Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Concurent nr. 33 / Emil Iliescu / sectiunea PROZA SCURTA


DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Concurent nr. 33, Emil Iliescu, n. 1950, absolvent de Filologie



   

Twilight

 

 

 

În acea după-amiază de toamnă târzie, soarele părea un bătrân uitat în azilul orelor. Un fir subţire de aer căldicel se strecura insignifiant printre crengile nucului bătrân, pe care Laur Demetrian îl privea de multe ori ca pe un alter-ego maiestuos şi rafinat. Demetrian era actor, cel mai bun al generaţiei sale. Se apropia de 60 de ani şi strânsese în poala cămăşii sufletului amintiri cât pentru şapte vieţi, amintiri din lumea atât de misterioasă şi trepidantă a vieţii de actor. De la un timp însă începuse să se gândească tot mai mult la timpul spulberat ca şi fumul alb al unei colibe bătrâne ascunsă prin munţii mari ai unei copilării şi tinereţi demult apuse. „Doctorul operează cu aceeaşi dezinvoltură şi sânge rece şi la 30, şi la 60 de ani, îşi spunea el. Scriitorul îşi înmoaie pana în sângele imaginaţiei sale fertile, inima vibrându-i sub acelaşi clopot de cuvinte şi la 30, şi la 60 de ani... Actorul... actorul însă nu poate face la 60 de ani, ce făcea la 30... Rolurile de june prim dispar, intri în scenă văduvit de ani, în roluri sărace în dinamism şi forţă. Trebuie să te pleci în faţa evidenţelor şi să joci caractere prinse în acul de siguranţă al senectuţii palide şi neajutorate de atâtea ori!".

Ştia că aşa i se va întâmpla şi azi. Avea întâlnire la teatru cu Cristian Mihăilescu, un regizor deosebit de valoros. Demetrian era deja un monstru sacru al scenei, şi din această cauză nu avusese de prea multe ori o relaţie benefic reciprocă cu regizorii. Îi repugnau tipii care credeau că sunt un fel de păpuşari, iar actorii, păpuşile lor vii, pe care directivele de scenă, sfori abil mânuite, trebuiau să le imprime truditorilor scenei un anumit mod de interpretare. Demetrian fusese dintotdeauna un spirit nonconformist, independent. Accepta până la un punct indicaţiile de scenă. După aceea, spunea clar şi răspicat: „Acesta este rolul meu! Şi rolul meu înseamnă o clipă din viaţa mea! Nu vreau să o irosesc imitând pe alţii. Aşa... doar aşa văd eu acest rol şi nu altfel...!". Bineînţeles că toate diligenţele regizorului se spărgeau ca un val neputincios de malul personalităţii actorului, care în final îşi impunea maniera personală, unică, în interpretarea rolului. Este adevărat, recunoscută de toţi în final ca fiind magnifică.
Mihăilescu era însă un regizor, pe care Demetrian îl preţuia. De aceea, acum, când se îndrepta agale spre teatru pentru întâlnirea cu el, toamna asta ca o banană coaptă, al cărei înveliş înserarea nu apucase să-l desfacă în fâşii de umbre, i se părea un anotimp perfect pentru a începe un nou rol. Fie el chiar şi unul din care tinereţea fugise de mult, ascunzându-se pe sub copacii seculari ai gândurilor.
În teatru sosireră aproape toţi colegii lui. Mihăilescu era deja aşezat pe un fotoliu în mijlocul scenei. Păreau că îl aşteaptă cu toţii pe Demetrian.
- Maestre, îi spuse Mihăilescu pe un ton admirativ, ridicându-se de pe fotoliu, vă aşteptam! Mă bucur că alături de d-voastră şi de colegii aceştia deosebit de talentaţi vom încerca să punem în scenă o piesă minunată. Cel puţin, asta a fost părerea mea, după ce i-am parcurs textul...
- Cristian, interveni Demetrian urcând pe scenă, fiind urmat apoi de tinerii săi colegi. Avem cu toţii încredere în rafinamentul dumitale artistic şi drept să îţi spun, de mult voiam să spargem bariera suficienţei ce ne-a cuprins pe toţi după cele 200 de spectacole ale ultimei noastre piese. Se cerea o respiraţie nouă pentru aceşti actori minunaţi...
- O infuzie de sânge literar proaspăt, îl sprijini patetic şi Ortansa Stoicescu, actriţa cu cele mai bune referinţe critice în ultima perioadă, asta în ciuda experienţei sale reduse.
- Îmi pare bine că iată, gândim la fel, continuă Mihăilescu. Şi ca să nu vă mai pun răbdarea la încercare... Am stabilit împreună cu direcţia teatrului să punem în scenă „Twilight", piesa dramaturgului englez Richard Dunn. Este o dramă şi, după cum cunosc eu calităţile actoriceşti ale acestui colectiv, dramele au fost întotdeauna piesele de rezistenţă, cu care aţi cucerit publicul...
- Cristian, spuse Demetrian, faptul că vom interpreta un autor englez ne face de pe acum să credem că piesa va fi un succes. Am considerat întotdeauna dramaturgii englezi ca fiind vârfuri ale introspecţiei şi fini caracteriologi... Subiectul...?
- Pe scurt! Pe scurt, maestre, fiindcă veţi avea trei zile la dispoziţie pentru a citi scenariul. Un profesor universitar, o studentă ambiţioasă şi frumoasă, o poveste de dragoste, cu un final nefericit...
- Crimă... moarte naturală... divorţ? întrebă Raul Filipescu, unul din actorii de viitor, un favorit al lui Demetrian, ţinând cont de faptul că, ori de câte ori îl privea, regăsea în el tinereţea şi exuberanţa acelor ani, când el se lansase în teatru.
- Niciuna, nicialta...răspunse regizorul. Pur şi simplu, un destin firesc: când o femeie ajunge să atingă standardele de viaţă, pe care le-a visat, îl părăseşte pe cel care a luptat ca ea să ajungă acolo... Pe omul care a luptat cu prejudecăţile, cu vârsta, cu cei din jur... cu reputaţia lui binecunoscută...
- E vorba de studenta ambiţioasă, nu? întrebă Ortansa, zâmbind cu subînţeles.
- Iar amurgul din titlul, adăugă Demetrian, este al profesorului părăsit...
- Da, simplist vorbind, cam acesta ar fi firul roşu, ce ne va ghida spre destinele fiecăruia în parte.... M-am gândit că ar fi bine să ştiţi şi pe cine am ales pentru rolurile principale ale acestei piese deosebit de actuale. Maestre...
- Desigur, îl întrerupse Demetriad, desigur, eu voi fi profesorul...!
- Cartridge... profesorul James Cartridge... un eminent egiptolog... Ortansa, tu vei fi Violet O'Hara... studenta frumoasă şi ambiţioasă. Am să vă împart acum fiecăruia textele în funcţie de celelalte roluri, şi ne revedem peste trei zile. Dacă vor exista diferenţe ireconciliabile cu rolul primit pentru vreunul dintre d-voastră, vom hotărî atunci, pe loc, cum vom proceda. Ştiţi foarte bine, nu sunt tipul de regizor, care să vâr cu sila pe gâtul unui actor un rol, numai pentru a-mi umple un gol în distribuţie. Respect personalitatea şi voinţa artistică a fiecăruia, fără deosebiri de sex şi vârstă. Cu toţii nu dorim decât ca la gala piesei să avem o sală plină şi care să ne aplaude la final în picioare. Şi, cum în acest teatru succesul este o condiţie sine qua non a fiecăruia dintre cei ce compun colectivul, nu văd de ce nu aş fi optimist chiar de azi, de la repartizarea rolurilor. Vă doresc succes în descifrarea destinelor eroilor! Şi nu cred că vă va fi greu. În fond, este vorba despre viaţa pe care o trăim fiecare din noi. Numai că bucăţica aceasta de existenţă începe şi se termină aici cu primul şi ultimul gong. Pe când trăirea noastră a început cândva şi se va termina tot cândva, nimeni nu ştie când şi cum...

Demetrian luase un taxi, în locul plimbării pe jos până acasă. Aşa făcea ori de câte ori trebuia să se pună în scenă o nouă piesă. Sau când îşi procura o carte, după care alergase înfrigurat şi pe care abia aştepta să o deschidă. Era atât de nerăbdător să-şi umple un pahar de scotch şi scufundat în fotoliul său de piele să intre în viaţa unui personaj, cu care va trebui să se confunde până la identificare, până la ultimul atom, cum îi plăcea lui să spună. Cortina să se ridice şi luminile sau umbrele de viaţă, pe care el atât le îndrăgea, să facă parte intrinsecă din respiraţia, emoţia, gândurile şi gesturile sale.
Petrecuse o noapte albă, fiindcă nu putuse să lase din mână textul. Era o poveste de viaţă fascinantă prin romantismul relaţiei dintre Cartridge şi Violet. O poveste de iubire, prin care paşii nu-l purtaseră în viaţa reală niciodată pe maestrul Demetrian. El fusese bărbatul atâtor şi atâtor nopţi, fiecare sub mângâierea unei alte femei. Nu ştiuse niciodată cum este să aştepţi întoarcerea acasă în braţele aceleiaşi femei, la care să visezi, pe care să o visezi, chiar şi cu ochii deschişi, pentru care să poţi spune că ai sacrificat totul. De la fiinţa ta umilă şi până la marile taine ale lumii: renunţare la orgoliu, la statutul tău social, la neputinţă, la ură, la uitare, la minciună...Pur şi simplu în inima sa nu bătuseră niciodată marile clopote ale statorniciei masculine, acest sentiment atât de rar, dar cu atât mai tainic, atunci când izvorăşte din adâncul fiinţei damnate pe veci la iubire. De aceea nu putea înţelege de ce egiptologul Cartridge, cel căruia trebuia să-i devină odată cu prima repetiţie un alter-ego desăvârşit, putuse suferi atât? Cum de încăpuseră în inima unui singur bărbat atâtea sacrificii făcute pentru o singură femeie? „Dacă teatrul nu ar însemna doar un act estetic şi educativ, cu o funcţionalitate preponderent catharctică" - filozofa Demetrian în zorii acelei zile, cu ochii pungă de nesomn - "atunci aş încerca să-i schimb destinul personajului meu. Nicio femeie nu merită un atât de mare sacrificiu! Nimic din ceea ce a făcut Cartridge pentru ea, nu îi conferă acesteia dreptul de a-l părăsi într-un final, lăsându-l într-un amurg plin de tristeţe şi nelinişte. Iar scena finală, cea în care ea pleacă pentru totdeauna, şi el acceptă moartea ca o alternanţă a vieţii, mi se pare absurdă, din moment ce eroul meu are la îndemână şi alte soluţii existenţiale, care să-l ajute să uite fiinţa iubită! Nu neapărat moartea!".

