Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Concurent nr. 24 / Adrian Paparuz / sectiunea PROZA SCURTA


DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Concurent nr. 24, Adrian Păpăruz, click aici  pentru a afla mai mult...



 

 Atalia

 

             Motto: "Dacă poţi privi înapoi zâmbind,cu siguranţă paşii te vor purta înainte!"

 

 

 

 

Azi, ar fi trebuit să îţi spun o poveste, să mă aşez binişor în faţa sobei, să îţi cuprind umerii şi amândoi, respirând toate secundele din pendulă, să evadăm din trupurile noastre atât de uzate şi de obosite.

Îmi promiseseşi chiar că înainte ca eu să îmi pot aduna cuvintele rătăcite prin toate ungherele minţii, îmi vei pregăti aşa ca odinioară o plăcintă cu mere asortată desigur, cu o cană de vin fiert.

Probabil nu aş fi putut să înghit mai mult de o bucăţică, ci doar să miros vinul, aburindu-mi nostalgic cu scorţişoară ochelarii, dar toate aceste nimicuri ne-ar fi făcut pentru încă o zi fericiţi.

Am fi ascultat mai apoi "Primăvara" lui Vivaldi lângă patefonul câştigat cândva de tine, la o tombolă de bâlci, şi am fi privit liniştiţi cum mobila cea veche înfloreşte în sufragerie, de parcă cireşul din ea s-ar fi aflat şi el îndărătul timpului, chiar în livada bunicii tale.

Tu nici nu ai observat că ieri am răscolit scrinul în căutarea fotografiilor. Vroiam să îţi fac o surpriză, invitându-te să le privim aşa bătrâneşte, şi să ne amăgim cum am mai făcut-o de atâtea ori, că tot noi suntem cei care zâmbesc sarcastic de lângă Marea Piramidă, de pe Podul Londrei, de sub Turnul Eiffel.

Aş fi vrut Atalia, să îţi povestesc cât de norocos m-am simţit în fiecare zi lângă tine, şi ce aventură mi-a trăit sufletul meu atât de nebun, alături de ochii tăi, de surâsul tău şi de toată fiinţa ta. Am tot amânat această zi, în care am vrut să mă mai aşez încă o dată în genunchi dinaintea ta, să îţi sărut mâinile stafidite, dar atât de frumoase şi să îţi spun din nou aşa cum am făcut în fiecare zi, de cincizeci de ani încoace, că inima mea chiar dacă uită uneori să mai bată în pieptul acesta scofâlcit, te iubeşte la fel de mult ca în ziua în care ţi-am dăruit verigheta.

Ar fi părut poate, un semn de despărţire, cred că de fapt chiar asta ar fi fost şi n-aş fi putut să te văd ştergându-ţi pe furiş lacrimile.

De aceea Atalia, azi îmi pare o zi cunoscută de mai multă vreme, este chiar "ZIUA".

Ştiam, nu-i aşa, că va veni, şi multă vreme am fost atât de speriaţi... Am învăţat împreună însă Atalia, să ştim cu certitudine că iubirea nu poate fi îngropată.

--------------------------------------------------------------------------------------------

Am pregătit chiar eu plăcinta promisă, am reuşit să fierb şi o cană de vin. Nu am putut însă, să aşez discul lui Vivaldi în patefon, dar am reuşit să deschid geamul, să ascultăm încă o dată marea şi pescăruşii.

Uite, stau aici lângă mare, val după val, nisip în nisip, şi nu mai ştiu dacă singurătatea mării e totuna cu marea singurătate; dacă aş întinde mâna dreaptă, marea mi-ar mângâia trecutul... aş putea să închid ochii, să cred că eşti tu... dacă întind toate mâinile, urma pasului tău va urca până în inimă... călcâiul, talpa şi degetele tale vor fi chiar sângele meu; dar nu voi face nimic din toate acestea... n-am să-mi dăruiesc niciun refugiu... voi rămâne aici, lângă mare, cu ochii mari, cu vise mari, în valuri tot mai mari.

Singurătatea mării e totuna cu marea singurătate?

Nu am putere să plâng Atalia, nu mai am putere să mai fac altceva, decât să iau cana de vin în mâna care îmi tremură, să mă aşez cuminte lângă tine, şi să îţi povestesc aşa cum ţi-am promis...

Să mă ierţi daca voi adormi obosit, ţinându-te de mână...

Dumnezeu ne va aştepta zâmbind!

  Adrian Păpăruz (Tema: "Frumuseţea asta care ustură")



 

Paradox

 

 

 

Se învârtea în cercuri..... din ce în ce mai largi, din ce în ce mai încet...

A câta zi era, în ce an, în care din lumi? Nu ştia, cum nu ştia cum ajunsese acolo, în acel pustiu nesfârşit. De unde venise, cine era..... Nimic....

De pretutindeni pustiul. Îşi lepădase mai întâi sacoul, într-un punct oarecare.....

Şi cercurile se înmulţeau pe nisipul din ce în ce mai fierbinte.

Linişte, o linişte ciudată care o sfărâma.Undeva, în vârful cerului, soarele refuza să se mişte, refuza să apună, continuând să o ardă tot mai adânc, tot mai aprins....

