Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Concurent nr. 23 / Mirela Aldea / sectiunea PROZA SCURTA


DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Concurent nr. 23, Mirela Aldea



 

Fire de noiembrie

 

 

 

Adesea caut tăcerea nopţii ca să plâng... să uit de lume şi să-mi golesc gândurile de cuvinte. Sunt atât de grele. Mă apasă uneori şi trebuie să mă opesc să le pun în ordine, căci prea se mişcă haotic şi nu-mi dau pace. E umbră şi mult zgomot în mintea mea: voci se aud ce ţipă la mine, nu mă lasă să dorm. De ceva vreme mă chinuie aşa. Le-am spus să mă lase în pace, dar nu mă ascultă. Măcar de-ar vorbi pe-aceeaşi limbă cu mine, dar strigă nebune într-o limbă ce ele o ştiu.

Era întuneric şi frigul se instalase ca la el acasă. Se simţea destul de tare că iarna vrea să vină cât mai repede. N-avea răbdare, era doar noiembrie. Puţină lume pe stradă, nu era mai nimeni, doar maşinile circulau fără încetare. Un strop de ploaie îmi cade pe faţă, grăbesc pasul, gândindu-mă că în curând o să înceapă să plouă. N-a stat nici ploaia prea mult pe gânduri, a început să cadă tot mai repede şi mai multă. N-aveam umbrelă, cădea peste mine şi mă lovea fără milă, era atât de rece. Atunci nu mă gândeam decât să ajung mai repede acasă, preferam s-o ascult uitându-mă pe fereastră. Deschid uşa, nimeni. Speram să găsesc căldură... Am aprins focul.

M-am apropiat de fereastră, voiam să privesc cerul care era atât de negru, mă liniştea. Nu auzeam decât ploaia care curgea zgomotoasă pe pervazul casei. O vedeam cum se prelinge pe geam, urmăream fiecare firicel ce-şi găsea calea, apoi se unea cu altul şi curgeau împreună ca nişte pârâiaşe la vale. Mai puneam câte un lemn pe foc. Îmi plăcea să-l privesc cum arde, dansul lui era atât de fermecător şi liniştitor, mă făcea să visez. Nu mă mai gândeam la nimic. Era ca şi când pluteam, simţeam doar căldura ce-mi învelea faţa, iar lumina era atât de fierbinte. N-am zăbovit mult şi m-am pus în pat, voiam să merg în ziua următoare în poiană. Nu mai trecusem de mult pe acolo şi mi-era dor de aerul proaspăt pe care-l simţeam deja răcorindu-mă şi dezmierdându-mi pielea. Mă simţeam puţin obosită şi totuşi nu puteam să dorm. Se făcuse târziu. Era linişte, ploaia se oprise, doar vântul se mai auzea din când în când. Am adormit.

