisip, efemeră și totuși eternă.

            În seara aceea, așezat pe banca mea, urmăream ca de obicei valurile agitându-se într-un joc niciodată plictisitor. Peștele albastru a ieșit din apă, târându-se pe nisip ca un șarpe, până în fața mea. Ne-am privit o vreme, muți. Căldura zilei, ieșită din bancă, îmi cuprindea trupul, ochii peștelui albastru fixați în ochii mei îmi cercetau sufletul. Chiar dacă ar fi putut vorbi, vorbele ar fi fost de prisos. Tăcerea lui îmi vorbea despre mare, despre adâncul întunecat plin de minuni, iar eu, eu îi povesteam despre plictiseala oamenilor și frumusețea valurilor, despre poveștile apei și fantasmele norilor. Cerul se întunecase, marea devenise lăptoasă, valurile dispăreau. Veni și vremea ca peștele albastru să se întoarcă în largul mării.

            Deși se înserase, nu mă puteam ridica de pe banca pe care doar eu o vedeam. Așteptam ceva, așteptam ca peștele să iasă din nou dintre valurile ce începuseră să se agite, odată cu apusul soarelui. Luna se întinsese, uriașă, deasupra mării, de parcă ar fi vrut să o cuprindă cu totul în sine.  În noaptea răcoroasă, transparentă, așteptam ca peștele albastru să iasă din nou pe nisip, să se oprească în fața mea privindu-mă fix.  Dar așteptarea mea era fără vreun folos. Trecuse probabil de miezul nopții când mă îndurasem în sfârșit să părăsesc banca – stâncă de nisip și să mă îndrept spre casă.

           

           La geamul dormitorului lui Adnan se vedea o lumină slabă, ca de lumânare. Într-adevăr, nu dormea, căci mă întâmpină pe treptele de lemn de la intrare.

            -Mi-am făcut griji pentru tine, îmi spuse. Avea chipul cam  obosit și obrazul neras.

            -Am stat pe bancă și am privit marea. Nici nu mi-am dat seama când s-a întunecat.

            -Ce bancă? Doar ți-am mai spus că nu există nicio bancă. Pe malul mării nu sunt bănci, ți-am zis și ți-o repet.

            -Ei, Adnan, prietene, doar ești vrăjitor! Chiar nu poți accepta ideea că eu am stat pe malul mării pe o bancă pe care nu o vede nimeni în afară de mine? Încercai eu s-o dau pe glumă.

            -Nu! Răspunse el ferm. Și ți-am mai spus să nu mai mergi acolo. Nu e bine. Nici ziua să nu mai stai pe banca pe care zici tu că stai, darmite noaptea!

            -De ce? Insistai eu. E atât de frumos, iar azi nu am mai stat singur. Un pește albastru a ieșit din mare, s-a târât pe nisip și a venit până în fața mea. Am stat o vreme amândoi nemișcați și ne-am  privit. Apoi el s-a întors în mare. Am așteptat să mai iasă, de-asta am venit așa târziu. Dar peștele albastru nu a mai apărut. În fața mea a rămas doar imaginea ochilor săi aprinși.

 

            Adnan deveni palid, atât de palid cum nu-l văzusem vreodată. Credeam că i s-a făcut rău.

            -Nu mi-e rău, mă lămurise el, fără să-l întreb. Avea el trucurile lui de magician și clarvăzător.

            -Nu trebuie să mai mergi pe plaja aia niciodată, continuă el. Iar peștele albastru...va trebui să ți-l scoți din minte.  De fapt, sunt convins că nici nu l-ai văzut.

            -Ba l-am văzut, cum să nu. ți-am spus doar că ne-am privit în ochi.

            -Dacă spui tu...zise Adnan, căutând să pară cât mai neîncrezător în vorbele mele, deși îmi dădeam seama că știe el ceva mai multe. Dar dacă l-ai fi privit în ochi, nu ai mai fi fost aici acum.

            -De ce? Ce este cu acest pește albastru?

            -Răbdare! Răbdare, prietene! Nu a venit încă vremea să afli. Tot ce pot să-ți spun deocamdată este să nu mai mergi pe țărmul mării aici, în sat.