Apoi îşi aruncă cămaşa, pantofii, fusta...Trebuia să fie goală, la fel de goală cum era ea însăşi, la fel de goală precum pustiul care o înconjura de pretutindeni.

Obosi şi ţipă... un ţipăt lung de fiară încolţită. Dar nu se auzi.

Sunetul refuză să se mişte în pustietatea aceea. Întrebările se izbeau de ea, grele, şi se prelingeau  de pe  trupul  epuizat, pe nisip.

Privi  înapoi, acolo unde ar fi trebuit să fie urmele tălpilor sale pe nisip. Miile, sutele de mii de urme rânduite cu grijă în cercuri largi....

Dar nu văzu nimic. Nisipul nu-i păstrase nicio urmă.

Simţi că înnebuneşte, că nu există... Şi alergă... alergă mult, până când picioarele i se frânseră, într-un punct oarecare, acolo unde îşi lepădase hainele şi pantofii.  Nu se mişcase deloc. Sau pustiul  fugise odată cu ea.... către unde? Ar fi vrut să se-ntâmple ceva, orice, chiar să moară... Să se facă întuneric, să se facă frig, să se mişte ceva...

Îşi privi hainele, şi i se făcu ruşine de goliciunea ei. Se îmbrăcă meticulos, şi se întinse pe nisip cu faţa în sus...

                                                         *******

Îşi aminti că începuse să urce, din pântecele mamei. Mai apoi, singură, se agăţase de fiecare frunză, de fiecare copac, în strădania ei de a ajunge acolo...

Acolo de unde venea chemarea, ca o ploaie caldă de vară. Se contopise  cu existenţa  pietrei, a copacului, a nimicului orb... Nu mai avea timp, purta în sânge chemarea, ca o poezie sculptată pe braţele sale, ca o muzică pictată pe genele ei....

Sus, tot mai sus.

                                                      **********

Se trezi în aceiaşi poziţie, în mijlocul aceleiaşi nemişcări. Fusese convinsă că adormise îmbrăcată, însă era goală, plină de zgârâieturi şi de răni. Îşi căută hainele disperată.... Inutil, dispăruseră....

Soarele, ea şi pustiul. Apoi înţelese: aici nu se născuse TIMPUL, sau ceva îl împiedica să se nască. Era prizonierul propriului ei  "eu".

Pentru a evada  trebuia să inventeze timpul...

                                               ************

Da, învinsese... Undeva, cândva fusese acolo  în vârf, acolo unde credea ea că este izvorul chemării infinite.... Se izbise de ea însăşi într-un cristal imens.

Doar chipul ei, multiplicat, amplificat, schimonosit.... Şi ţipase prăbuşindu-se dincolo de oglinda pe care o sfărâmase cu ţipătul ei.... Tot mai adânc.

                                                *******

Acelaşi vis. Nu putea înţelege, de ce urcase, de ce căzuse, timpul... trebuia inventat TIMPUL.

Şi, ca să poată face asta trebuia să mişte ceva în pustiul acela, orice  în afară de ea...

Nisipul...Îşi îngropă mâinile în nisip şi începu să-l arunce în sus, în jos, pretutindeni....

Când obosi îşi umplu un pumn cu nisip, lăsându-l să se strecoare în celălalt pumn, şi iar, şi iar....

Se opri de-abia atunci când nu mai văzu nimic.... Soarele dispăruse şi era frig.

Inventase timpul! Ţipă şi se auzi, alergă şi o luă de la capăt....Un pumn de nisip, alt pumn de nisip, stele, miliarde de stele, şi apoi din nou soare, din nou zi...

 

                                                       *********

Când se izbi de zidul de sticlă, se prăbuşi..... Îmbătrânise...

De nicăieri nicio piatră, nimic cu care ar fi putut sparge acel zid.

Continuă să frământe timpul în pumnii ei, auzind doar chemarea.

Timpul o scufunda în nisip, puţin câte puţin....Până la genunchi, până la brâu, până la gât....

Şi, în ultima clipă, înţelese: pruncul ce se născuse dincolo de sticlă era EA, cea care va fi învins DESTINUL!

  Adrian Păpăruz (Tema: "Încătuşare")


 

Organizator:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article

vlad 22/07/2009 19:03

prea multe clisee, prea mult lirism. e proza nu poezie. si inca una scurta. 5 pct.

marius 22/07/2009 18:46

15

silvia 22/07/2009 00:53

18 puncte

geta balascau 18/07/2009 09:18

extraordinare sentimente mi-au transmis aceste proze scrise cu atat de mult talent
30

valentina 17/07/2009 10:40

"Uite, stau aici lângă mare, val după val, nisip în nisip, şi nu mai ştiu dacă singurătatea mării e totuna cu marea singurătate; dacă aş întinde mâna dreaptă, marea mi-ar mângâia trecutul... aş putea să închid ochii, să cred că eşti tu..."
.........
impresionant, răscolitor...
estetismul scrierii, armonia, sensibilitatea
trăirii captivează cititorul...
succes.
concurent nr.24
20 puncte