Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Concurent nr. 54 / Liliana Sime / sectiunea PROZA SCURTA

DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Concurent nr. 54, Liliana Sime (blog reginadegheata.wordpress.com)



 

Jobul



Stă cu degetele înțepenite pe ustensila de scris și apasă cu vârful  hârtia ziarului lăsând urme de plumb pe suprafața albă  a mesei. Literele se imprimă viceversa. 

Ospătar, ospă.., aj... de ospă..., resturi de cuvinte se pierd undeva între limbă și măsele, măcinate de nerăbdare, în timp ce trece o privire nerăbdătoare peste anunțuri.

Ochii I se luminează. A descoperit ceva prin desișul de litere mici, înghesuite.

A! Uite, cameristă... Ar fi bine să sun. Formează numărul  înțepând tastele telefonului cu speranță, cu încredere.

Gândește pozitiv! Energie pozitivă! Bla-bla... fredonează ironic. Are chef să zâmbească idiot. La fel de idiot ca sloganul promovat insistent de televiziuni și de psihologii deveniți înțelepți peste noapte.  În  ureche  aude țârâitul slab al soneriei.  Răspunde o voce feminină categorică.

- Alo, bună ziua. Ați dat un anunț în ziar. Angajați cameristă?

- Aveți studii de cameristă? Interoghează sec vocea.

- Ar râde cu nesaț, aruncându-și capul pe spate și izbind cu mâna în tăblia mesei dacă nu ar avea, într-adevăr, nevoie de un amărât de loc de muncă.

- Studii?! Am altfel de studii. De cameristă...mda...recunosc, nu am.

- Am nevoie de o absolventă a Școlii de cameriste. Ați mai lucrat în vreun hotel, pensiune, motel?

- Nu.


Ce simte oare? Mai degrabă, ce presimte? Are o zi proastă sau o zi bună.  Se ivește schimbarea la orizont. Sau s-a închis orizontul? Ce i-o fi spus la horoscop? L-a ratat de dimineață. Dar ce-a făcut? Pe sărăcia ghem! Nici ea nu mai știe. Poate i-o fi spus "de bine".  Abandonează inutilul dialog.

- Mulțumesc pentru informaţii. Cred că nu mai are rost să vă rețin. O zi bună vă doresc.

Stă năucă cu telefonul în mână. Și cameristele au studii?! E nevoie de un curs pentru înfășat perna și spălat toaleta?!  "Nu mi-ar fi trecut așa ceva prin mintea asta îngustă." Zâmbește amar, crud, ironic. Privirea îi coboară din nou pe pagina cu anunțuri. Oftează porționând aerul prin buzele strânse și reia îndărătnică șirul.


- Persoană feminină, între 25-35 de ani, pentru confecţionat cataloage.. salar atractiv. Hm, sună interesant. Formează pe îndelete numărul. După fiecare apăsare se oprește o secundă. Dar nu dă înapoi.

- Alo, bună ziua. Ați dat un anunț. Angajați persoane...

- Da.

- Și dacă am mai mult de 35 de ani? Dar mă țin bine, nu mi-ați da 35, pe cuvânt.

Râde politicos. Vocea de femeie pare tânără și nesigură. Nu știe ce să-i spună.

- Păi, ar trebui să veniți aici, pe strada Abatorului, să vă vedem... Știți nu eu stabilesc regulile, se scuză.

- Și ce ar trebui să fac? Ce muncă?

- Sunt cataloage pentru vopsele de păr. Să le asamblați. Ați mai lucrat în producție, la bandă?

- Nu.

- Păi, credeți că v-ați descurca?

- Cred că da. Ați mai spus aici că oferiți un salar atractiv ? Rostește apăsat cuvântul esențial.

- Da. 6 milioane plus bonuri de masă.