            Dimineaţa m-am trezit destul de devreme. Am avut o noapte liniştită, spre surprinderea mea. Gândurile nu mai strigau prin capul meu, poate din cauza oboselii. Soarele a apărut deja pe bolta cerească, era ca o floare, parcă înflorise şi răspândea lumină peste tot. Era plăcut afară. Îmi plăcea toamna, culorile mă încântau. Am pornit spre pădure. Eram atentă la fiecare mişcare, frunzele cădeau cu atâta minuţiozitate, parcă dansau pe o melodie auzită doar de ele. Aveai impresia că alunecă pe aer, unele zburau, iar în căderea lor formau covorul colorat din faţa mea. Păşeam printre copaci, îmi plăcea zgomotul produs de frunzele calcate de picioarele mele. Părea că e o frântură dintr-o simfonie cunoscută. E frumoasă toamna, chiar dacă natura se pregăteşte de amorţire. M-am aşezat pe o bancă. Eram doar eu şi nimeni altcineva, mă bucuram de ceea ce mă înconjura şi de liniştea pădurii, întreruptă, din când în când, de foşnetul frunzelor sau scrâşnetul unei crengi de copac. Soarele nu se mai vedea, stătea ascuns după crengile de copac, care erau atât de lungi încât păreau că vor să atingă cerul. Am stat puţin aşa admirând frumuseţea bătrânilor ce mă înconjurau şi am pornit mai departe. Prin apropiere trecea un râu. Veneam adesea aici, povesteam cu el. Îmi spunea despre locurile prin care trece şi frumuseţile întâlnite in drumul său. Părea sincer, nici n-avea de ce să mă mintă. Era atât de rece şi transparent, iar glasul lui era cristalin şi plăcut. Îmi aducea aminte de bunicul meu... Îmi spunea o poveste de fiecare dată când veneam să-l văd. Chiar mă gândeam uneori că poate e el. Mă linişteam mereu când veneam aici. Locul acesta mă inspira, scriam poezii. Ştiam că îmi face bine această ieşire. Era momentul să-mi rup o zi din monotonie şi să o păstrez pentru mine, bucurându-mă de linişte şi culoare. Când mergeam prin pădure mă simţeam liberă, eliberată de griji şi probleme, toate acestea păreau rezolvate cu un singur gând. Găseam soluţii. 

            Băncile îmi aduceau aminte de Andrei. Când venea la mine ne plimbam pe aici. Ne aşezam pe câte o bancă, mă ţinea mereu în braţe, şi ne lăsam purtaţi de valul îmbietor al iubirii. A fost demult. Câte nebunii mai făceam, zâmbeam când îmi aduceam aminte. Erau amintiri frumoase. Acum e pustiu... Doar frunzele se mai aşază pe băncile bâtrâne. Sunt singure şi ele. S-au urâţit de când n-a mai venit pe aici. Frigul se lăsa şi el. Vântul îşi făcea simţită apariţia, destul de violent: îmi mătura părul în toate direcţiile şi nu se lăsa până când nu-l încurca de tot. Îi plăcea să se joace în părul meu, dar acum era destul de neastâmpărat şi nu-mi plăcea modul lui violent de a se desfăşura.

            Mă gândeam să înaintez spre poiană, dar nici n-am observat când a început să se înnoreze, am simţit doar o picătură pe faţă şi am grăbit pasul spre casă. N-am mers prea mult pentru că ploaia a început să stropească din ce în ce mai tare, aşa că m-am adăpostit sub streaşina unei case aşteptând să se oprească. Nu era nimeni pe stradă. Ploaia umplea toate gropile, începea să cadă tot mai tare, parcă dădea întrecere cu vântul, nu se oprise nici el. M-am ghemuit într-un colţ aşteptând să se mai domolească, dar ploua tot mai tare, iar vântul era tot mai violent. Îmi plăcea toamna, dar nu şi zilele ploioase, erau atât de reci, îmi inundau capul de gânduri şi amintiri. Voiam să le opresc, simţeam că înnebunesc. Se năpusteau nebune şi mişunau prin capul meu ca-n trafic. Ţipau şi nu-mi dădeau pace. M-am ridicat şi-am alergat spre casă. Nu-mi păsa de ploaia care mă uda până la piele. Credeam că scap de gânduri, am început să plâng. Vântul îmi ştergea fiecare lacrimă, voia să mă mângâie, probabil, dar nu făcea decât mai mult rău. Alergam, era atât de frig. Am ajuns într-un final acasă, ploaia se oprise şi ea. Tremuram de frig. M-am aplecat, stăteam pe jos într-un colţ al casei. Mi-am aşezat capul în palme, am rămas aşa puţin, apoi priveam spre fereastră, parcă aşteptând ceva.

          
  Lumina muribundă a toamnei începea să se stingă, să se lase seara, iar frigul se înteţise. Era linişte, un vânt mai luneca uşor prin aerul de seară. Priveam doar cerul, era atât de gri, stelele începeau să apară pe bolta cerească, una câte una, iar luna se zărea într-un colţ şi ea, parcă îi era frică să se arate. Mă liniştisem, nu eram singură, voiam doar s-adorm...