I se părea că bucuria nestăvilită, ce inunda sufletul personajului său în relaţia cu Violet, nu putea fi comparată decât cu aceea resimţită de un copil, care primeşte în dar jucăria la care visase zi şi noapte. Se ştie cum sunt copiii în astfel de cazuri. Nu se mai dezlipesc de jucăria preferată, oriunde s-ar afla. Fie la masă, fie la joacă, fie pe perna plină de vise, unii chiar şi în locurile private şi cele mai intime. Pur şi simplu acea jucărie este parte din fiinţa şi viaţa lor. Aşa era Violet pentru sufletul profesorului Cartridge. Şi lucrul ăsta îl enerva peste măsură pe Demetrian.
Era pur şi simplu intrigat de felul în care dramaturgul Richard Dunn înţelesese să-şi încheie piesa. La prima repetiţie, i-a dezvăluit acest lucru şi regizorului. Mihăilescu, care era un om echilibrat şi conştient că uneori trebuie să mai închizi ochii la capriciile monştrilor sacri, i-a zâmbit aprobator, apoi i-a spus că textul este un bun al celui care i-a dat viaţă artistică şi nimeni nu are dreptul să încerce să-i ofere un succedaneu. Nu are acest drept! Seară de seară, la antractul dinaintea scenei finale, în cabina sa, Demetrian se răzvrătea tăcut împotriva destinului personajului său, care peste câteva clipe avea să pătrundă într-o lume a tăcerii nedrepte. Juca cu patos fiecare replică. Cronicile teatrale relevaseră implicarea emoţională fantastică a maestrului în viaţa eroului său. Ultima scenă o juca însă cu o ură nestinsă pe faţă, mai ales că Ortansa Stoicescu, alias Violet O'Hara, stăpânea magistral şi ea scena aceea prin detaşarea de o concreteţe uluitoare, cu care înţelegea să se despartă de omul care o ridicase din anonimatul studenţiei şi o propulsase în cercul iniţiatic, atât de abscons şi greu de atins al egiptologilor. Plângea inima în Demetrian, auzind replicile prin care Violet îl lăsa pe Cartridge ca pe un prizonier pe o insulă de indiferenţă şi sarcasm interior, refuzând să se gândească că pentru un om aflat la amurgul vieţii o astfel de lovitură ar putea fi fatală.
Se aflau în preajma celei de a o suta reprezentaţie cu „Twilight". Mai exact se jucaseră 97 de reprezentaţii. Atunci s-a întâmplat pentru Demetrian un lucru care îi va schimba definitiv viaţa şi cariera de actor.
Ajunsese acasă epuizat fizic şi psihic de la ultima reprezentaţie. Stătea pe veranda casei sale şi privea prin paharul de scotch licăririle tainice, pe care luna le întindea peste sufletul mare al nopţii. Era al patrulea pahar şi deja i se părea că plutea într-o reverie molcomă, blândă, care-i făcea trupul să se simtă uşor ca un fulg, despovărat de toate angoasele şi întâmplările de peste zi. Atunci a auzit pentru prima oară acea voce. O voce cu un timbru dur, ca de metal hârşiit pe o suprafaţă plană şi la fel de dură: "Shame on you, Demetrian!". S-a întors, gândindu-se că vreunul din vechii lui prieteni, cei consideraţi de-ai casei, care cunoşteau combinaţia de la intrare, voia să-i facă o vizită inopinată, care nu l-ar fi deranjat în singurătatea acelei clipe de relaxare. În casă şi pe veranda spuzită de regina nopţii nu se afla însă decât el. El şi acea voce misterioasă, care se prelungea din urechea stângă şi cobora ca o iederă peste trupul său.
„Te miri că îţi vorbesc în engleză, nu? Doar nu joci „Twilight"? Dar nu mă sfiesc să o spun încă o dată: Ruşine, Demetrian! Ruşine! Pentru că un actor strălucit ca tine acceptă umilinţa scenei finale, acceptă ca personajul său să părăsească această lume umil şi neştiut, ca o frunză călătoare şi uscată rătăcită din copacul vieţii!"

Demetrian se ridică în picioare. Făcu un tur nervos al camerelor şi reveni pe verandă. Era singur cu amintirile lui. Atât. Auzi din nou tonul moralizator şi aspru: „Tocmai tu, bărbatul care nu a îngenuncheat niciodată în faţa unei femei...Bărbatul care a considerat întodeauna aventurile nocturne ca pe nişte cupe de şampanie scumpă, pe care le bei istovit de viaţă şi de nevoia de a te împărtăşi dintr-un trup parfumat şi senzual. Tocmai tu să accepţi înjosirea aceasta!".
Demetrian murmură stins: „Cine eşti tu, să-mi ceri socoteală pentru ceea ce joc...? Pentru cum joc...?".
„Dă-mi voie să mă prezint. Numele meu este Melchiot. Sau vrei să îmi spui pe numele de scenă?"
"Eşti şi tu actor?" întrebă Demetrian, care nici măcar nu îşi mai punea acum problema, de unde venea acea voce acuzatoare.
„Crezi că, dacă lumea ţi se adresează cu apelativul „maestre", numai tu poţi fi un actor desăvârşit? Da, sunt şi eu actor. Poate mai mare decât tine. Şi, ştii de ce? Fiindcă eu nu joc pe câţiva metri pătraţi de scenă improvizată de oameni... Eu joc pe marea scenă a lumii şi piesa mea este însăşi viaţa! Numele meu de scenă este The Malicious!".
"Nu prea pare un nume prietenos!"
„Asta la prima vedere, maestre! Dar, după ce vom deveni apropiaţi, vei vedea că niciun alt suflet din întreaga ta viaţă nu a însemnat pentru tine, cât voi însemna eu!".
"Şi, mă rog, ce ai putea face tu pentru mine?"
„Te-aş putea ajuta să nu te mai frămânţi atât! Să nu mai suferi ca un câine la gândul că seară de seară, acolo, pe scenă, la final, trebuie să te cufunzi în adâncul amurgului ce te absoarbe în uitare şi nefiinţă şi să-ţi curmi viaţa absurd cu acel cuţit de recuzită...!".
"Şi cum vei face asta?" întrebă Demetrian, turnându-şi încă un pahar de scotch, înviorat parcă de acest dialog nevăzut, dar care începea să sune interesant, chiar ispititor.
„Va trebui să nu mai asculţi ceea ce ţi se şopteşte din cuşca sufleurului, seară de seară...".
"Scuză-mă, aici greşeşti! Poate nu ştii că Demetrian este singurul actor în viaţă, care niciodată nu a recurs la serviciile sufleurului. I-am spus acestuia dintr-un bun început că în mintea mea stau aşezate cuminţi în banca elocinţei toate replicile din piesă. Nu numai ale mele. Ci ale tuturor celor ce împart cu mine sudoarea şi fiinţa scenei. Nu am nevoie de cineva care să mă încurce. Aşa încât, atunci când îmi spun replica, nu ai să auzi niciodată vreun cuvânt îndreptat spre mine din cuşca sufleurului...!
„Foarte bine! Excelent! Cu atât mai bine pentru ceea ce avem noi de făcut!".
"Noi? Noi doi?"
„Asta, dacă îmi accepţi prietenia... Ştiu, prietenia este un lucru deosebit de sensibil pentru urechile oamenilor şi foarte complicat pentru fiecare dintre ei. Greu de realizat. Şi tot mai greu de păstrat pe această planetă antropică...! Va trebui să încercăm ca viaţa să bată într-adevăr teatrul! Să schimbăm destinul lui Cartridge! Din temelii! Cu orice risc şi cu orice consecinţe!".
"Ceea ce îmi sugerezi, este însă de neacceptat în teatru! Să intervii cu o viziune proprie pe un text consacrat! Am stat de vorbă şi cu regizorul pe această temă..."
„Ştiu! De aceea m-am hotărât să ne cunoaştem astă-seară. Eu nu închei coaliţii sau prietenii, cum vrei să le spui, cu oameni slabi de înger!".



La pronunţarea ultimului cuvânt, Demetrian sesiză o nuanţă parcă de dispreţ în glasul vocii interioare.
„Uite ce e! continuă vocea, mai imperativă de data asta. Ştiu că există în teatru, ca peste tot în lume, cutume ce nu pot fi încălcate. Dar astea sunt făcute pentru cei fără personalitate. Pentru oameni care consideră că numai asta este singura realitate, cea în care respirăm şi în care ne învârtim. Dar dacă oare am încerca să o remodelăm. Să-i conferim ceva din structura noastră moral-volitivă. Să o obligăm să fie aşa cum gândim şi vrem noi!".
"Şi asta ce ar însemna?" întrebă Demetrian privind la luna plină, ce îşi spălase obrazul cu roua primelor stele.
„Asta ar însemna să iei în propriile-ţi mâini destinul lui Cartridge. Acest destin blestemat şi dureros... Să-l schimbi printr-un joc de idei şi întâmplări, care, te asigur, va face din cea de a o suta reprezentaţie un spectacol de neuitat!
"Dar, bine, asta ar însemna să schimb toate replicile finale...!"
„Şi de ce ţi-ar fi atât de greu? Nu ai zis că maestrul Demetrian nu ţine cont de sufleur? Că trăieşte spectacolul ca pe o largă respiraţie interioară. Că nu are nevoie decât de libertatea sa de exprimare şi voinţă?"
"Asta aşa este. Dar Mihăilescu? Ce va zice Mihăilescu? Violet? Partenera mea, cum va primi această nouă structură a textului?"
„Te interesează ce vor zice alţii? Atunci nu eşti omul pe care îl credeam, actorul desăvârşit! Poate chiar unul din vârfurile actoriei din ultimul secol! De unde ştii că Violet nu va fi într-atât de surprinsă de turnura relaţiei ei cu Cartridge şi nu va intra în jocul tău? Eşti doar idealul fiecărui actor tânăr, atunci când face primul pas pe scenă! Gândeşte-te, maestre! Ar fi spectacolul vieţii tale! Rolul vieţii tale...!"
"Şi cum ar trebui să schimb destinul personajului meu? Care ar fi elixirul salvator? Care vor fi replicile?"
„Asta îţi voi spune la timpul potrivit... Întâi vreau să simt că eşti pătruns în toată fibra fiinţei tale de acest gând măreţ, creator... De acum înainte voi fi lângă tine la fiecare antract. Acolo, în cabina ta, unde te încui cu gândurile şi întrebările tale. Şi când va veni clipa... mă voi destăinui! Gândeşte-te, o sută de reprezentaţii...! Nu e fantastic, ce am putea realiza noi doi... Maestrul şi Melchiot...!"
În acea clipă vocea interioară fugi în întunericul nopţii, fără ca măcar Demetrian să poată ştii unde s-a refugiat... Sau dacă totul fusese real... Un dialog real sau numai o palidă transfigurare a realităţii sub încrâncenarea psihicului său doborât de circumstanţele otrăvite ale rolului, pe care trebuia să-l interpreteze... Sau poate doar aburii celor câteva pahare de scotch savurate pe veranda tămâiată de stelele târzii ale nopţii... Întâmplare sau predestinare...?

 

***

 