Cu ce-și pierde ea timpul?! Și ăștia au tupeul maxim de a pune și condiții discriminatorii. Le trebuie femei între 25 și 35 de ani. Dar alea sub 25 ce au, clocotesc de prea multă tinerețe?! Că de alea peste 35 de ani se știe că au riduri, chipul șifonat, ochii umflați dimineața, aer de femei "expirate". Ar critica  vocea asta tânără care-i retează speranța și-i gâtuie rămășița de optimism. Dar știi cum? Așa cu poftă! Reia iritată șirul de anunțuri. Răbdarea i se evaporă. Rămân fiole mici, cu urme vagi. Răsuflă adânc și privește fereastra. A înflorit trandafirul de lângă terasă. În fiecare toamnă îl tunde scurt-scurt. Nu a învățat-o nimeni să facă asta. Ea are instinct de scorpion! Cum să știe ea tehnica de tundere a arbuștilor?! Unde ar fi putut să o învețe? În parcarea betonată din fața blocului unde a copilărit în orașul sufocat de fumul siderurgic, gri, muncitoresc și cu perspectivele obturate? Își recompunea un spațiu de nomad pe iarba unde femeile puseseră sârme pentru uscat rufe. Acolo își construia cu "copiii de la bloc" corturi din păturile uzate. Sub acoperișul improvizat, mânca pită unsă cu untură pe care erau lipite felii de roșii. Gustul de untură îi amintește și acum întâmplarea cu pachețelul pentru recreație. Taică-său nu le avea cu gătitul. Se ghida după mentalitatea depășită potrivit căreia femeile sunt prelungirea cratiței și nimic altceva. Și când s-a văzut în situația de a-I pune pachețelul pentru școală a eșuat lamentabil. A uns două felii de pâine cu untură și a trântit peste ele dulceață de cireșe.  Unt, untură, cam tot acolo. Grăsime, amândouă. Se ung pe pâine, amândouă. Care să fie deosebirea? Melanjul scârbos dintre untura de porc și dulceața de cireșe! 


Uf, o epuizează căutarea asta zadarnică. Din ce să supraviețuiască?! Din mila altora?! Iar i se pune în gât nodul ăla de plâns. Parcă s-ar izbi cu capul de pereții unei cuști din beton.  E prizonieră. Vrea să iasă la lumină și nu poate. Se învârte în labirint ca o găină beată și nu dă peste culoarul de ieșire. Apasă butonul computerului. O să încerce pe siteurile cu locuri de muncă. Pe două dintre ele și-a completat cv-ul. Acum nimeni nu mai spune autobiografie. Sună  desuet. Trebuie să fii în trend.  Administratorii siteurilor îi tot trimit e-mailuri în care o sfătuiesc să-și "actualizeze  CV". E confuză. Ce să mai scrie în el?! Că furnicături de disperare o vizitează zilnic? Că-i este teamă să nu moară în plin secol 21 de foame și singurătate? Că e claustrată, exilată între patru pereți departe de zgomotul social și în pericol de a mușca din sălbăticie? Cu informațiile astea să-și actualizeze cv-ul?!

Aha, ia stai așa... PR.. fundația... Au și un miniinterviu online... Citește și pufnește amar. Ia auzi aci întrebare isteață: de ce doriți să lucrați pentru fundație...? Degetele îi aleargă pe taste. Surâde larg. De ce nu?

Răsfoiește paginile virtuale  și are aceeași senzație de sufocare. Nodul de plâns i-a ajuns pe cerul gurii. Cu vârful limbii îl împinge înapoi. S-a plictisit și de plâns și de lamentări. Are nevoie să fie băgată în seamă. Nimeni nu o aude??  Chinuie febril tastele. În învălmășeala de modele de scrisori de intenție descoperite pe Internet nimic nu i-a atras atenția. Sunt toate seci, înghesuite într-un tipar convențional. Va compune ea o scrisoare de intenție, șmecheră, abil scrisă, să-i lase pe ăia cu gurile căscate. Oho, e important  "cum așezi cărămizile". La ce joburi să aplice? Redactor, editor articole de călătorie... Hm, ce frumos sună! Relații cu clienții și activități arhivistice, editorialist modă, consultant în comunicare, responsabil relații cu publicul, operator sondaje....