  Mirela Aldea, Tema "Încătuşare"



 

Iluzie

 

 

 

 

            Un portativ pe care-alunecă uşor nişte note poleite, o frântură dintr-un lied, un pian prăfuit, abandonat într-un colţ... o fereastră deschisă larg a cărei perdea e fluturată-n vântul ce şuieră şi poartă-n dans două frunze vestejite. Un dans al lor, un dans pe care doar ele-l ştiu; apoi se-aşază obosite pe lacul ce-oglindeşte luna închisă-n propriul palat de cleştar şi care-şi lasă trena căzută pe lacul albastru. Doi licurici sclipesc apropiindu-se tiptil, apoi dispar, se-ascund în zare de parc-ar căuta liniştea unei nopţi de vară. Un picur se-adăposteşte sub frunzele căzute, rămâne singur aşteptând ceva.

            Un aer cald ne leagă-n paşi de dans, sub clar de lună plină, ne duce spre neant. Pari o bobiţă de rouă pe firele de iarbă, în care sufletul meu intră cu teamă să nu te scuturi înlăcrimându-l, iar eu aş fi sunetul de vioară ce pătrunde-n iatacul inimii tale, împânzit de nerabdare, un poem necitit decât în ochii tăi negri, profunzi... Ne lăsăm conduşi de simfonia ce ne îmbrăţişează, ne îmbată înaripaţi spre vis. Priviri încrucişate, fiori ne dau, ne leagă. Căldură simt în vene, în corpul meu, în inima ce bate cu-atâta repezeală, galopul ei se-aude.

            O lacrimă se desprinde încet şi alunecă pe arzândul obraz ca un izvor de munte ce se loveşte de stâncile dure, apoi se topeşte pe buzele-mi fierbinţi unde-şi găseşte sfârşitul. O atingere suavă, o şoaptă senină-mi gâdilă urechea cu o grijă măreaţă, o adiere fină, o strângere de mână. Un sărut dezlipit de pe buzele tale îl simt uşor pe pielea-mi caldă topindu-se încet. Îţi aud respiraţia crescândă şi inima ce-ţi bate, te-apropii mai tare, în braţe mă strângi, te simt tremurând în focul iubirii, în val de dorinţă ce-mi mistuie gânduri. Ne-avem doar pe noi şi lumea-i a noastră, nimic nu contează, doar şoaptele tale, căldura adâncă şi dansul tău simplu ce sufletu-mi dezbracă de sentimentele multe, nebune, de viaţă, de foc, de dorinţă; un ţurţur cald de tine mă agaţă, mă prinde şi nu mă lasă, mă-ntorc zâmbind, ascult tăcerea, apoi revin şi cad deodată, vraja se rupe, ai dispărut în ceaţa-nvolburată a unei dimineţi de toamnă şi încă văd privirea ta de-aseară, privirea ce mă cheamă, mă urmăreşte-n taină. Şi încă simt căldura, tandreţea de-altădată.  

       Recad încet, durerea mă apasă şi simt cum norii mi se-adună în gânduri şi totu-i negru, e tăcere. Frumosul a-ncetat să bată la poarta nemuririi mele, lăsându-mă deşartă, de sentiment golită. Mai ţine-mă în braţe, mi-e dor de şoapta-ţi lină, de glasul tău şi ochii ce m-alină, de respiraţia adâncă ce corpul mi-l furnică... Rămâi, mai stai o clipă! S-adorm uşor pe-a ta aripă, mai stai să sorb iubirea ta, mi-e frică... Adorm, e linişte cumplită...

  Mirela Aldea, Tema "Încătuşare"



 

Organizator:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article

vlad 22/07/2009 19:19

13 pct - de incurajare!

marius 22/07/2009 18:45

7

silvia 22/07/2009 00:48

6 puncte

valentina 18/07/2009 19:09

concurent nr.23
9 puncte