Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Concurent nr. 22 / Marina Popescu / sectiunea PROZA SCURTA


DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Concurent nr. 22, Marina Popescu, din Bucureşti.



 

Oglinda

 



         Bărbatul deschise şifonierul. Înăuntru domnea o ordine exemplară. Cămăşile atârnau, impecabile, pe umeraşe de inox, costumele stăteau cuminţi în husele lor. În partea dreaptă, pe rafturile speciale se înşirau pantofii negri, strălucitori.  

         Pe partea interioară a uşii se afla oglinda. Bărbatul stătea în faţa ei, doar în chiloţi şi maieu, aruncând priviri scrutătoare la mulţimea de cămăşi. Era cam greu să se hotărască la una potrivită pentru o întâlnire atât de importantă. Directorul companiei Best Technologies era un tip pedant care punea întotdeauna mare preţ pe etichetă. Armani, Hugo Boss, ce naiba să aleagă pentru întâlnirea cu cretinul ăla arogant?

         Bărbatul se privi în oglindă. Se gândi că poate la vederea propriului chip o să-i vină vreo idee. Că doar trebuie să ne îmbrăcăm adecvat firii noastre, să ne asortăm personalitatea la haine, nu? Sau hainele la personalitate? Uite, asta nu-şi mai aducea prea bine aminte, dar în ultima vreme tot auzise pe la diverse emisiuni ideile astea. Îşi zâmbi şi se privi în ochi. Demult nu se mai privise în oglindă. Nu avea timp pentru aşa ceva. Dar acum, că o făcuse, parcă nu-i venea să-şi dezlipească ochii de la propriul chip.

         „Totul este ok, atâta timp cât nu transformăm personalitatea într-un accesoriu vestimentar".

         Se privi mai departe în oglindă. Era ceva care-l determina să rămână pe loc, deşi ştia că va întârzia la marea întâlnire.

         Cămaşa... ce cămaşă să-mi pun? Mă gândesc la cea oranj deschis, Cavalli... e elegantă şi se poartă mult oranj anul ăsta...

         „Nu transforma personalitatea într-un accesoriu vestimentar".

         Iar? Iar cuvintele astea?

         Privi prin oglindă în spatele său. Nu era nimeni.

         Atunci înseamnă că eu... eu sunt cel care spune cuvintele astea. Adică, le gândesc. Dar oare ce mi-a venit? Stau nemişcat în faţa oglinzii, mă privesc, îmi zâmbesc şi mă gândesc la personalitate şi haine... parcă aş fi o femeie.

         Ba nu, stai un pic. Ce mă gândeam înainte? Că ar fi bine să mă îmbrac cu oranj doar pentru că e la modă anul ăsta? Păi ăsta e un model de gândire feminină. Am luat-o razna se pare.

         „Personalitatea ca accesoriu vestimentar.

Se ia personalitatea, se colorează în mod obligatoriu într-una din culorile trendy ale sezonului şi se atârnă la gât sub formă de colier. Sau la brâu, sub formă de curea. În funcţie de sex.

E trendy să fim amabili, sociabili, deschişi, politicoşi şi ipocriţi. Se poartă foarte mult iubirea sezonul ăsta, doamnelor şi domnilor. Dar nu orice iubire. IUBIREA DE ARGINŢI!"

Cuvintele astea le spusese el. „El" cel din oglindă. Pentru că „el" cel aflat dincoace de ea nu deschisese gura; în schimb, celălalt o făcuse. Şi spusese cuvintele acelea, schimonosindu-se ironic.

- He-he, parcă aş fi într-un film cu personaje paranormale. Eu tac, iar proiecţia mea în oglindă îmi vorbeşte. He-he, ce amuzant!

Nu se speriase. La urma urmei, de ce să se fi speriat? Pentru prima oară după mult timp vorbea cu sine (nu mai făcuse asta din copilărie). Şi îi plăcea discuţia asta. Se descărca de o povară pe care o purtase cu sine prea mult timp şi acum i-o punea în braţe tipului din oglindă.