În seara următoare, Demetrian simţea în cabina lui prezenţa acelei voci interioare. Ca un curent rece, binefăcător, după luminile necruţătoare ale rampei, ce i se încleştau pe chip cu perdele de sudoare amestecată cu ura aceea, ce parcă nu se mai stingea, faţă de destinul nedrept al personajului său.
Duminică urma să se joace cea de a o suta reprezentaţie. Alesese ca sâmbătă dimineaţa să se plimbe un pic pe aleile parcului ce se deschidea peste drum de locuinţa sa ca un evantai de parfumuri. Erau clipele lui de relaxare şi singurătate, care-l atrăgeau prin liniştea ce-i cobora în trup ca o ciutură bătrână scufundată într-o fântână cu apă vie. Se aşezase pe o bancă şi privea cerul care se răsturnase peste undele lacului ca un prinţ pe un tron de albastru şi verde pal. Auzi o şoaptă venind parcă dinspre dreapta sa. Nu ştia dacă fusese purtată de vânt sau dacă de undeva, din lăuntrul său, se ridica un glas blând, plin de căldură. În scurt timp auzi clar şi vocea: „Laur...! Laur...! Cât de mult te-ai schimbat!".
Privi în jur, ca şi atunci în prima seară, când făcuse cunoştinţă cu Melchiot. Parcul era pustiit de suflet de om şi zbor de pasăre la acea oră matinală.
„Ştiu că eşti un om bun, întotdeauna ai fost...Un actor deosebit de talentat... De aceea, nu crezi că ceea ce vrei să faci acum depăşeşte cu mult umila ta condiţie de om?"
"La ce te referi?" întrebă Demetrian timid, sperând ca totul să nu fie decât o iluzie auditivă stingheră, nevinovată.
„La faptul că vrei să schimbi destinul unui personaj, fără ca măcar să-l fi întrebat şi pe el, dacă este de acord...".
"Dar bine, Cartridge sunt eu!"
„Pe scenă, da, tu eşti Cartridge. Dar în viaţa de toate zilele tu eşti şi vei rămâne Laur Demetrian. Ştiu că ai fost şi vei rămâne un nemulţumit de succesul pe care-l ai seară de seară. Dar asta nu-ţi permite să deformezi viaţa unui alt om, să o transformi în funcţie de micile tale ranchiune, pasiuni mizere şi ambiţii nemăsurate! Şi totul pentru a face un rol de succes... Te-ai gândit măcar o clipă, o singură clipă, că acest succes nu poate dura mai mult decât un act al unei piese...? Că poate fi efemer, iluzoriu...? Că el rămâne dincolo de cortina grea de vise a scenei, imediat ce ea îşi coboară fruntea acoperită de aplauze?".
Demetrian era consternat. Vocea aceea, chiar dacă îl mustra, avea o duioşie în inflexiunile ei, nemaiîntâlnită până acum. Îl alinta pe numele mic, ceea ce era un lucru atât de rar, căci toţi nu ieşeau din „maestre" şi veşnicul, platul, Demetrian. Şi, în plus, era acea căldură a acelei voci, atât de diferită de duritatea vocii lui Melchiot.
"Dar tu...tu cine mai eşti? Şi de ce îmi spui lucruri care ştii foarte bine că nu mă reprezintă?" întrebă un pic iritat Demetrian.
„Vrei să spui că invidia nu te roade? Invidia neagră, cea care dezumanizează şi urâţeşte spiritul...?".
"Ca şi cum ar exista şi invidie albă! Hai, că m-ai dat gata cu chestia asta!" izbucni maestrul într-un râs forţat, aproape nervos.
„Există, Laur, există şi invidie albă... Invidia neagră este cea care te face să priveşti cu ură tot ceea ce un semen de al tău a realizat: o casă superbă, cucerirea unei femei minunate, un cont mare în bancă, o maşină ultra elegantă...Pe când invidia albă este cea care te mobilizează să faci mai mult, să fii şi tu în stare să te ridici la standardelele altora numai prin munca şi eforturile tale...".
"Şi de ce m-ai suspecta pe mine de invidie... neagră...? De ce, de ce, mă rog?"
„Fiindcă, ori de câte ori îl vezi jucând pe scenă pe Raul Filipescu, un nor de spaime ţi se aşterne pe cerul sufletului. Îi vezi tinereţea, vigoarea, talentul prin care îi atrage pe toţi ca pe nişte fluturi în jurul unei lămpi regale. Şi, mai ales, când vezi lumina din ochii Ortansei Stoicescu, ori de câte ori îl priveşte... Recunoaşte, atunci sângele tău începe să urce alte cărări, de neputinţă şi durere, şi urcuşul ăsta îţi face inima să tremure la fiecare vorbă ce se naşte de pe buzele lor. Şi sângele acesta binecuvântat devine gros ca un mâl rău mirositor, ca un fluid care parcă nu mai are loc să se strecoare prin albia lui firească...!".
Demetrian tăcea. Era un semn că vocea interioară îl cunoştea la fel de bine, cum se cunoştea el pe sine însuşi.
"Cine? Cine eşti tu? Te deosebeşti atât de mult de Melchiot...!"
„Sunt Reginald...".
"Ai şi tu un nume de scenă? Eşti cumva şi tu actor?
„Da, poate la fel de bun ca şi Melchiot. Poţi să-mi spui The Keeper... Acesta este numele meu de scenă... Îmi dau toată silinţa şi toată arta pentru ca cei care-mi devin prieteni să îşi păstreze sufletul nealterat de tarele acestei lumi în continuă degradare".
"Acum înţeleg! Tu, vocea de-a dreapta, reprezinţi tot ceea ce este legat de procesele mele emoţionale, imaginativ-creative, de percepţia holistică, de imagine şi muzică. De tot ceea ce reprezintă sensibilitatea mea... căldura din sufletul meu... Atunci, Melchiot, care este vocea de-a stânga, este factorul raţional, cel al proceselor logice...! Rece...distant...calculat, nu?
"Exact, Laur! Exact!"
"Şi atunci, dacă tu eşti atât de bun şi de blând, cum de inima este un atu al părţii guvernate de Melchiot?"
"Fiindcă inima, în afara stării de emoţie pe care ne-o poate trezi iubirea, nu face altceva decât să genereze stări conflictuale, exacerbate uneori, ca ura, invidia, minciuna, lăcomia, necinstea, gelozia, stări care toate ne pun în conflict deschis cu cei din jur."

În acea clipă, Demetrian simţi cum o lamă rece îi furnică şira spinării şi auzi din stânga vocea aceea dură şi consonantică parcă: "Nu pleca urechea la unul ca el, Demetrian! Este un amăgitor! Te va momi cu promisiuni ieftine... Cu trucuri cu care încearcă de la facerea lumii să prindă în laţul său suflete slabe...de înger...! Mâine va fi seara de gală. A o suta reprezentaţie! Trebuie să facem un rol de care să se vorbească de acum înainte cu însufleţire şi admiraţie! Bătrânul Melchiot te va aştepta la antractul dinaintea scenei finale. Voi fi acolo, trup şi suflet alături de idealul tău. Acela de a salva destinul lui Cartridge...destinul tău, în fond!".
Deodată încetară cele două ispite auditive şi Demetrian rămase pironit pe banca din faţa lacului, contemplând orizontul. "De bună seamă, gândi el, Melchiot mi-a promis glorie, succes eclatant, recunoaştere publică. Şi nu o dată...! Reginald ăsta nu mi-a promis nimic. Doar mi-a spus lucruri pe care le ştiu de când încă mai eram terorizat de ai mei: "Laur nu face aia, Laur nu te duce acolo, Laur schimbă-ţi viaţa şi comportamentul!". Într-adevăr, Melchiot are dreptate! Promisiuni ieftine şi trucuri vechi de când lumea, ca să rămân acelaşi om prins în regulile de aur ale existenţei, de fapt, în lanţurile ei de aur, din care numai cei curajoşi şi tari, ca mine şi ca Melchiot, pot îndrăzni să spere că le vor rupe vreodată!".
Seara celei de a o suta reprezentaţii a fost una deosebită. Sala era arhiplină. Pe strapontinele ce înţesau culoarele laterale, spectatorii formau parcă un ciorchine viu.
Demetrian se odihnea în cabina sa în antractul dinaintea actului final. Spera să-l audă pe Melchiot, să-l simtă alături de el, dar acesta se lăsa aşteptat, deşi îi promisese că va fi acolo. Tocmai când credea că totul nu fusese decât o nălucire personală fără sens, îi auzi vocea guturală: "Credeai că te-am părăsit, nu? Cum pot face aşa ceva unui prieten apropiat! Unui suflet devotat, pe care l-am pescuit din apele tulburi, în care înota încă de la naştere... fără să ştie! Fără putinţa de a atinge un mal izbăvitor! A sosit clipa cea mare, Demetrian! Clipa în care trebuie să-i schimbăm viaţa personajului tău!".

Demetrian simţea cum în corpul lui se întretaie şuvoaie de căldură, amestecate cu gândul acela că e nedrept ceea ce i se întâmpla lui Cartridge. Ai fi zis că un pom cu fructe negre şi acrişoare îi creşte din tălpi şi până peste bogatu-i păr blond. Că îl cuprinde cu izul acela de invidie şi ură latentă, al cărui gust şi parfum îl cunoştea de mult. Dar care acum parcă înflorea cu fiecare clipă ce se adăuga aşteptării gongului de intrare în scenă. Auzi bătăi în uşă: "Maestre, un minut până la gongul de început!".
În creier i se încolăceau fraze, cuvinte desperecheate, ce se alergau pe cărările reci şi întunecate ale pădurii de gânduri, şi pe care Melchiot i le şoptea. Erau cuvintele ce urmau a creşte în replicile finale ale unei noi piese ce va purta marca inconfundabilă "Laur Demetrian". Se privi în oglindă şi îşi aranjă machiajul de un palid bolnăvicios. Abia atunci zări pe măsuţa, pe care îşi ţinea de obicei textele, un cuţit. Strălucirea lamei acestuia se intersectă cu ochiul lacom al oglinzii din cabină. "L-am luat de acasă, fără să-mi dau seama, sau mi l-a lăsat Melchiot?" se întrebă înfrigurat Demetrian. Nu îndrăznea să-l atingă. Se auzi din nou vocea cabinierului: "Maestre, ultimul gong!".
Înşfăcă cuţitul şi îl ascunse în buzunarele largi ale halatului de casă, pe care Cartridge ar fi trebuit să îl poarte în scena finală. Mai auzi din stânga sa doar atât: "Demetrian, azi poţi face rolul vieţii tale! Nu lăsa pe nimeni să-ţi fure gloria! Şi nici să-ţi calce în picioare demnitatea de bărbat!".
Când ajunsese la scena în care Violet îi spunea pur şi simplu lui Cartridge că îl va părăsi, nemaiputând suporta gelozia cruntă a bărbatului care îi făcuse cu atâtea eforturi un viitor strălucit, Demetrian ştiuse că venise clipa mult aşteptată.
- Violet, nu poţi pleca aşa, ca şi cum ai şterge amintirile dintre noi ca praful de pe o mobilă veche, bătrână...! îi spuse el, apucând-o violent de braţ.

În acea clipă, interpreta lui Violet privi nedumerită spre sufleur. Apoi îl fixă cu privirea pe Demetrian. "Maestrul are o scurtă amnezie sau a luat ceva la bord?", gândi ea fulgerător. Trebuia să salveze însă situaţia. Să salveze această reprezentaţie ce se anunţase ca fiind un succes garantat, ţinând cont de sala arhiplină. Aşa că se prinse în laţul noilor replici servite de maestru.
- O femeie nu poate fi aidoma unei păsări exotice, pe care să o ţii într-o colivie de aur şi pe care să nu o arăţi nimănui! îi reproşă ea, strivindu-l aproape cu privirea.
Demetrian îl auzi pe Melchiot şuierându-i la urechea stângă: "Ţi-am spus eu, Demetrian! Ţi-am spus! Violet o să intre în jocul tău! Nu va avea încotro!".
- Am irosit clipă de clipă reputaţia şi influenţa mea pentru ca azi tu să fii ceea ce eşti, continuă Demetrian patetic şi cu lacrimile şiroind pe obrajii lui scofâlciţi de ani şi durere. Nemaivorbind de zbuciumul inimii ăsteia bătrâne, care ţi s-a aşternut ca un covor persian de mare preţ, lăsându-te să o calci în picioare după bunul tău plac! strigă maestrul, aproape congestionat la faţă de mânie.
Violet ştia acum că s-a întâmplat ceva. Ceva grav, dar nu putea compromite spectacolul. Privi disperată în culise. Regizorul Mihăilescu ridică neputincios din umeri şi îi făcu un semn de încurajare, ca şi cum ar fi vrut să-i spună: "Nu ne lăsa tocmai acum cu fundu-n baltă! Cântă-i în strună! O scoateţi voi într-un fel la capăt!".
- Ţi-am fost alături atâta timp, cât drumurile noastre au avut un numitor comun, improviză stângaci Violet. O relaţie de iubire pătimaşă... Dar tu te-ai transformat treptat într-un satrap fără suflet...! M-ai izolat de prieteni, de cei cărora puteam să le destăinui neîmplinirile mele sentimentale... visele culcate pe perne de lacrimi, noapte de noapte... dorinţa mea de a fi liberă, de a zbura ca orice pasăre tânără, în faţa căreia se întinde orizontul necunoscut şi strălucitor...
- Neîmplinirile sentimentale? rosti Cartridge, tot mai înfuriat şi neslăbind-o din strânsoarea teribilă a braţului de bărbat care se vede părăsit de tot şi de toate. Mi-am oferit tot sufletul meu pe tipsia asta poleită a vieţii... Ca tu să tai din el orice bucată de împlinire ai fi poftit! M-am răstignit lumii cu toate dorurile mele, cu toată fiinţa mea, dar acum vrei să pleci. De ce? Merit oare acest amurg însângerat?
Violet realizase tot mai mult că acest dialog născut parcă din cenuşă putea continua ad indefinitum. Trebuia să pună punct acestui moft al unui monstru sacru, care parcă voia în acea seară să se ia la trântă cu viaţa şi destinele ei. Aşa că se smuci viguros din strânsoarea lui Cartridge şi spuse:
- Nu vreau să te mai văd! Nu vreau să mai ştiu de tine! Niciodată! Chiar mâine voi pleca într-o nouă expediţie pe Nil şi voi sta atât cât voi considera eu că va fi necesar pentru ca rănile tale să se cicatrizeze. Adio, James! Adio!