            Desigur că vorbele lui Adnan nu avuseseră darul să mă convingă, dimpotrivă, mă îndârjiseră și mai mult și petreceam ore în șir pe plajă, așezat pe bancă, așteptând ca peștele albastru să iasă iar din apă. Eram hotărât să-i aflu secretul, pe care Adnan nu vroia să mi-l dezvăluie.

            Zile la rând privisem apa mângâind țărmul sau, dimpotrivă, înfruntându-l cu aroganță. Văzusem atâtea vapoare făcându-și călătoriile în larg, cu resemnarea cămilelor ce înaintează tacticoase prin deșert. Învățasem și graiul pescărușilor, știam ce tonalitate au țipetele lor atunci când își caută perechea, atunci când simt schimbarea vremii sau atunci când savurează victoria de a fi prins un pește pentru cină.

            Adnan nu vrusese să-mi spună secretul peștelui albastru, dar marea se dovedise mai prietenoasă: îmi împărtășea din tainele ei zi de zi, oră de oră, puțin câte puțin. Ochii mei însă nu căutau tainele apei. Ochii mei căutau o singură taină: peștele albastru. Dar el nu se mai arătase.

            Adnan devenise tot mai tăcut și mă privea cu o curiozitate greu disimulată atunci când mă întorceam noaptea târziu la casa de lângă plajă. Mă aștepta de fiecare dată pe treptele de lemn de la intrare dar nu mă mai întreba unde am fost. Știa. Iar în ochii lui vedeam dezaprobarea.

 

            Într-o noapte însă, târziu când m-am întors acasă, nu l-am mai văzut pe prietenul meu așteptându-mă. Un fior rece – mirare amestecată cu teamă – mi-a străbătut trupul. Lumina se zărea pâlpâind prin fereastra dormitorului său. Unde să fi fost Adnan? Deschizând ușa camerei sale, îl văzusem întins pe patul de lemn. În lumina slabă a lumânării, chipul lui părea și mai palid și mai obosit. Îi observasem și barba, nerasă de ceva vreme. Mă cam îngrijorase starea lui. Dar în același timp, îmi spuneam că nimic rău nu i se poate întâmpla: e vrăjitor, doar.

            A doua zi îl studiasem atent pe Adnan, dar nu observasem nimic în neregulă la el. Nici nu-l întrebasem de ce cu o seară în urmă nu m-a mai așteptat. După prânz, deși căldura era mare, plecasem ca de obicei la plajă, ignorând sfatul prietenului meu: „E mult prea cald, mai bine stai acasă azi.”

            Mă așezasem iar pe banca mea imaginară, de data asta cu folos. Peștele albastru apăru, cu ochii strălucind ciudat printre valuri. Nu părea că ar avea de gând să mai vină pe nisip, în fața mea. Ochii lui însă mă chemau de la distanță. Parcă m-aș fi îndrăgostit de acest locuitor al mării. Fără să-mi dau seama ce fac, îl strigai cât de tare am putut: „Hei! Ieși din apă! Vino iar pe nisip!”

            Din acele clipe, îmi amintesc senzația de prăbușire. Banca mea imaginară pe care stăteam se surpase ca un castel de nisip, iar eu căzusem zeci de metri în gol. Totul nu fusese apoi decât liniște. O liniște care-mi producea o durere cumplită în urechile ce păreau a fi umplute cu nisip. Trupul mi se zbătea, deși, paradoxal îl simțeam amorțit. Nu știam dacă ochii sunt închiși sau deschiși, pentru că nu vedeam nimic. Sau poate vedeam întunericul. În orice caz, mi se părea că mă zbat ca un pește pe uscat. Nu puteam deschide gura să strig. Și chiar dacă aș fi reușit, ce rezolvam? Pe plajă nu era niciodată nimeni în afară de mine, iar pustietatea nu avea cum să-mi vină în ajutor. Mă gândeam însă cu toată încordarea minții mele la Adnan. Dacă el ar fi putut veni acolo, ce bine ar fi fost. Dar el era probabil acasă, nu știam dacă ar fi putut afla, prin vreuna din vrăjile sale, de necazul în care nimerisem. Și totuși, așa neajutorat cum eram, nu puteam să nu mă gândesc la peștele albastru: oare cu el ce s-a întâmplat? A pățit și el ceva sau e teafăr, în mare?