- Ia, prietene, ţine tu povara asta. Şi cine zici că eşti? Conştiinţa mea? Bun, excelent, bine ai făcut că ai apărut în sfârşit. Era şi cazul, nu te mai văzusem la faţă de ani buni. Deşi, pe de altă parte, ar cam trebui să-ţi fie ruşine. Ar trebui să te iau la întrebări, să-ţi cer să-mi spui pe unde ai umblat atâta vreme. Dar n-am s-o fac, mă bucur atât de mult că eşti aici încât îţi iert trădarea şi absenţa. Cine? Directorul de la Best Technologies? Dă-l naibii, să aştepte! Nu e decât un profitor, un nenorocit! Cum crezi tu că a ajuns director?

- Păi... cum ai ajuns şi tu, desigur.

- Păi vezi? Noi doi ştim mai bine cum e cu directorii, cu puterea, cu imperiile financiare...

- Cu călcatul pe cadavre...

- Cadavre zici? Asta încă n-ar fi nimic. Un mort e un mort, el nu mai simte nimic,  indiferent că îl calci în picioare sau treci cu tancul peste el. Vorbim aici de călcatul pe oameni vii, pe valorile, principiile, drepturile şi sufletele lor.

- Şi ai călcat pe mulţi?

- Mulţi! Doar nu crezi că am stat să fac o listă a lor. N-aveam timp, eram prea ocupat cu afacerile. Dar ştii ceva prietene din oglindă?

- Având în vedere că suntem atât de apropiaţi mă întreb ce noutăţi mi-ai putea spune...

- O să-ţi spun ceva ce nu ştiai nici măcar tu. Ceva ce descoperim împreună abia acum.

- Nu zău?

- Da, da. Ia aminte. Cel mai rău m-am călcat pe mine în picioare. I-am supus pe toţi mie şi ambiţiilor mele. Dar ambiţiile m-au supus pe mine în primul rând. Mi-am uitat familia şi prietenii dar m-am uitat şi pe mine. Mi-am încuiat bine toate gândurile frumoase, scopurile nobile, speranţele şi amintirile dragi într-un dulap plin cu molii şi doar printr-o întâmplare te-am regăsit acum pe tine.

Aplauze. Bărbatul din oglindă aplaudă şi surâde cu subînţeles.

- Înseamnă atunci că eşti pregătit, zise.

- Crezi?

- Cu siguranţă. Încearcă. Ştii că o să sune telefonul în curând.

- Ştiu.

Telefonul mobil de pe măsuţa de cafea începu să vibreze şi să sune. Pe displayul color scria: „Secretariat". Răspunse fără chef.

- Da.

- Bună ziua domnule Smith. Sunt Jenny, secretara dumneavoastră personală. Ţin să vă reamintesc că în 15 minute aveţi planificată întâlnirea cu directorul Best Technologies. Aţi întâmpinat probleme în trafic? Doriţi să trimitem elicopterul să vă ia de undeva?

Femeia turuise toate cuvintele astea cu o viteză incredibilă. Era tipul de secretară super-eficientă, bine documentată şi cu o capacitate de muncă de peste 14 ore pe zi.

- Elicopter? bâigui domnul Smith.

- Da. S-a întâmplat ceva? Nu sunteţi domnul Smith? Am greşit eu cumva numărul?

- Ba da, Jenny... sunt domnul Smith. Doar că nu am nevoie de elicopter pentru că...

- Perfect. Atunci înseamnă că sunteţi deja foarte aproape de clădire. Vă duc cafeaua în birou. Domnul director a ajuns chiar acum, m-a anunţat d-ra Helen.

- Nu, nu, Jenny, ai răbdare. Eu sunt acasă.

- Acasă? Domnule Smith, s-a întâmplat totuşi ceva? Cum de sunteţi acasă? Fix în urmă cu o oră v-am sunat ca să vă treziţi, deci nu puteţi da vina pe mine pentru întârziere şi...

- Nu Jenny, normal că nu e vina ta...

- Eu încerc să fac totul cât mai bine, să fiu eficientă, să nu-mi scape niciun amănunt...

- Jenny, ascultă-mă. Eşti fără doar şi poate o profesionistă. Dar astăzi eu nu vin. Nu pot să vin. Am treabă.

- Cum e posibil? Domnul director e aici, vă aşteaptă să discutaţi despre proiectul comun al departamentelor de cercetare. Vă rog, domnule Smith... o să-i spun că întârziaţi, că sunteţi prins în trafic.... dacă trimit acum elicopterul să vă ia ajungeţi în 30 de minute....

- Jenny! Nu vin azi! Am TREABĂ! Mă uit în oglindă, Jenny, mă-nţelegi?