Tânăra interpretă se îndreptă spre uşa apartamentului profesorului, dar acesta, în ciuda vârstei sale, reuşi să o prindă din urmă şi o târî pur şi simplu la marginea scenei. Violet îl privi în ochi şi îi spuse printre dinţi, neamuzată deloc de postura în care se afla: „Maestre, ai luat-o razna de tot! Ce se întâmplă cu tine? Bătrân nebun...!."
Dar Cartridge parcă intrase într-o transă fără întoarcere. Fusese toată viaţa încătuşat sub teroarea gândului că nu jucase încă rolul perfect al vieţii lui. Acum era momentul să o facă. O privi în ochii ei de un verde crud şi citi acolo tot dispreţul pentru el. Pentru el, Demetrian, nu pentru Cartridge, cel din scenă. Revăzu în ochii ei lumina ce se năştea acolo, ori de câte ori ea îl vedea pe Raul Filipescu, iar acel ultim apelativ „bătrân nebun" îl făcu să-şi piardă de tot minţile. Cuvintele acelea răsunară ca o limbă grea de clopot sub turnul orgoliului său masculin. În aceeaşi clipă regizorul făcu semn maşiniştilor să coboare cortina, dar trupurile celor doi se aflau deja la marginea scenei şi cortina se lăsă în spatele lor. Demetrian încercă să o sărute pe buze pe Violet care se zbătea fără încetare. Apoi cuţitul acela, despre care nici acum nu ştia, dacă îl luase cu el de acasă sau dacă era semnul tainic lăsat de maestrul Melchiot, pătrunse în carnea aceea tânără, crudă, vinovată, ca a unei ciute sacrificată pe altarul unei arte alienate. Spectatorii se ridicară în picioare aplaudând frenetic. Nimeni n-ar fi crezut că nu ăsta era finalul unei piese de excepţie, jucată cu actori de excepţie. Buchete de flori aterizau timid pe scenă, moment în care patru bărbaţi din culise se îndreptară spre Demetrian. Acesta o lăsă moale la pământ pe Violet, apoi sări de pe scenă şi se trezi în faţa primului rând de spectatori. Aceştia continuau să aplaude generos, convinşi că participau direct la un act artistic extraordinar. Demetrian profită de starea generală de uluială şi se îndreptă spre uşa capitonată ce dădea în foaier. Numai când pătrunse în holul intens luminat şi îşi văzu mâinile pline de sânge, realiză drama neputinţei sale. Fugi în stradă cu ochii ieşiţi din orbite. Era acum numai în cămaşa cu dantele şi ea împroşcată de sângele tânăr şi încă viu, halatul rămânând undeva pe treptele scenei. Se refugie în squarul din faţa teatrului. Aştepta un semn de izbăvire şi nu ştia dacă el va mai veni de undeva. Se întunecase deja. Focuri ardeau în cer. Pulsari clipoceau ca apele unui început de lume şi quasarii scânceau parcă sub rotirea crugului ceresc. „Doamne, murmură stins Demetrian, ce am făcut cu viaţa mea?". Auzi un zgomot venind din partea dreaptă, ca şi cum cineva ar fi auzit ruga lui deznădăjduită. De el se apropie un tânăr palid la faţă, cu nişte ochi albaştri şi adânci ca un fund de mare liniştită.
„Laur! Bunul meu, Laur! îi şopti acesta stins.
"Reginald! Tu eşti?"
„Laur, de ce trebuia să te crezi un demiurg, care poate răstălmăci tainele lumii? De ce?
"Am greşit! Acum ştiu cât am greşit", răspunse Demetrian, privindu-şi mâinile fumegând parcă sub arşiţa sângelui acela nevinovat.
„Toţi spuneţi aşa mereu! Am greşit!" continuă tânărul să-l privească cu o milă nemăsurată.
"Ajută-mă, Reginald! Tu eşti păzitorul sufletelor bune în lumea asta. Acum am înţeles acest lucru! Abia acum, din păcate!".
„Din păcate prea târziu, Laur! Prea târziu! Eu nu mai pot face nimic. Un singur lucru aş mai putea să fac pentru tine. Să îţi alin vinovăţia, spunându-ţi că Violet nu va muri. Este deja într-o sală de operaţii şi va fi salvată! Pot să mă rog însă pentru tine. Atât. Şi mai pot să-ţi promit că în viaţa pe care ţi-o vei petrece între patru pereţi reci, îţi voi putea îngădui să iei cu tine trei lucruri, din ceea ce a însemnat odată existenţa ta. Alege!
"Vreau...vreau..." spuse Demetrian tremurând din cauza frigului ce începuse să se strecoare ca un şarpe de gheaţă prin ţesătura slabă a cămăşii. "Vreau să iau cu mine amintirea copilului care am fost odinioară, trăgând după el năvodul plin de stele al nopţilor... Şi floarea albastră ale cărei petale au înflorit din carnea femeilor pe care le-am iubit şi apoi le-am uitat... Şi...torţa înţelepciunii şi a neputinţei acestei clipe bătrâne...!".

În acel moment, Demetrian auzi şuierul bine cunoscut al aerului ce îi vestea mereu apropierea lui Melchiot. În faţa lui stătea un tânăr cu ochii negri şi părul căzut în valuri pe umeri. Melchiot îl lovi fulgerător pe Reginald care căzu la pământ ca secerat.
"De ce? De ce l-ai lovit, Melchiot?".
„Fiindcă întotdeauna încearcă să-mi ia rolul principal şi să culeagă el aplauzele... De aceea...".
Demetrian privi spre Reginald. Dar la pământ nu se mai afla decât un trup plăpând de porumbel. Căpşorul sfărâmat de caldarâmul dur împrăştiase peste penajul lui alb câteva insule de sânge purpuriu. Ochiul sticlos şi ciocul rubiniu întredeschis erau tot ceea ce mai rămăsese din Reginald, The Keeper.
"Melchiot, acum ce facem...?".
„Maestre, nu înţeleg de ce foloseşti pluralul?".
"Fiindcă tot ceea ce am făcut, am făcut împreună...!".
„Te înşeli! Nu eu am jucat pe acea scenă care gemea la final de sânge şi aplauze! Nu eu am fost Cartridge... James Cartridge... ci tu...!".
"Trebuie să mă ajuţi! Cum ştii, dar trebuie!".
"Rolul meu s-a încheiat aici, maestre! Mă voi înfunda într-o cârciumă şi voi bea până la ziuă. Ca să sărbătoresc succesul! A fost, într-adevăr, unul nemaiîntâlnit în analele teatrului...!".
Demetrian se agăţă cu deznădăjduirea ultimei clipe de pulpana pelerinei lui Melchiot care însă se risipi ca o boare uşoară.
În locul lui Melchiot, pe marginea băncii din squar se afla acum un corb care se deplasa cu mişcări scurte, ţopăind de-a lungul băncii. Clătina a mustrare din cap şi Demetrian auzi cum croncănitul său se desface în cuvinte articulate: „Nevermore...nevermore...!".
Timpul se prăbuşi dintr-odată peste el ca o cascadă de amintiri şi se revăzu pentru o clipă în faţa comisiei de admitere la Institutul de Teatru. Acum patruzeci de ani. Era în faţa probei celei mai adevărate pentru un actor: proba de declamare. Ce tânăr şi ce frumos era pe atunci...! Şi curat la suflet... ! Nimeni nu-l va mai alinta însă de acum. Nimeni nu-i va mai spune, aşa cum îi spunea doar Reginald - Laur. Probabil că toţi îl urau. Pe bună dreptate...
Îşi alesese atunci, la admitere, să recite „Corbul" de E.A.Poe. Îi răsunau în urechi dintr-un timp demult apus versurile poemului tragic, amestecate acum cu sirenele de maşini ce-l înconjurau treptat, curcubeul girofarurilor ce ţeseau noaptea înfrigurată cu stropi argintii, glasurile autoritare care îi răneau auzul cu acelaşi veşnic „Demetrian", obligându-l să se predea în faţa vieţii neiertătoare:

„Corb sau demon! Piei odată cu-a ta vorbă blestemată!
Te întoarce în Tărîmul Nopţii, înspăimîntător!
Să nu-ţi uiţi vreo pană-n casă, mărturie mincinoasă
Ca şi vorba ta! Mă lasă! Singur să rămîn mi-e dor!
Ia-ţi din inima mea pliscul lung şi rău-prevestitor!"
Corbul spuse: Nevermore!"

Demetrian îşi ridică ochii spre cer şi oftă uşor. Ştia de-acum că niciodată nu va mai juca pe o scenă adevărată. Că niciodată nu va mai simţi căldura publicului. Că niciodată nu va mai auzi aplauzele ce-i îmbălsămau întotdeauna sufletul ca o alifie binefăcătoare. Niciodată nu se va mai odihni la antract în cabina sa de gânduri şi întrebări. Niciodată...
Se simţea părăsit în acel amurg plin de nelinişti şi dureros de trist al vieţii sale, în care îl aruncase indiferenţa unui deus otiosus. Melchiot fusese o plăsmuire vie sau numai o fantastică întruchipare a dorinţei sale nemăsurate după succes, invidiei sale fără margini şi orgoliului exacerbat al bărbatului din el? Reginald fusese o parte din liniştea lui sufletească, a iubirii sale pentru oamenii din jur şi pentru plăsmuirile lor? Nu va şti niciodată asta! Dar, cu siguranţă, va putea medita la sensul ultim al vieţii sale într-o celulă, unde, din păcate, va primi un rol de figurant în cea mai goală de sens piesă a lumii, fără ca nimeni să îi mai poată da vreodată o singură replică...

  Emil Iliescu, Tema "Încătuşare"



 

Ihtys


                                                                


În acel august vara sfâşiase ca într-o ceartă conjugală cămaşa imaculată a cerului, îmbrăcându-se brusc în toamnă spre disperarea pescarilor locului. Numai soarele, palid ca un fluture de noapte, mai stătea agăţat ca o mătanie pe încheietura amurgului. Puiul acela de toamnă în joaca lui de copil, ce încă era, amestecase culorile ce se cerneau pe faţa parcă stinsă a apei. Rămânea doar amintirea zilelor toride, când inima mării se umplea dimineaţa de plasele argintii ale bărcilor pescăreşti. Mirajul verii, melancolia pe care marea o resimţea când corăbii mari îi mângâiau pântecul fertil se transformase deodată într-o blândă ieremiadă. Vineţiul toamnei şi paloarea unei tristeţi incomensurabile zăvorau sub lacăte de sticlă fumurie întinderea apei, memento pentru aripa căzută a clipei trecute.
Şi acest lucru îl simţea straniu şi dureros de trist în inima sa Eitan. Atât de puternic era legat de marea fumegând de dorul verii, atât de mult datora zbaterii ei legănate, încât, ori de câte ori simţea sub genunchiul bărcii sale siguranţa ţărmului, cădea pe nisipul umed şi mulţumea, psalmodiind vechea rugăciune învăţată într-o copilărie de mult pierdută, furişată pe după casele de pescari pitice, îngropate parcă în nisipul aburit de alge şi scoici multicolore.
Ar fi vrut Eitan să roage vara să mai stea pe zulufii de spumă ai mării sale, să zăbovească ireal încă un anotimp, deşi ştia că nimeni nu putea schimba cursul vremilor. Cu acest gând vâsli preţ de câteva clipe ca să atingă malul izbăvitor, mal pe care-l visa noapte de noapte, uneori atât de departe, ca un miraj al deşertului de ape, ce-l osândea în vis la un periplu etern pe marea cea mare. Mâna lui se încleştă pe vâsla de lemn troienită de anii celor din stirpea lui, care ca şi el căutaseră mântuirea pe mare. Cânta un cântec vechi, când zări pe stânci trupul acela zeificat al poetesei Naim de la curtea regelui Moab. Venise regele să-şi vadă supuşii de la sud de împărăţie, deşi ştia că lumea pestriţă a pescarilor nu avea ce să-i ofere. Venise poate din curiozitate, din prea mult plictis al curţii sale, obedientă şi pusă mereu pe cleveteli meschine, venise poate dintr-o chemare a mării, chemare pe care întinderea de ape o face etern bărbaţilor lumii, indiferent de rasă şi poziţie socială.