            Simțeam bătăile de inimă tot mai rapide și mai puternice. și, deși nu puteam vedea, simțeam și întunericul căzând greu peste trupul meu chinuit. La un moment dat, cu toate zvârcolirile mele involuntare, am reușit să aud (sau să simt, nu mai știu) niște pași pe nisip, în apropierea mea. După care am adormit. Sau am murit. Sau m-am mutat într-o altă lume.

 

            După o vreme (câtă să fi trecut, n-am să aflu niciodată) m-am pomenit pe malul mării lângă prietenul meu, vrăjitorul Adnan. El stătea în picioare, privind jocul valurilor. Am încercat să-l strig, dar s-a întors cu fața către mine și m-a oprit.

            -Nu te osteni prea mult cu vorbele, îmi spuse, așezându-se pe nisip, lângă mine. Eu priveam în gol, încercând să-mi dau seama de ce spunea aceste cuvinte.

            -Știu, nu înțelegi nimic. Dacă data trecută ți-am spus să ai răbdare, acum îți spun că trebuie să știi adevărul. Ai fost foarte aproape de moarte. Peștele albastru...îl ții minte?

            Dădui afirmativ din cap.

            -Ei bine, continuă Adnan. Ți-am spus să ți-l scoți din minte, dar tu ai încercat cu atât mai mult să-l cauți, să afli ce secrete poartă cu sine. Iar acum... uite-ți peștele!

            Și mi-l arătă înfipt într-un țăruș, ceva mai încolo de noi, cu ochii ca o sticlă mată ce-și pierduse orice sclipire.

            Nu mai ținusem cont de sfatul lui Adnan și lăsasem vorbele să izbucnească:

            -Ai omorât peștele! Un pește minunat, cum nu am mai văzut! Ochii lui strălucitori erau mai mult decât ochii unui pește oarecare. El înseamna mult pentru mine, doar ți-am zis!

            -Ochii peștelui albastru erau ochii morții, prietene, zise Adnan, clătinând din cap compătimitor.

            -Cum adică? Nu te înțeleg, Adnan...

            -Peștele albastru era moartea ta, prietene. Căci într-o bună zi, moartea ta va ieși din mare și va veni la tine. Numai că, uneori, se întâmplă ca și legile firii să dea greș. Așa că peștele albastru a ieșit din mare mai devreme decât trebuia. și te-a găsit pe țărm. Privindu-te, citindu-ți în suflet, și-a dat seama că încă n-a sosit momentul. Atunci ți-a spus prin ochii săi strălucitori povești despre marea cu care te-a vrăjit, apoi a dispărut. Se temea să nu cumva să înțelegi ce este el cu adevărat.

 

            Dar tu, prietene, nu ai mai scăpat de vraja ochilor săi. Curiozitatea cea atât de omenească te-a făcut să te gândești mereu la el, să-l cauți și l-ai atras astfel cu forța minții tale din nou pe plajă. De data asta, venise hotărât să te ia cu el în adâncuri, în lumea lui albastră. Am simțit apropierea peștelui albastru de tine, am simțit privirea lui ce-ți făcea trupul să se zvârcolească și să fie târât spre abis. Așa că am venit și am înfipt țărușul ăsta în gâtul peștelui. Pe tine te-am salvat de la o moarte timpurie...

            Apoi Adnan căzu pe gânduri.

            Eu încercam să-mi revin și să ies dintre atâtea sentimente contradictorii ce mă înghesuiseră între ele. O neliniște însă nu-mi dădea pace.

            -Și de acum înainte ce se va întâmpla? Să omori un astfel de pește nu este ca și cum ai ucide un crap sau un păstrăv pentru a-l mânca la cină.

            -Ce să se întâmple... Tu vei muri atunci când o să vină clipa ce ți-a fost sortită. După moarte însă, vei fi la rândul tău un pește albastru ce va veni într-o zi să mă ia și pe mine în mare, pentru totdeauna.

            Să mergem acum înapoi acasă, îmi zise Adnan zâmbind, în vreme ce oferea sprijin trupului meu slăbit.


Autor: Marina Popescu

Partager cet article

Commenter cet article