Și toate sunt în București.. Aplic la toate! Hello, aici provincia! Mă bagă și pe mine cineva în seamă? Sunt talentată! Jur că sunt! Surâde verde. De cât timp își caută un job? Uf, nici ea nu mai știe. Sau nu vrea să mai țină socoteală zilelor. A timpului care se întinde mlăștinos, amenințător, gata să o înghită.

Dintr-o apăsare de tastă expediază aplicațiile. Contul de pe siteul de "vândut joburi" i se umflă cu o listă lungă de aplicații. Și toate au în capăt un "x" roșu. Când ăla se transformă într-o bifă verde începe să se vadă creștetul speranței. Înseamnă că a citit cineva aplicația. Acum doar să țină pumnii strânși, să catadicsească cineva să  vizualizeze aplicațiile!  Sus, în capul anunțurilor, vede și numărul de candidați. 92, 150, 270, 300... Săracii! Ăștia or fi toți ca ea și ea ca ei? Or fi mai tineri decât ea? Ce viața au, ce frământare, ce experiențe? Și-a propus de multe ori să ia o pauză, să se liniștească, să-și limpezească mintea, să vadă ce e de făcut. Nu poate. Nu-și permite luxul parazitului. Căutarea cărării e ca un drog năucitor pe care-l bea dimineața din pur instinct de autoconservare. Ca o... Gândul se rupe în fâșii. Îl rupe soneria delicioasă a telefonului mobil. Dă Doamne să o caute un angajator!


- Alo? A, tu eşti. Salut. Ce mai faci? Aha, înțeleg. Păi, vreau, sigur că vreau să câștig niște bani. Mă țin cu dinții și cu unghiile de viață. Râde trist. La 5? Sigur. Unde? Bine. Ne vedem acolo.

Era un amic de-al ei cu o oferta de job part-time.  Să caute clienți pentru asigurări de viață. Asigurări life. Unde o să-i caute? Pe stradă? O să abordeze necunoscuți să le propună să-și asigure viața? Atât de mult s-a îngustat cercul ei de prieteni, de cunoştințe de când s-a retras în cutia asta betonată. Lumea,  existența, universul, societatea, comunicarea, deșteptarea, visul,  înălțarea, victoria, înfrângerea și sfârșitul ei sunt în casa asta. În fiecare dimineață stă în genunchi și șterge praful fără să rateze vreun colțișor. Și-a făcut o schemă după care curăță interiorul și terasa. Are un program de curățenie. O dată pe săptămână șterge ferestrele și ușile. Zilnic, șterge podelele. De trei ori pe săptămână programează mașina de spălat. O dată la două săptămâni schimbă lenjeria de pat.  Casa are nevoie de ea să-i dea strălucire.  Ce bine că poate risipi măcar o fâșie din sentimentul ăsta cicălitor de inutilitate! Doar seara cade prăbușită de ideea panicardă a morții. A dispariției fără urmă, a pulverizării în natură.  O scot la suprafața apei visele. În fiecare noapte are un  alt vis. I se deschide o altă poartă, de pe un alt tărâm, într-o altă viață, cu alți oameni, alte valori, alte gânduri, alte gesturi. Un spațiu al șanselor. Îi zâmbesc alți ochi, primește inele aurite și mângâieri interzise. Visul cu cărarea îl păstrează icoană. Construia o cărare între o pădure de un verde crud și un oraș. I-a descifrat simbolurile din cartea viselor. E de bine! Va învinge, își va descoperi cărarea. Și numai așa, îmbătată de convingerea că trăiește două existențe, într-o linie perfect dreaptă, paralelă,  dimineața o poate lua de la capăt cu... ștergerea podelelor.  