Înconjurat de o camarilă deşuchiată, singura rază de lumină din jurul regelui părea să fie poetesa Naim, despre care vânturile de apus aduseseră vorba că îngenunchease atâtea inimi de cavaleri câte nu reuşiseră să îngenuncheze generaţii de strămoşi ai regelui Moab în luptele crude şi scăldate în sânge nevinovat sub arşiţa deşertului. Trupul ei mirosind a pădure tânără aţâţa imaginaţia celui ce o privea iar inteligenţa ei depăşise de mult graniţele în care erau închistaţi marele preot, sfătuitorul de taină sau clovnul favorit, recunoscuţi ca minţile cele mai luminate ale regatului. Avea poetesa un fel ciudat de a privi oamenii din jur, mai ales bărbaţii, o lumină fantastică te ţintuia, făcându-te mic şi neînsemnat, indiferent de aura socială pe care o posedai, glasul ei indica forţă şi te îndemna să te supui asemenea unui animal de pradă hipnotizat de dresorul care-l domină psihic. Acolo, pe stânci, când o zărise Eitan i se păruse o zeitate coborâtă din cer ca pentru a se odihni, întinsă pe pietrele ude brăzdate de valurile mici, ce-i udau timid îmbrăcămintea de mătase purpurie, lipind-o de conturul delicat al picioarelor care atingeau în răstimpuri apa într-un joc ireal al degetelor ei, care se alergau parcă cu peştii minusculi şi amăgitori. Marea se prinsese şi ea în acest joc, lacomă să o atingă, să-i simtă tremurul corpului sub aura străvezie a apelor răcoroase, tandre, care desenau volute pe stâncile devenite pat mirific pentru poetesa regatului.
Eitan sări din barcă şi se opri încurcat, târând după el plasele argintii, ce respirau parcă prin branhiile prăzii bogate din acea zi. Nu mai zărise până atunci pe plaja aceea mereu pustie a satului lor o făptură atât de delicată şi de frumoasă, de fin îmbrăcată, simpla privire aruncată pe cămaşa lui cadrilată şi pe pantalonii săi largi, din piele de delfin, etalon comun tuturor celor de teapa lui, făcându-l să se simtă ca oricare dintre săracii de pe uliţa satului. Prin aer plutea un parfum ce-l ameţea, dar care-i aţâţa simţurile sub briza ce începuse să plutească ca un pescăruş în derivă dinspre larg, un parfum tainic, pe care el nu-l mai respirase niciodată şi nu se mira că marea tremura în matca ei sub mirifica aură a clipei de seară parfumată atât de discret. Eitan lăsase să-i cadă din mâini plasele bătrâne, îşi suflecase mânecile largi ale cămăşii, ca şi cum s-ar fi pregătit să se apuce de o treabă foarte serioasă şi porni timid spre stânci, ştiind că altă cale spre căsuţa sa nu avea. Trebuia să-i dea măcar bineţe, altfel proverbiala ospitalitate a satului lor ar fi fost vorbă aruncată în vânt. Când o zărise cu câteva zile în urmă, înconjurată de cavalerii aceia trufaşi de la curte, oprindu-se ca un copil încântat în faţa bazarelor din piaţa mare, simţise în inimă lama rece a acelui sentiment ce crucificase generaţii de bărbaţi ai neamului său, transformându-i în îndrăgostiţi. Noapte de noapte o zărise în visele sale, când suavă, când un pic tristă, dar era ea, poetesa, femeia la care nici nu visa să ajungă vreodată atât de aproape sub vineţiul cer de toamnă coborât ca şi ea parcă din timpuri imemoriale. Nu apucase să facă primii paşi că Naim se întoarse spre el, ridicându-se leneş de pe patul de alge.
- Ai vrut să mă ocoleşti şi să îţi vezi de drum? îl iscodi ea cu privirea, care, dacă ar fi zburat într-o dimineaţă peste mare, ar fi văduvit întinderea-i de aripa pescăruşilor, ce s-ar fi aruncat în adâncimea ochilor ei. Spune, greşesc?
- Noi, cei din partea locului, suntem obişnuiţi mai mult cu singurătatea şi cu tăcerea, marea ne-a învăţat că vorbele multe aduc cel mai mare rău oamenilor Nici ea nu vorbeşte şi totuşi cine are glasul mai limpede ca al ei?

Priviră amândoi zarea în tăcere, fiecare cu gândurile lui sub platoşa cerului de august. Timpul se oprise parcă din zbaterea lui, ţintuind clipele pe întinderea apei ce abia se mai prelingea spre un ţărm obosit de valurile ce de veacuri doreau să-l cucerească cu venirea fluxului, retrăgându-se apoi, parcă dureros, spre adâncurile refluxului ce le voia numai pentru el în larg.
Poetesa apucă lyra şi începu să cânte. Cerul se umplu de un glas asemenea sirenelor pe care nu o dată Eitan le auzise chemându-l spre largul ucigător. Se împotrivise mereu chemării lor, răsucindu-şi privirea spre ţărmul pe care-şi lăsase la plecare dis de dimineaţă visele, luând cu el numai speranţa de a se întoarce teafăr la mal. Mereu reuşise să scape de amăgitoarele glasuri, respirând aerul viu al întoarcerii, aşteptând cu nerăbdare să simtă sub talpă nisipul tare şi sigur, dar acum acest glas nefiresc îl purta parcă spre alte lumi, necunoscute, golindu-l de puterea pe care numai marea i-o împrumuta mereu, lovindu-i venele tinere, sălbatice, cu clopote mari de cântec şi cuvinte ce agonizau sub orizontul macerat de marea fantastică. O privea pe Naim, îi zărea ochii de felină cum urmăresc traiectoria ultimului pescăruş, ştia că aceste clipe au unicitatea lor şi el nu se va mai întâlni cu ele niciodată, de mâine caravana regală îndreptându-se spre alţi supuşi şi spre alte oraşe. Simţea cum o dulce istovire îi cutreieră muşchii, relaxându-l, ca şi cum un ser latent l-ar fi străpuns lasciv şi tandru în acelaşi timp, şi închise ochii. Mirosul algelor putrede, amestecat cu parfumul de santal al trupului poetesei se ridica prin aburul dens al aerului. Simţi cum îl mângâie un stol de cuvinte plămădite de glasul ei nefiresc de cald: „Va trebui să-ţi laşi barca şi plasele argintii, să izgoneşti marea din inima ta ca pe o slujnică frivolă, şi să te îndrepţi spre curtea regelui Moab, dacă vrei să cunoşti fericirea. Ştiu, ştiu că nu ai fost niciodată fericit!"
Ar fi vrut să-şi descleşteze buzele crăpate de vântul septentrional şi să strige cu disperare: „Nu-i adevărat! Am fost fericit, nu o dată, de multe ori, dintotdeauna! Marea mi-a dat acest sentiment, ori de câte ori m-am înapoiat cu barca plină, teafăr, trudit, dar fericit!"
Simţii două degete catifelate apăsându-i buzele, condamnându-le la o nedreaptă tăcere şi glasul ei îi cântă iar: „Totul nu a fost decât o părere, voi, bărbaţii, măsuraţi fericirea în atât de puţine cuvinte şi o rezumaţi la lucruri atât de banale, încât nu veţi şti niciodată cum este să fii într-adevăr fericit!".
Ar fi vrut să-i spună atâtea lucruri, într-adevăr simple, dar sincere pentru el, un biet pescar, dar îşi dădu seama, privind-o, că nu o va putea convinge de asta niciodată. Fiindcă pentru ea fericirea însemna altceva, cu totul altceva, ţinând cont de lumea din care venea. Fericirea se măsura în lumea ei prin frumuseţa trupului, atât de iluzorie şi fadă. Pentru el, fericirea însemna frumuseţe sufletească, atribut atât de rar printer semneii săi. Murmură atunci ca pentru sine, ştiind că ea îi va auzi mărturisirea: „Nu voi putea găsi fericirea în alt loc, oricât aş căuta-o. Menirea mea este să ridic din maluri trupuri noi de bărci, să pescuiesc şi să ţes năvoade. Asta numesc eu fericire. Am să-ţi povestesc ceva, un lucru pe care nu l-am mai spus nimănui, căci ştiu că mâine vei pleca cu regele tău mai departe... Nu ştiu de ce am încredere să-ţi mărturisesc un lucru atât de drag inimii mele, dar poate fiecare istorioară din viaţa noastră îşi are o clipă a ei de sinceritate, când trebuie să ardă, să iasă în lume, taină a sufletelor. Este un lucru la care ţin ca la viaţa mea, şi nu aş vrea să râzi de mine!"
O privi aşa cum dimineaţa priveşte întinderea nesfârşită a mării şi Naim îl simţi pentru o clipă destins. I se părea că demult, tare demult, poate într-o altă viaţă, mai retrăise aceste clipe, că acest bărbat umil, dar atât de sincer, o mai subjugase cu neastâmpărul ochilor lui acolo, la marginea mării, că despărţirea de el fusese dureroasă, că undeva rămăsese o rană care nici azi nu se vindecase, ca o dulce durere, pe care o porţi cu tine toată viaţa, ca pe o cruce zidită din întrebări nerostite şi din răspunsuri aşteptate în zadar. Poetesa respiră cu nesaţ aerul înserării prin care vălătucii moi de spumă şi de sare se amestecau la mal cu mireasma scoicilor defuncte, aruncate obol nisipului de marea capricioasă.
„Am crescut fără mamă, îşi începu Eitan povestirea, a murit la naşterea mea şi tata m-a îngrijit, aşa cum poate şi ştie un bărbat rămas singur cu marea. Printre plase şi peşti, rame de lemn cicatrizate de ape şi vreme, între un drum şi altul pe ape. Învăţasem la şapte ani rosturile pescarilor, vechi de când lumea. Ştiam să cercetez marea, să o ascult, ca să ştiu în ce toane este. Uite, şi acum, a auzit tot ceea ce mi-ai propus să fac, să o părăsesc, să uit de ea şi să plec în căutarea a ceea ce tu numeşti fericire. O simt cum bolboroseşte în străfunduri, cum îmi cercetează inima, adânc, ca şi cum ar vrea să ştie dacă toate cuvintele tale mi-au pătruns cu adevărat în suflet, dacă m-am hotărât să plec... O, dacă ai şti cum simt prin toată fiinţa mea neliniştea care o apasă, aş vrea să o pot cuprinde cu braţele, să o strâng la piept, ca pe o fiinţă care m-a ţinut în viaţă, m-a făcut să fiu ceea ce sunt astăzi, căreia îi datorez totul şi să-i şoptesc că niciodată nu voi putea să o trădez!"