- Domnule, dar nu vă înţeleg, aţi luat-o razna? Sunteţi sigur că nu vreţi să trimit un doctor? Poate că din cauza suprasolicitării, domnule Smith....

Dar domnul Smith închisese telefonul, sătul de vocea precipitată a secretarei.

Continuă să se privească în oglindă. De data asta, vorbea odată cu bărbatul din oglindă.

- Ştiam că nu o să mă înţelegi, Jenny. Şi acum câteva minute chiar ţi-aş fi dat dreptate.   

  Marina Popescu, Tema "Alo, sunt eu"



 

Acolo unde s-a oprit metroul

 



         Se trezise din nou cu o durere de cap insuportabilă. Niciun medicament nu mai avea efect. Îşi impusese să nu se mai gândească la durere, să o ignore; dar nici forma asta de terapie complementară nu funcţiona.

         Visul.... se visase la închisoare.

         Un vis ciudat.

O închisoare. Gardianul, înalt, cu ochii negri, cu părul negru şi cu bluză neagră, brutal o împinge către uşa strâmtă. Ea cade-ntr-o prăpastie neagră. Dar se ridică şi vede-n jurul ei femei privind-o cu uimire. Au toate ochii blânzi şi o ajută. Doar una este împotriva ei, o duşmăneşte. Şi iese-n curtea închisorii, purtând în minte-un singur gând: să fugă. Gardianul Nuţu stă de vorbă la poartă cu un bărbat. Ea ia de mână o prietenă şi fuge. Nu mai are cap, nu mai are suflet, simte doar teamă. O teamă care creşte ne-ncetat. Pe stradă - coloane de maşini, ambuteiaj. Se-aruncă-n grabă într-un taxi şi pleacă. Ajunge la parc şi dintr-o dată vrea să se oprească. Taximetristul ştie cine-i ea, ce face şi nu-i înţelege hotărârea. Îi spune că va face cum îi cere, dar că este o prostie. Ea îl cunoaşte, ştie cine e, dar nu renunţă. Vrea dintr-o dată să se-ntoarcă la închisoare. Drumul de întoarcere e lung, e dificil şi plin de neprevăzut. În noapte, o mulţime de reclame luminoase şi printre ele, ea se simte pierdută şi confuză; trece pe lângă închisoare şi n-o vede. Ajunge într-un supermarket elegant din care iese-ndată, coborând pe-o scară rulantă în spirală. Plânge şi vrea să ajungă mai repede înapoi la închisoare. Ştie că dispariţia o poate plăti chiar cu  moartea. Ajunge, în sfârşit, şi femeile, la poartă,-i plâng de milă. Şi ele ştiu ce s-ar putea-ntâmpla... Gardianul Nuţu o priveşte înţelegător, dar cu un zâmbet care-ascunde multe. Îi spune că o iartă acum, dar e pentru ultima dată.

Apoi se trezise. Mare porcărie visele astea din ultima vreme... oare când o să se termine cu ele?

         Ar fi vrut să stea acasă. Ce bine ar fi fost să fie din nou în perioada liceului sau a facultăţii. Ar fi rezolvat rapid problema, niciodată nu o speriaseră absenţele. Cele din catalog. Dar aşa, la serviciu... treaba era mult mai serioasă.

         Şi totuşi, de unde atâta durere de cap? Era vorba de stres? De poluare? De încălzirea globală? De unde, Doamne atâta durere de cap?...

         

         Sunase ceasul. Odată cu ţârâitul lui strident începea o nouă zi de rutină. Greu de spus dacă lui această rutină îi era sau nu nesuferită. Se obişnuise cu ea atât de mult, încât nici nu o mai sesiza. Era parte inseparabilă a fiinţei sale, fără de care nu ar fi conceput să trăiască. Dacă ar fi survenit vreo schimbare majoră în viaţa lui s-ar fi simţit cu siguranţă tare ciudat... dar probabil că rutina l-ar fi influenţat mai departe, chiar şi în absenţă.

         De ani de zile se trezea invariabil la aceeaşi oră, 6:30. Chiar şi în zilele libere, când nu punea ceasul să sune, la ora 6:30 era în picioare, gata să înceapă activităţile obişnuite.