Femeia din fața ei, șefa agenției, și-a ras mustața cu lama. Sprâncenele groase, nepensate i se ridică când apasă cu buzele groase, uscate, nerujate câte un cuvânt sau chiar o literă, lăsându-i ochii neacoperiți, goi și holbați. Dinții pătrățoși, lungiți nefiresc îi încap greu în gură, lățindu-i botul  înspre trăsăturile de maimuță. "Cu cine seamănă?"

- Crezi că te-ai descurca să închei două contracte pe lună?

"Seamănă cu cineva și nu-mi dau seama cu cine".

- Promit să mă străduiesc, oftează ea.

Șefa s-a ridicat de la birou să caute în dulapul din spate un dosar cu pliantele produselor de asigurări. Stofa pantalonilor are fire trase, scămoșate pe alocuri, turul uzat de atâta frecat scaunele. Cămașa șefei nu mai are culoare decât o palidă urmă de albastru. Iar sacoul pare coșmarul designerilor. Aduce cu uniforma veche de funcționar poștal.

- Să nu uit. La birou trebuie să vii îmbrăcată în ținută office. Avem un cod vestimentar. Înțelegi?


"Cu cine seamănă femeia asta? A! Vai, cât de toantă sunt! Seamănă cu Fernandel, actorul de comedie francez. E replica lui feminină. Parcă-I o Fernandoaică!" Tușește mascând la timp bulele acide de râs ce stau să explodeze.

- O să mă conformez. Zâmbește larg. Îi răspunde cu un surâs strâmb și Fernandoaica în timp ce o măsoară din cap până în picioare. Sub privirea de căpcăun, ea ar vrea să se facă mică, mică, cât un sâmbure. Mustăcioasei nu-i convin pantalonii ei negri, largi, dintr-un jerse moale și cu o croială în vogă. Nici tricoul negru cu mâneci extrem de scurte nu se încadrează în codul vestimentar al agentului de asigurări.

- Deci, cum ți-am spus. Ținută office. Insistă Fernandoaica. Fără bluze cu mâneci scurte, fără mâneci sau decoltate, fără blugi, fără fuste scurte, fără... E nevoie de o ținută îngrijită.

Probabil a și căscat ochii mari cât cepele auzind ce-i spune Fernandoaica. Și-a revenit la timp, însă, coborându-și modest privirea. Că așa stă bine unui candidat la un job.

- Mi-ați spus că voi lucra part-time, pentru început...

- Să vedem cum te descurci. Dacă te descurci, te activăm. Răscolește cu degetele groase teancul de hârtii de pe birou. Scoate la iveală o carte cu coperte lucioase, cartonate. Uite, îți recomand să citești "Agentul pasionat". Dacă o iei în mână nu o mai lași. E bună tare! Te ține, știi cum?... Cu sufletul la gură!

"Ei, nu zău? Dar ce zice în carte? Povestea de amor dintre un agent de asigurări și o poliță babană?"

- Ce ai lucrat înainte? Aude vocea groasă a Fernandoaicei și-i zărește zâmbetul forțat."Femeia asta nu are nicio legătură cu specia căreia-i aparține".

- Scenarist.

A fost rândul șefei să caște ochii cât pumnul.

- Ce fel de scenarist?

- Scriam scenarii pentru o emisiune. Dar s-a desființat emisiunea.

- Ce interesant! Ochii Fernandoaicei împrăștie o lumină stranie. De aici, din provincie?

- Da. Le trimiteam prin e-mail la Bucureşti.


 Ce să-i spună? Că firma de producții TV pentru care lucra a dat chix. A înghițit-o sărăcia și falimentul. Că directoarea firmei a ajuns să cerșească bani de la toți cunoscuții, foștii angajați sau amicii? Și de la ăia la care le-a rămas datoare cu salariile. Oricum nu ar înțelege Fernandoaica.

- Chiar dacă nu ai ținuta corespunzătoare zic sa participi și tu la ședința noastră, să vezi despre ce e vorba. Așa, pe viu, surâde strâmb șefa.