Naim îl privea întrebătoare, neputând pricepe cum poate un bărbat considera o biată întindere nesfârşită de ape ca fiind totul pentru el, cum poate acest pescar să tânjească după mare, aşa cum nebunii îndrăgostiţi au tânjit peste ani la sufletul ei. Eitan îi surprinse privirea, se întoarse spre mare şi zise: „Cu câteva zile înainte să împlinesc şapte ani, bătrânul m-a luat cu el în larg, la pescuit. Părea mai încordat ca niciodată. În ultima vreme devenise morocănos, mai tăcut ca de obicei şi ştiam şi cauza acestei stări, neobişnuită pentru el. De o bună vreme o visa pe mama, noapte de noapte, palidă, îmbrăcată în rochia albastră pe care o purtase când îşi uniseră vieţile la biserica din sat.  Îl întreba dacă are grijă de mine, dacă m-a învăţat rostul mării, şi dacă se va face luntre şi punte pentru a mă da la şcoală să învăţ, ceea ce nimeni din neamul nostru nu făcuse niciodată. Tata îmi povestea mereu acest vis şi eu îl linişteam, spunându-i că tot ceea ce mama dorise bun pentru mine el făcuse deja. Simplul fapt că mă învăţase totul despre mare fiindu-mi de ajuns. În acea dimineaţă ne-am spus rugăciunea de plecare şi am ieşit pe mare, convins şi eu ca şi tata că cineva mai presus de toţi şi de toate ne orânduieşte căile pe mare şi în viaţă. Soarele se ridicase pe cer de-a buşilea, ca un copil trezit din somn, cu ochii cârpiţi încă. Marea însă mi se păruse de când am plecat leşioasă, neprietenoasă, indiferentă parcă la zbaterea ritmică a vâslelor noastre. Nu mă înşelasem niciodată, căci între mine şi ea exista un pact tăcut, ştiut doar de mine şi de tata, dezvăluit de bătrân când şi-a dat seama că începusem să înţeleg rosturile lumii. Imediat după naştere şi moartea mamei, mă luase cu el pe mare şi acolo, în larg, făcuse cu ea legământ de apă şi sânge: „Stăpâna mea, se rugase el mării, tu cea care zi de zi te înduri de osteneala braţelor mele, tu cea care îmi şti rostogolirea sufletului printre stelele arzânde de dorul tău, vreau să fac cu tine azi un legământ sfânt. Eitan este tot ceea ce mi-a mai rămas pe lume. Înainte să mă bucur dimineaţa că te văd pe tine maiestuoasă şi puternică, mă bucur de gânguritul lui tainic, care mie nu-mi spune nimic, dar care poate ţie, ca mamă bună îţi poate spune multe. Singur nu pot să-l cresc, fiindcă sunt un bărbat puternic pe mare, dar slab şi neîndemânatic pe uscat. Ţi-l dăruiesc ţie, apără-l, învaţă-l să se păzească de pericole, de leviatanii întunecaţi ai adâncului tău, învaţă-l să fie fericit!". Bătrânul apucase apoi cuţitul lat, pescăresc, cu care spinteca burţile peştilor prinşi şi lăsă ca din palma-i bătătorită să picure în mare câteva picături rubinii de sânge. De aceea simt azi ceea ce nimeni nu a simţit poate vreodată pentru marea cea mare. O iubire de fiu, nelegitim, dar poate de aceea o iubire atât de puternică, căci mă simt legat prin mii de fire nevăzute de destinul ei. Din această pricină, în dimineaţa când împlinisem şapte ani simţisem acolo în larg că pentru prima dată marea ne era ostilă Am încercat să-i spun asta bătrânului, dar mi-a zâmbit, parcă amar, m-a bătut pe umeri, ca pe un tovarăş de năvod şi mi-a zis: „Niciodată să nu mai spui aşa ceva despre mare!" Am ajuns la locul unde arunca zi de zi năvoadele, loc sfânt pentru tata şi darnic în peşte. A aruncat plasele şi i-am zărit chipul încordat şi luminat la răstimpuri de oglinda apelor în care soarele de iulie se aruncase beat de fericire. Năvodul puternic, ţesut cu o seară înaine cu grijă se scufundă în apa limpede şi barca se roti de două ori în loc.
„Semn rău, spuse bătrânul, privind spre cer. Niciodată nu s-a învârtit de două ori. O singură dată îi era de ajuns năvodului să se ţintuiască locului. M-am aplecat peste barcă şi am atins apa leşioasă, inertă, zâmbindu-i. Din străfunduri nu mi-a venit niciun răspuns. Marea plecase parcă de acasă şi lăsase uşa încuiată, barca plutind parcă pe un scut rece, ostil, ameninţător. M-am uitat la tata şi cred că a înţeles ce se întâmplă. Şi-a prins obrajii supţi de soare în palme, a închis ochii aşteptând. Am simţit năvodul respirând o dată, năvalnic, trăgând a greu, apoi o zbatere uşoară a bărcii spre afund. Dar nu era peştele. Soarele se ghemuise de frică în spatele unor nori fumurii şi tăcea. Marea îşi încreţea fruntea vineţie şi un vânt tăios ne atinse obrajii. L-am rugat din ochi pe bătrân să renunţăm, dar fără folos. Mâinile lui puternice ca nişte catarge, cu venele umflate, gata să dea pe-afară, ca nişte pâraie învolburate, se tulburaseră şi ele de clipa ce ne înconjura ameninţătoare. Strânse marginea bărcii cu încrâncenare, semn de neîncuviinţare faţă de cererea mea nerostită. Marea sparse două valuri de carena bărcii şi dinspre larg un fum cenuşiu se rostogolea spre noi din gâtlejul de balaur înfuriat al cerului, călcând sub copitele lui ridurile din ce în ce mai adâncite ale feţei mării.
„Tată, am strigat eu, ridicându-mă în picioare, tată, te rog, să plecăm!"
„E prea târziu, fiule!" rostise el, cu braţele căzându-i pe genunchi ca aripile unui albatros obosit, sfâşiat de furtună. Pentru prima oară de când ieşisem pe calea apelor îmi era frică. Tata s-a ridicat în picioare şi cu o voce înspăimântătoare a strigat: „Eşti ca orice femeie, rea şi perfidă, necruţătoare! Ţi-am adus acum câţiva ani un fiu şi l-ai primit. N-ai spus nimic, faţa ta era binevoitoare şi valurile tale au acceptat ofranda mea. El înseamnă totul pentru mine, aşa cum până acum o vreme a însemnat Miriam, mama lui, de care ţi-am povestit de atâtea ori în clipele noastre de singurătate şi taină, când mă ascultai blândă şi înţelegeai parcă durerea mea. Legământ am făcut cu tine, legământ de apă şi sânge. De ce nu m-ai luat altădată, când cutreieram singur, eu şi gândurile mele, pe întinderea ta? De ce tocmai acum? De ce cu el? Blestemată să fii în veci, iar furtuna pe care ne-o pregăteşti nouă să te bântuie veşnic şi să nu-ţi dea linişte!"
Atunci ochii mei, mintea mea plăpândă, trupul meu neajutorat, realizaseră că între tata şi mama mea adoptivă, marea, se săvârşea un ritual dureros, străin mie, dar atât de comun oamenilor maturi. Din străfunduri marea ne furase plasele, ducându-le pe spinarea chiţilor săi cine ştie pe ce alte maluri şi mi se părea că-i răspunde bătrânului prin hula tot mai ameninţătoare care ne acoperea glasurile deznădăjduite.
„Ghemuieşte-te sub banca din prora, îmi porunci bătrânul. Să nu te mişti de acolo! Nu o să ne învingă ea pe noi...!"

Nu-şi termină cuvântul când un val necruţător mătură barca, simţii biciul rece cu care marea îşi îndemna bidivii de valuri şi aşteptam răbufnirea celui de al doilea val. Glasul bătrânului, ca o provocare, se ridica peste ape din ce în ce mai puternic şi, în acelaşi timp, marea răspundea tot mai ameninţătoare împotrivirii lui, nemaiîntâlnită pentru ea până atunci. Apoi o linişte nefirească a umplut locul şi într-un târziu am deschis ochii. Bătrânul meu nu mai era. L-am strigat speriat şi am privit înspre mare. Valurile uriaşe se îndepărtau cu un şuierat straniu spre larg. Ştiam că marea îşi luase obolul. Auzisem despre asta la focurile pescăreşti de pe mal, în nopţile de vară cu lună plină, când se spune că se deschid cerurile, de unde coboară poveşti nebănuite despre mare, oameni, stele şi luna care le împărăţeşte pe toate, dar numai cei cu sufletul senin le pot auzi, înţelege şi învăţa pentru a le transmite mai apoi ca pe nişte porunci tainice, pe care imensitatea nopţii de vară le dăruieşte celor aleşi. Ştiam că bătrânul plecase ca un vis, ca o şoaptă pe care marea o va purta pe spinarea delfinilor singuratici până pe alte ţărmuri, sub faruri străine şi pierdute în negura nopţii. L-am strigat sfâşietor, dar glasul meu s-a lovit de indiferenţa mării ieşită din fire de vorbele bătrânului meu.Un foşnet de valuri îmi ajunse la urechi, părea că marea îmi vorbeşte prin sute de buze nevăzute de apă, că mişcarea ei şi-a pierdut din tărie, din ură, că se topeşte într-un cântec adormitor. Puterile mă părăsiseră, ca şi gândurile, şi am închis ochii, aşteptând hotărârea mării. Un glas mă striga parcă de peste ape. Convins că aiurez din cauza clipei de soroc, care-mi asfinţise poate, am deschis doar ochii sufletului, căci se spune că atunci când vrei să vezi adevărul, să-l cauţi cu ochii sufletului tău. Am privit cu teamă, era pentru prima dată când sufletul meu îşi deschidea ochii spre lume şi am zărit un bărbat care călca uşor pe ape, ca şi cum ar fi plutit. A vorbit mării, dar ochii sufletului meu nu puteau înţelege vorbele lui luate de vântul amiezii, iar marea s-a liniştit. I-am surprins privirea blândă, dar atât de tristă, şi am întins mâinile spre el ca să i le sărut, aşa cum faci din respect pentru omul care ţi-a salvat viaţa. „Nu acum, nu acum trebuie să mă cunoşti, va veni şi vremea aceea! mi-a spus el. Acum m-ai văzut cu ochii sufletului, va veni ceasul să o faci şi cu ochii tăi albaştri şi senini!" Mi-am închis ochii sufletului, căci nu departe de barcă se auzeau glasuri de bărbaţi, strigându-l pe tata, şi nu voiam ca alţi oameni să-mi cunoască sufletul, încă neştiutor şi lesne supus greşelilor.. Erau pescarii din sat, care ştiau că bătrânul meu ieşise cu mine în larg şi care m-au dus teafăr la mal".
Naim părea tulburată de povestea lui Eitan, deşi în suflet purta pecetea neîncrederii faţă de toată această poveste şi mai ales faţă de finalul ei neaşteptat şi nemaiîntâlnit.
- Ascultând această poveste cred că eşti obligat să o părăseşti acum, să încerci să găseşti frumuseţea vieţii în altă parte. Frumuseţea care-ţi poate aduce fericirea supremă. Ştiu că ea te aşteaptă undeva! Poate chiar la curtea regelui Moab! Ştii ca şi mine că această trecere a regelui prin satul tău nu este întâmplătoare. Că şi în alte sate de pescari caută meşteri neîntrecuţi în construirea corăbiei cu care visează să facă ocolul lumii. Şi cine nu a auzit de Eitan, din latura de sud a împărăţiei şi de desăvârşita lui artă de a scoate din lemn adevăraţi chiţi plutitori pe ape? Regele vrea ca eu să te conving să vii la curtea lui. Asta este un fel de a spune, căci ştii şi tu că dorinţa regelui este ca şi destinul: nu i te poţi împotrivi, orice ai face...!
- Dar tu, tu, poeteso, tu ai găsit vreodată fericirea, ai văzut cum arată adevărata frumuseţe, de vrei să mă faci să cred că ea ar exista şi în alte locuri şi s-ar ascunde şi sub alte chipuri? Ştii cum arată?
La auzul întrebării acesteia Naim se întristă, neştiind dacă să-i răspundă că încă nu ştie ce este fericirea. Că o căutase în spatele frumuseţii sale răpitoare sau a uşilor dormitoarelor ei, tapiţate cu mătase adusă tocmai din China, acolo unde se dezbrăca de sentimente, rămânând o simplă femeie cutreierată de simţuri ca marea de alizeul de seară.  Sau în moliciunea alcovurilor, umbrite de lenjeria grea de brocart amăgitor, ca şi plăcerile carnale, trecătoare, ce se mistuiau amăgitor. Nu o găsise nici măcar în lyra ei care răsuna seară de seară la serbările în care Moab era neîntrecut.
- Ce frumuseţe şi ce fel de fericire pot găsi eu într-un oraş crescut din dunele de nisip şi unde strălucirea mării nu calcă niciodată? cutezase Eitan să se apere de îndemnurile poetesei la a părăsi tot ce însemnase viaţa sa.
- Ai să vezi că nu este aşa! Regele are corăbii multe, ca cea cu care am venit pe ţărmul tău. Vei vedea vase şi bărci cum nu-ţi poţi imagina că există vreodată! Şi, cel mai important lucru, alături de alţi meşteri vei fi zi de zi lângă călcâiul mării, acolo unde vei ridica o corabie care va duce cu ea pe toate întinderile de apă ale lumii gândurile şi sudoarea palmelor tale. Vei fi acolo, în port, lângă marea ta cea mare, ai să-i auzi glasul când se va minuna de măiestria mâinilor tale şi vei simţi un fior în inimă atunci când pusă pe linia de plutire corabia ta va îmbrăţişa marea, ca un logodnic sfios, nerăbdător să-i simtă atingerea.

Şi pescarul umil şi sărac, Eitan, fu atât de impresionat de cuvintele poetesei, încât se încrezu în spusele femeii şi acceptă, dar numai cu o condiţie. Dacă nu va putea descoperi la curtea regelui fericirea, poetesa va fi obligată să se întoarcă cu el aici, în satul sărac de la marginea mării, căci nu pentru corabia ce trebuia ridicată acceptase el să ţeasă un alt fir al vieţii sale, ci pentru că spera ca la curtea regelui să simtă poate pentru prima dată gustul şi atingerea de jad a trupului poetesei, care-i furase clipa marină pentru a o transforma în dună de foc nisipos.
Eitan mai privi o dată întinderea de ape, ca pentru a aştepta de la ea un răspuns, dar aceasta tăcea, deşi în înţelepciunea ei marea ştia că nu e bine să asculţi niciodată de glasul inimii, atunci când ecoul lui se tulbură în ochii unei femei.


**************************************************************************

Oraşul regelui Moab, petrecerile somptuoase de la palat, dormitorul său îmbrăcat în mătase veneţiană, oglinzile scumpe de Anatolia, portul şi imaginea de pescăruş ţesut din lemn a viitoarei corăbii nu-l puteau scoate pe Eitan din starea de melancolie în care părăsise marea sa. Nici dunele de nisip ca nişte cocoaşe ancestrale pe spinarea deşertului, nici caii iuţi, sângerând smarald pe întinderile pustii, nici chiar întrebările iscoditoare pe care tinerele de la curte i le puneau poetesei despre originilea lui, nimic nu putea să-l facă să uite calea de apă pe care o părăsise, amăgit de câteva vorbe meşteşugite. Crezuse că aici, la curte, prietenia lui cu Naim, începută pe malul stâncos al plajei sale, pentru care părăsise scâncetul duios al mării, va căpăta alte simboluri, că inimile lor vor rezona într-un fel sau altul pentru a-i apropia, dar inocenţa lui primitivă, de om al apelor, îi fusese spulberată de mai marele gărzii palatului, care-i strecurase la ureche într-o seară nişte vorbe ce îi alungaseră din gând orice iluzie privind apropierea lui de poetesă, aruncându-l în fântâna seacă a deznădejdii. „Pescarule, de ce crezi că poetesa nu acceptă în jurul ei lamă de sabie sau copită de cal roib? Nu pricepi ori nu vrei să vezi că Naim este atrasă de purpura din ochii tinerelor de la curte... Ce ai sperat venind după ea aici, părăsindu-ţi satul şi vatra? Nu ştiai de escapadele ei nocturne în compania fecioarelor din regat?" Pentru Eitan aceste vorbe însemnară sfârşitul, căci niciodată nu şi-ar fi putut imagina că între două femei pot exista şi alte relaţii decât cele de prietenie pură. Acolo, în satul său, lumea se rostuise în matca firescului, nimic nu îndrăznea să tulbure obiceiurile locului, iar relaţia dintre un bărbat şi o femeie era sfântă. Niciodată femeile locului nu se temuseră de adulterul bărbaţilor lor. Singura femeie cu care aceştia puteau şi aveau voie prin tradiţie să aibă o relaţie extraconjugală era marea, întinderea ei de nestemat şi oglinzi. Femeile ştiau că marea este pură, mai pură decât toate făpturile pământului, de aceea iubirea soţilor lor pentru întinderea de apă era considerată ca un lucru firesc şi natural, zidit din vechime pe sub casele pitice şi înţepenite în uitarea nisipului.

De aceea, la ceas de cumpănă, seară de seară, Eitan încăleca pe roibul primit de la Naim şi se ducea pe ţărm, să admire marea, chiar dacă o părăsise doar de câteva clipe după munca istovitoare de peste zi. Numai acolo se linişteau glasurile din trupul lui, care îl mustrau pentru hotărârea luată de a părăsi crugul apelor, pentru iluzia unei iubiri care nu va tremura niciodată pentru el în serile cu lună. Noua corabie a regelui, care putea fi la nevoie fortăreaţă de luptă, vas comercial sau de agrement stătea acolo ca un semn al orgoliului omenesc care din veacuri a vrut să cucerească distanţele şi timpul şi Eitan ştia că peste câteva luni ea va primi botezul apei şi va pleca spre zările unde nici glas şi şi nici mirare de om nu ajunseseră vreodată. Simţea însă atunci când atingea cu tălpile-i fierbinţi crupa bidiviului pe care-l cravaşase în deşertul străbătut până la mare, că apa nu îi acorda nici cea mai mică atenţie, că îl ignora, punându-l în rând cu toţi anonimii ce forfoteau în portul aprins de febra încheierii punţii superioare, Moab dorind ca până la Saturnalii corabia să fie pusă pe apă. Această sărbătoare fusese adusă aici de guvernarea romană, care-l venera astfel pe Saturn, zeul italic agrar, de obârşie arhaică, poate etruscă, zeu ce era protectorul holdelor şi semănăturilor. Sărbătoarea dura o săptămână, era plină de ospeţe şi bucurie, petrecere şi bună dispoziţie, Imperiul Roman, care ajunsese dincolo de graniţele regatului lui Moab, impunându-şi astfel ca peste tot tradiţiile şi folosind orice prilej pentru a-i convinge pe localnici de însemnătatea sărbătorilor lor. Pe Eitan toată vânzoleala din port îl obosea, el era obişnuit ca marea să fie numai a lui, să nu împartă cu nimeni frumuseţea şi taina ei, aşa că ori de câte ori se întorcea de acolo, o tristeţe din ce în ce mai adâncă i se întipărea pe fruntea plină de gânduri. Aşa era şi în seara când la înapoiere intrase într-o tavernă să îşi mai înece amarul. Se aşezase la o masă, într-un colţ, căci îi plăcea să privească fizionomiile ce se perindau prin faţa tejghelei soioase din lemn, unde rând pe rând comenzile rostite cu voce tare încălzeau inimile oamenilor cu amăgirile pământului care fusese rodnic în anul ce trecuse. Îşi pusese pe genunchi tunica pe care Naim i-o cumpărase din bazarul oraşului şi rămăsese într-un tricou care îl aducea mai aproape de vechea-i îndeletnicire de pescar.

Deodată, de masa sa se apropie un tânăr cu o barbă neîngrijită, cu o privire de smoală, care-i şopti la ureche, privind în acelaşi timp precaut în jurul lor: "Ihtys!" Eitan se întoarse spre el întrebător, să vadă dacă nu cumva tânărul îl confundase cu altcineva, dar acesta şi mai insistent îi trecu o mână pe după umeri, şoptindu-i precipitat acelaşi cuvânt de mai înainte, temându-se ca nu cumva ecoul glasului său să se piardă înspre latura aglomerată a tavernei, de unde ochi cercetători şi dubioşi îi fixau neîntrerupt. Dar acel cuvânt îi era necunoscut lui Eitan, care se întreba în sine cu cine îl confundase străinul şi de ce îl strângea pe după umeri cu o tărie care ar fi trebuit să însemne că acel cuvânt trebuie să aibă o anume semnificaţie pentru el. Tânărul văzând uluirea de o clipă a lui Eitan îi puse mâna pe antebraţul pe care acesta avea tatuat un peşte marin, în două culori vii, nestăpânite de trecerea vremii, împungând cu degetul desenul, ca pentru a-şi întări mesajul pe care voia să i-l transmită. Eitan se ridică brusc, amintindu-şi că Naim îl sfătuise să nu se lege în vorbă cu străini, regatul, mai ales acum sub stăpânirea romană, fiind un viespar de răutăţi şi de oameni periculoşi. Ieşi tulburat din tavernă şi nu se dădu prins somnului până ce nu avu o clipă de singurătate în compania poetesei.
- Am fost în seara asta la mare, îi spuse el cu aceiaşi tristeţe în glas, cu care o făcea ori de câte ori Naim se interesa de cum îşi petrecuse ziua. Cred că m-a uitat definitiv, n-am mai simţit nimic din fiorul care mă străbătea când intram sub unda ei.
Naim surâse ca de obicei, gândindu-se că făcuse o mare greşeală când îl smulsese din rostul său pe Eitan, care dacă ar fi trăit trei rânduri de vieţi n-ar fi putut fi fericit în regat.
- La întoarcere m-am oprit la tavernă. Acolo un tânăr ciudat a venit lângă mine şi mi-a spus doar atât: "Ihtys!" Nu o dată, ci de două ori. Apoi mi-a arătat tatuajul meu de pe antebraţ. Ce poate fi asta?
- Trebuie să ai grijă! În regatul nostru s-au refugiat de frica persecuţiilor mulţi creştini...
- Creştini?
- Da, o sectă care crede într-un prooroc, despre care ei zic că le-a fost Împărat...
- Cineva mai mare decât Moab?
- Cu siguranţă, din moment ce ei îl numesc pe el Împărat. Creştinii se întâlnesc pe ascuns în case tăinuite, pe al căror perete apare desenat un peşte, exact ca pe braţul tău!
- Ihtys... Ihtys... ce înseamnă acest cuvânt?...
- În greacă înseamnă peşte, dar creştinii i-au dat un sens esoteric, adică secret, semn tainic de recunoaştere între ei, căci fiecare literă a acestui cuvânt formează în limba greacă un simbol drag creştinilor: Iisus Hristos, Fiul Domnului Mântuitor...
- Şi cine este acest Hristos?
- Împăratul în care ei cred... un om simplu, tâmplar, dar care a făcut pentru ei multe minuni şi, culmea, a avut ucenici oameni ai mării, pescari simpli ca tine... pe care se spune că i-a luat de lângă năvod şi i-a făcut pescari de oameni...
- Cum adică pescari de oameni?
- E prea greu de explicat...nu ai înţelege prea multe şi, oricum, tu vei rămâne pe veci ceea ce ai tăi au fost pe veci... simpli pescari...!