Ședința îi creează senzația unui déjà-vu. Unde a mai văzut ea chestia asta? Îndoctrinarea asta? Metoda psihologică de a crea învingători?  A, nu! Nu li se citește în ochi urma fanatismului, a încrederii oarbe. E altceva. Mai sunt două femei ofilite, slabe, ciontoase, cu vârste ce sar bine peste 40 de ani, noi și ele în peisaj. Și încă una, de vreo 50. Plinuță și echipată ca o casnică desprinsă, prin forța împrejurărilor, de cuptorul aragazului.

- E bine că a venit și directorul regional. Marian, bine ai venit, cuvântă Fernandoaica privind spre un bărbat blond-roșcat, de o vârstă nedefinită, îmbrăcat într-un costum obosit. Biroul s-a umplut de agenți pestriți. Ar fi bine dacă fiecare dintre voi, cei noi, continuă șefa, v-ați prezenta. Hai, cine începe?

Ea are o strângere bruscă de inimă. "Cu siguranță am mai trăit secvența asta! Dar unde?" Una dintre femeile ciontoase are o scurtă tentativă de a se ridica dar renunță.

- Sunt Sorina, am 47 de ani și am mai lucrat în asigurări. Am trei copii...


"Doamne, Dumnezeule, am nimerit la agenţii anonimi?! Bolnavi de încheiat asigurări." Surâde vag gândului. Ce caută ea acolo? Cum a ajuns aici? Cine a împins-o spre meseria asta? Nici măcar nu poate să dea linii tabloului din cap că trebuie să răspundă întrebărilor. Își aude vocea și vede ochii care o țintesc. Simte că o mănâncă pielea gâtului. Poate s-a înroșit. Deși nu a încercat de mul timp exercițiul ăsta. 

- Sunt Anca, nu-mi place să fiu întrebată câți ani am, nu mă împac cu ținuta office. E lipsită de creativitate și-mi dă un aer de nefericire. Am o motivație puternică pentru care sunt aici: banii!

Fernandoaica a înmărmurit  la atingerea rece a valului de sinceritate. Directorul regional a privit-o peste ochelari, scrutător, distant cum îi stă bine unui director. Dar a tăcut. În asigurări trebuie să uiți de sinceritate. E nevoie să-ți construiești o imagine chiar dacă e un fake. O afișezi ca pe un poster în fața clienților. Și-a amintit brusc de individa aia... ce lucrează oare? A, da! Consultant de imagine. Clișeul cu o față surâzândă, cu un păr lins, strâns cuminte la spate, cu două urechi lungi, clăpăuge,  a stat postat o săptămână pe siteul cu joburi la mezat. Hoardele de candidați o asaltau cu întrebări. Oamenii voiau să lucreze, să-și găsească o ocupație plătită, să supraviețuiască. Iar consultanta le răspundea invariabil: "Cumpărați-vă un costum de marcă, de bună calitate! Veți vedea că la următorul interviu de angajare veți avea o surpriză plăcută. Angajatorul nu va mai fi atent la ce-i spuneți. Va fi cucerit de ținuta dumneavoastră elegantă".  Unul dintre candidați i-a urmat sfatul și s-a dus la interviu îmbrăcat în costumul lui de mire. Că omul nu prea avea bani să-și ia un costum nou.  Vai ce tevatură a iscat! Secretara a crezut că-l are în față pe ditamai directorul general aterizat  din capitală, așa spilcuit era mirele cu repetiție. Femeia și-a pierdut cumpătul și orientarea în graba de a-l servi pe "dom' director" cu o cafeluță, cu un fresh de portocale. Iar recrutorul l-a poftit amabil în birou, cu același zâmbet înghețat pe buzele office și i-a spus verde în față: " Sincer, nu putem să vă oferim postul de paznic de noapte. Poziția ar fi nesatisfăcătoare pentru pretențiile dumneavoastră".

  Liliana Sime, Tema "Încătuşare"



  Atacul din Lilyia




Peste burta lăbărțată și-a îndesat o vestă neagră la care a insistat să-și încheie nasturii ținându-și  eroic respirația. Când a expirat au explodat obraznice  și butonierele, tăind ușor țesătura.  Gândici nu mai bagă în seamă disconfortul creat de vesta care-i strânge trupul în chingi de fier. Se plimbă încruntat  printre războinicii, înțelepții și populația civilă, toți strânși  buluc la graniță. Cu mic, cu mare într-o grabă vecină cu disperarea. Lujera e cu el. Îl  privește cu atenție încât pe frunte i-au răsărit pliuri de îngrijorare.  Dacă nu ar avea fine încrețituri la colțurile ochilor s-ar spune despre Lujera că e tânără si  frumoasă. Și-a păstrat talia de adolescentă  ingenuă,  ochii vii și mâinile subțiri, străvezii. Expresia senină a chipului fragil e însă dovada superficialității. Gândici își amintește și acum prima secundă de întâlnire cu ochii ăștia inocenți. Cât de repede s-a îndrăgostit de ea. Cât de tare și-a dorit-o alături! Cât de multe au construit împreună în colonia lor! Și acum...? Mintea lui Gândici e străbătută de flashuri luminoase, scurte ca fulgerele. Îi apar titlurile de-o șchioapă din ziare: "Lilyia e în pericol!", "Țara Crinului Alb, la un pas de dezastru!" "Umbra amenință!" Transpiră la gândul că... O, nu! Mai bine nu se gândește la asta.


- Hai să împletim zidul din material verde, gros, de tulpini urzicătoare, răcnește cu o voce de tunet spre mulțimea adunată. Scoatem de prin depozite tot ce aveam programat pentru construcția de case. Trebuie să ne mișcăm repede. Timpul nu se scurge în favoarea noastră!

Războinicii tropăie pe graniță bocănind din membrele multe și subțiri. S-au înșirat pe o linie trasată atent, prin aer, de comandantul Mușchiulescu. Sunt toți tineri, cu spatele puternic, vânjos. Bun de cărat firimiturile dulci de cozonac și semințele de susan.  Sunt entuziasmați, convinși că vor răzbi Umbra. Sunt prea cruzi să simtă insinuarea rece a morții. Sunt prea tineri ca să-și imagineze că se pot dizolva în uitare.

- Atenție la mine cercetași! Răcnește Mușchiulescu. Trei dintre soldații tineri s-au desprins din linie și au făcut un pas înainte. Când se apropie Umbra, voi plecați în misiune. Să fiți pregătiți în orice moment. Veți afla informații despre Umbra. Punctul ei slab, ce mănâncă, ce bea, ce-i place, ce nu-i place... Priceput?

Soldații tineri și-au bătut zgomotos călcâiele. Pe graniță, de la copii la bătrâni toți cară cu vehiculele elastice materialul verde. Unii descarcă materialul, alții împletesc cu degete febrile, alții sapă, alții potrivesc în șanțurile proaspete bucăți din zidul împletit. Privită de sus scena e bizară. Viermuială, agitație, trupuri minuscule aleargă contra cronometru în toate direcțiile.

- Mamă, tu ai văzut că ghiveciul ăsta cu crini albi s-a inundat de furnici? Adă-mi sprayul, te rog, de acolo din baie că nu mai scăpăm veci de ele dacă nu acționăm repede.