Din acea seară Eitan se aprinsese la gândul că într-o zi va putea afla mai multe despre acei oameni ce-şi zic creştini, despre împăratul lor şi mai ales despre pescarii-ucenici, pescari de oameni. Aşa că de atunci în fiecare seară intra în taverna, unde îl întâlnise pe acel tânăr în speranţa unei revederi cu el. Părea că acesta intrase în pământ şi cu el şi dorinţa lui Eitan de a poposi într-una din casele tainice ale creştinilor. Dar într-o seară uitată de griji, îl zărise pe tânăr stând rezemat de tejgheaua sordidă, şi se apropie timid de el, ridicându-şi mâneca de la cămaşă, şi îi şopti: "Ihtys!". Tânărul îl privi preţ de câteva secunde, se uită cu spaimă în jur să vadă dacă nu cumva glasul bărbatului ajunsese la urechile celor ce îşi pierdeau vremea în faţa paharelor şi când realiză că nu există niciun pericol îl luă de mână, trăgându-l afară. Noaptea îi întîmpinase cu tăcerea zidurilor oraşului căzute în genunchi sub laptele negru al cerului, ici colo lătrând câte un câine pentru a-şi merita bucata de pâine aruncată de un stăpân milostiv. Umbrele lor se deşirau pe spinarea caselor, lungindu-se ireal, ai fi zis că fantome venite din pustiuri le calcă pe umeri, grăbindu-se să ajungă acolo unde Eitan dorea să intre pentru prima oară. Se opriră în faţa unei case cu un cat, pe peretele căreia se afla scrijelit scheletul unui peşte. Eitan ştia că acolo vor intra. Priviră în jur pentru a se convinge că nimeni nu le luase urma, apoi intrară unul după altul într-o încăpere unde ciorchini de oameni, vârâţi unul în altul, ascultau un bătrân care le povestea ceva despre o femeie păcătoasă. Din acea seară Eitan era prezent la pildele pe care le asculta cu atenţie şi uneori cu emoţie, dar fără să ştie dacă pricepe îndeajuns sensul lor, dar se bucura când auzea că cei mai dragi prieteni ai Împăratului iudeilor fuseseră fraţii lui, pescarii. Nu suflase o vorbă poetesei, şi poate că ar fi făcut bine dacă i-ar fi dezvăluit taina sa, pentru ca aceasta să îl oprească să mai calce pragul acelor case, în fiecare seară alta, şi apoi alta. Aşa însă într-una din seri, uşa camerei în care se povestea despre cinci pâini şi doi peşti care au săturat cinci mii de oameni, fu spulberată de un berbece în spatele căruia stăteau figurile ameninţătoare ale gărzilor guvernatorului roman. A doua zi, când Naim, alarmată de lipsa peste noapte din palat a lui Eitan, începu să-l caute, unul dintre soldaţii gărzii îi spuse în taină că pescarul fusese prins la o întrunire secretă a creştinilor. Arena cu lei sau luptele cu gladiatori. Acestea puteau fi de acum înainte inelele destinului pentru Eitan. Naim, în ciuda trecerii ei la curtea regelui nu putu obţine însă decât o palidă consolare. Eitan va intra în lupta cu gladiatori şi dacă va avea soarta de partea lui va scăpa.

În arenă Eitan fu pus să lupte cu un retiar, gladiator roman, înarmat cu un trident, un mic pumnal şi cu o plasă în care trebuia să-şi prindă adversarul. Pescarul nu avea decât un pumnal mic, atât de inofensiv în faţa arsenalului folosit de adversar. Lupta nu dură prea mult. Eitan era obişnuit cu marea şi sclipirea apelor, uscatul îi dăduse mereu senzaţia că umblă poticnit, că încă mai este copil, înpiedicat de marile probleme ale lumii din jur. Mişcările dibace ale retiarului îl duseră în colţul arenei, unde acesta aruncă asupra lui plasa, pentru ca mai apoi să-l împungă cu tridentul care străpunse adânc trupul pescarului.

Acolo în ochiurile plasei Eitan avu o revelaţie. Poate tot aşa se vor fi zbătut şi peştii pe care zi de zi îi prindea în mreaja sa, în largul cărunt al mării, aşa cum trupul lui încerca fără folos să se desprindă de păienjenişul dureros şi fără scăpare al plasei retiarului. Ce se auzea însă în juru-i, crescând ca un vuiet mare de ape? Nu, nu se înşela, nu mai era glasul mulţimii bete de sânge din arenă! În plasa retiarului se afla oare el, Eitan, pescarul simplu sau strămoşul străbunilor lui, leviatanul, care dimineaţă de dimineaţă înspăimânta obsesiv pe fiecare pescar, care se ruga ca acesta să nu îi iasă în cale dintre solzii strălucitori ai valurilor? Atât de tare se zbătea Eitan sau poate leviatanul ancestral, care-i pătrunsese în sufletu-i agonizant, dându-i din puterile lui nebănuite, că retiarul se trase doi paşi înapoi. Pescarul simţi atingerea blândă a mării lui tainice, oblojindu-i parcă rănile, glasul pescăruşilor cotropiţi de sclipirea undelor, amestecat cu cel al sirenelor care-l chemau în larg, acolo unde marea se deschisese acum ca o carte, în care el, pescarul umil, putea citi fără putinţă de tăgadă viitorul. Îi apăru în faţa ochilor, din care viaţa i se scurgea picătură cu picătură, aşa cum se scurge mireasma roşie dintr-o rodie coaptă sub lama rece şi lacomă a unui cuţit, îi apăru bărbatul acela care-l scosese din ghearele valurilor atunci, sub furtună, când împlinise şapte ani şi-l pierduse pentru totdeauna pe bătrân. Acum ochii sufletului său erau închişi şi îl zări cu albastrul din arcul ochiului său, nestingherit de soare, aşa cum îi prorocise acesta atunci. Bărbatul avea în mâini doi peşti şi cinci pâini pe care le aruncă mării lacome. Din adâncuri năvăliră peştii câţi marea i-a avut vreodată, care mistuiră pâinile şi cei doi peşti care erau parcă făcuţi din aur. Şi marea se trase înapoi, pe fundul ei fiind aşezat acum trupul încă aburind de suflare al lui Eitan. Bărbatul îi întinse mâna sa, o mână în care parcă ar fi încăput toate bucuriile lumii, care mirosea a mir şi era luminoasă ca lacrima unui mucenic, şi îi spuse doar atât: "Vino cu mine!"
Frumuseţea pe care marea i-o oferise ceas de ceas, încă de la naşterea sa, se răsfrânse acum în ecoul acelui glas, inundându-i fiinţa cu acea fericire fără sfârşit, pe care nimeni şi nimic nu i-o va mai putea lua niciodată.
Guvernatorul roman nu mai fu nevoit să-şi aplece degetul spre pământ, semnul uciderii lui Eitan, fiindcă acesta muri imediat.

***************************************************************************

Poetesa Naim simţea de atunci în cuget o piatră care o târa spre afunduri, amăgirea de o clipă pe care i-o oferise pescarului, atunci când îl determinase să o urmeze în regat, pentru a sfârşi atât de tragic. După ce îl pusese pe Eitan în groapa de la marginea mării ca pentru a-i îndeplini ultima legătură cu cea care-l crease şi îngrijise, într-o noapte, vânturile din larg au adus o furtună năpraznică, furtună ce a dezghiocat corabia încă neterminată a regelui şi a zdrobit-o de stânci, luând-o în larg pentru totdeauna. Mai mult, mormântul lui Eitan nu mai era. Marea săpase cu furie şi îşi luase fiul nelegitim în adâncuri, pentru a-l proteja pentru totdeauna. Atunci regele Moab văzând că speranţa lui plutea în derivă pe coastele îndepărtate ale regatului şi mai ales că mormântul lui Eitan dispăruse, ascultase de glasul preoţilor săi care-i şoptiseră că la mijloc nu e un lucru curat, că acel Eitan şi cu creştinii lui erau vinovaţi de tot ceea ce se întâmplase cu corabia regelui. Şi cine îl adusese pe Eitan la curte, dacă nu poetesa Naim? Adusă în faţa regeleui aceasta nici nu încercă să se apere în vreun fel, ba mai mult, când fusese învinuită că frecventa şi ea casele de taină ale creştinilor, nu încercase să se apere. Atunci Moab dădu ordin să i se taie capul în piaţa mare a cetăţii.

Ostaşii o târâră pe eşafodul unde o aştepta ca o fecioară despletită moartea. Mulţimea cu ochii însângeraţi de furie la vederea sabiei călăului, care strălucea în soare, strigau cu multă mânie: "La moarte, la moarte cu vrăjitoarea!" Când butucul îi cuprinse gâtul fin, obişnuit cu pomezile scumpe şi cu mângâierea sidefie a giuvaerurilor, mulţimea parcă intrase în transă, urlând ca scoasă din minţi, la aşteptarea clipei când aerul se va topi sub sabia neiertătoare. Naim auzi şuieratul oţelului deasupra ei şi închise ochii, căci viaţa nicicând nu fusese mai orbitoare pentru ea. Capul se rostogoli pe treptele eşafodului, sub glasurile înfierbântate la vederea sângelui. Dar dintr-odată mulţimea tăcu, ca la un semn magic şi Naim se văzu pe o plajă pustie. Ridică privirea din nisipul tăcut şi văzu lângă ea un tânăr îmbrăcat într-un veşmânt alb precum clipa. Acesta o privi cu milă şi întinzându-i mâna îi spuse: "Vino, femeie...!"
Îl urmă supusă şi tăcută, înfiorată de briza ce răzbătea prin crengile de lumină ale soarelui şi când ajunse la mal îl văzu pe Eitan, potrivindu-şi plasele lângă o barcă. Nu-şi vorbiră, privindu-se ca peste timp, ca şi cum o barieră de cristal i-ar fi despărţit. Urcară în barca ce avea desenat la prora un peşte imens, ca din aur. Eitan îi arată cu mâna la orizont, acolo unde barca lor ar fi trebuit să ajungă. Pe umerii cerului de departe stătea un soare uriaş, ai fi zis că marea se va strecura în el picătură cu picătură până ce acesta o va cuprinde cu totul. Naim îl privi întrebătoare, ca şi cum l-ar fi implorat să-i spună ce îi va aştepta acolo, la capătul călătoriei. "Ierusalimul cel Ceresc...îi şopti el, ...acolo unde soarele nu apune niciodată!"
Tânărul în veşmânt alb scoase din traista-i de pe umăr o pâine. A binecuvântat-o, frângând-o şi apoi le-a dat-o spunând: "Gustaţi, şi vedeţi că bun este Domnul! Fericit cel ce nădăjduieşte întru El!"

Naim nu cunoscuse la curtea regelui său niciodată fericirea. Şi nici frumuseţea cea adevărată. Cea care nu schimonoseşte şi nu sărăceşte sufletul. O întrezărise sub bătaia ritmică a vâslelor lui Eitan, acolo, pe mare şi poate în minunata lui povestire petrecură sub furtună, când pentru prima dată Naim crezuse că aflase cum miroase fericirea, învăluită în aroma algelor fecunde. Ascultase la palat cum slujnicele povesteau noaptea târziu despre femeia păcătoasă mântuită de Împăratul iudeilor atunci când viaţa ei atârna doar de ridicarea unei pietre pentru a fi lapidată şi atunci o fărâmă de fericire se strecurase în sufletul ei. Acum, luând din mâna tânărului bucata aceea de pâine putea în sfârşit să guste din fericire, din frumuseţea adevărată.
Oamenii aleargă după fericire şi frumuseţe o viaţă întreagă. Unii o primesc în dar la naştere. Alţii luptă cu sacrificii mari pentru a-i simţi atingerea. Unii o descoperă prin revelaţie mistică, dar toţi, absolut toţi vor ca ea să le adumbrească sufletul etern. Depinde de fiecare dintre ei cât de larg îşi deschid aripile pentru a ascunde şi proteja în cuibul inimii fericirea, frumuseţea, pentru ca ea să nu ia niciodată sfârşit.

  Emil Iliescu, Tema "Frumuseţea asta care ustură"



 

Organizator:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article

marius 22/07/2009 18:52

16

vlad 22/07/2009 18:49

o incarcare de metafore. ingreuneaza textul, incalceste firul epic. asta e! 3 pct

silvia 22/07/2009 01:09

17 puncte

valentina 18/07/2009 18:00

... o scriere remarcabilă, cu valoare estetică şi înalt rafinament al conştiinţei creatoare... scriere ce impresionează, emoţionează prin puterea de evocare şi de transmitere a gândurilor- gânduri ce se transformă în cuvinte meşteşugite cu migală de bijutier...
felicitări.
dincolo de regula concursului nu aş putea să mă opresc asupra unei note...
trebuie să mă supun...

concurent nr.33
19 puncte