Soldații, civilii, conducătorul Gândici, Lujera, toți simt vuietul și văd Umbra. Mare, amenințătoare, aplecată peste colonie. Vuietul le șuieră pe la ureche ca o furtună uscată. Se opresc pentru o clipă din lucru. Ascultă atenți. Vuietul se întețește. Gândici și Lujera se întind ca la o comandă pe pământul reavăn și-și înfundă capetele sub brațele subțiri.  Secundele se scurg mlăștinoase înspre veșnicie. Un uragan puternic, ca suflul unui uriaș, pornit din senin, mătură siluetele,  smulge stâlpii din lemn, ridică vehiculele  cu care lilyienicii își cară proviziile pe distanțe mai lungi. Până sus, în cer, urcă țipetele celor surprinși nepregătiți. Siluetele se împleticesc, sunt desprinse de pământ, învârtite în aer și azvârlite înapoi pe pământ, unde rămân nemișcate, cu membrele subţiri rupte sau cu trupurile strivite. Peste ele sunt aruncate cărămizi din bulgări de pământ. Pe pământ se lățesc pete sângerii. Siluete norocoase scapă de furia vântului.  Brusc cum a venit suflul uriașului se potolește. Un minut de spaimă. Atât! Priveliștea e dezolantă. De parcă cineva ar fi răvășit în viteză colonia și ar fi renunțat să mai facă ordine.Când norocoșii și-au ridicat capetele, spectacolul  i-a încremenit.  Pericolul se îndepărtează încet. Vuietul contenește.  Umbra nu se retrage dar ei, cu toții, în revenire forțată, reiau cu spor, cu grabă operațiunea.  Trupurile strivite sunt cărate pe graniță și așezate la înălțarea zidului. Ideea îi aparține comandantului Mușchiulescu. Nu degeaba l-a pus Gândici în funcția asta. Are sânge rece și luciditate.


- Nu ăsta, măi mamă. Ăsta e pentru muște și țânțari. Ăla pentru gândaci. Că le extermină urgent.


Iar vuietul?! Toată colonia încremenește. Unii s-au oprit cu materialul în spinare, alții cu uneltele de săpat în mâini. Vuietul trece la fel de repede cum s-a stârnit.  De data asta nu a fost la fel de puternic. Soldații, civilii, cară, împletesc, sapă.

Femeia în vârstă, îmbrăcată într-un capot de diftin cu flori, face stânga împrejur de pe terasă și pătrunde în casă. Se aude cum cotrobăie în dulapul de sub chiuveta din baie. Se întoarce ținând în mână un tub lucios, care are desenat cu vopsea fluorescentă un cap de mort.

- Vezi că știi, zâmbește tânăra.

Și în același timp apasă butonul tubului. Un jet de pulbere urât mirositoare se împrăștie peste ghiveci. Lujera cade secerată. Gândici nu apucă să-i prindă în brațe trupul fragil de adolescentă. Nu se poate mișca.  Ceva îl îneacă. Îl gâtuie, îl lasă fără răsuflare. Cască gura dar aerul refuză să pătrundă. Apucă să vadă în jur trupuri  de războinici și civili căzute de-a valma și zbătându-se câteva secunde atinse de paralizie, apoi încremenite caraghios în moarte. "Uite-l pe Mușchiulescu! De ce are spume la gură?" Mirare de copil fără urmă de îngrijorare. Chipul chinuit al lui Mușchiulescu  îi zgândăre curiozitatea, îi gâdilă râsul. Imaginea se topește în ceață. Se lasă în genunchi amețit, lângă trupul Lujerei. E la fel de frumoasă cum o știe el. Surâde. Ar vrea să o mângâie pe fața delicată dar nu-l ascultă mâna. Norul de pulbere fină îl înghite. Lumina se închide într-o fantă de întuneric. "Ce păcat că nu am terminat zidul..."

  Liliana Sime, Tema "Frumuseţea asta care ustură"



 

Organizator:
Prof. Religie Mirela Șova
 

Partager cet article

Commenter cet article

paparuz 01/08/2009 10:20

exceptional
30

Mirela 01/08/2009 11:09


Cum perioada de vot s-a incheiat, orice comentariu postat de astazi inainte are strict valoare de... comentariu. Bineinteles, va puteti exprima parerile asupra oricarei creatii inscrise in concurs
sau asupra a orice altceva se afla pe acest site...
Va multumim!


vlad 22/07/2009 19:09

ei,da! 20 pct

marius 22/07/2009 18:55

14

Georgiana Deak 22/07/2009 10:49

20

silvia 22/07/2009 01:21

16 puncte