         În acea zi de luni lucrurile decurgeau la fel cum decurseseră şi în ziua de luni a săptămânii trecute, practic la fel cum decurgeau în fiecare zi lucrătoare. Soţia îi pregătise micul dejun şi i-l lăsase pe masa din bucătărie, pentru a avea acum timp să se aranjeze în faţa oglinzii.

         Îi zise „Bună dimineaţa!" Ea îi răspunse cu aceeaşi voce dintotdeauna: o voce plată, fără inflexiuni. O voce care nici măcar indiferenţă nu exprima. Dar el se obişnuise deja cu vocea ei, încât nici nu o mai auzea. Ştia că i-a răspuns, ştia şi ce anume i-a răspuns, deşi nu o auzise.

         El mânca. În grabă, însă nu cu poftă. Dacă l-ar fi întrebat cineva ce mănâncă, habar n-ar fi avut. Şi nici nu vedea ce importanţă are. Mâncatul era un gest necesar supravieţuirii, la fel ca respiraţia. Ce, stătea cineva să-şi numere inspiraţiile şi expiraţiile sau să se întrebe ce substanţe inhalează când respiră? Fireşte că nu. Atunci de ce i-ar fi păsat lui ce mânca. Mesteca şi înghiţea repede, cu un puternic simţ al datoriei tot ce-i lăsase nevastă-sa pe farfurie. Se îmbrăcă apoi cu hainele de serviciu. Nu era muncitor, ca să poarte salopetă, în schimb avea haine speciale cu care mergea la lucru. I se părea prea complicat să îşi compună cine ştie ce ţinute preţioase, să-şi asorteze piesele vestimentare, aşa cum făceau unii cunoscuţi ai săi mai pedanţi. Şi nici nevastă-sa nu vedea asta cu ochi buni. Îi spunea că toate gătelile şi ifosele astea sunt pentru tinereii care nu mai ştiu ce să facă să impresioneze puştoiacele, nu pentru el, om serios, trecut de 40 de ani şi îngropat adânc în obligaţiile de familie.

         În sfârşit, echipat de serviciu, plecă la braţul soţiei. Simţea totuşi ceva ciudat, ceva ce nu părea să aibă nicio explicaţie logică. Şi tocmai asta era problema. Tot ceea ce era rupt de raţiune, de explicabil, îl neliniştea pentru că îi ameninţa rutina în care se tolănise confortabil. Avea senzaţia că ziua asta avea să fie altfel decât toate cele pe care le trăise în ultmii ani. Nevastă-sa mergea tăcută la braţul său, fără să bănuiască starea lui sufletească. De altfel, nici prin minte nu i-ar fi trecut să-i pomenească vreo vorbă despre frământările lui interioare. Ştia că dacă vrea să aibă linişte în casă trebuia să fie cât mai rezervat, să răspundă doar atunci când era întrebat şi să dea cât mai puţine detalii referitoare la gândurile şi preocupările sale. De altfel, singurul interes al nevesti-sii vizavi de sentimentele lui, o avea în prim-plan tot pe ea: „Mă iubeşti? Ce simţi pentru mine?" întreba ea uneori, mai ales când el devenea prea tăcut, prea absent. Mecanic, îi răspundea: „Da, iubito. Doar ştii asta...". Dar în ultima vreme mecanismul care producea aceste cuvinte începuse să cam scârţâie şi el spunea doar : „Da". Acelaşi cuvânt pe care, la fel de mecanic şi impersonal îl rostise în urmă cu câţiva ani la starea civilă, când o luase de soţie.

         Drumul de acasă până la staţia de metrou i se părea nesfârşit de lung. Privi ceasul. 7:40. Aşa arăta în fiecare dimineaţă, în momentul în care treceau prin dreptul florăriei improvizate pe trotuar. Şi totuşi, în această zi de luni, drumul i se părea mult, mult prea lung. Plecaseră de 10 minute de acasă, dar avea senzaţia că trecuseră câteva ore. Privi cu coada ochiului la nevastă-sa. Nimic nu părea să o tulbure. Acelaşi mers regulat, faţa inexpresivă, privirea îndreptată mereu înainte. Se opriră la un chioşc de unde ea îşi cumpără ziarul preferat pe care avea să-l citească în metrou. „Noi scumpiri la gaze şi energie electrică ne lovesc la buzunare". „Sexy-prezentatoarea emisiunii X, bătută în stradă de amantul ei, afaceristul Y". Erau titlurile scrise cu litere de o şchioapă pe prima pagină. Astăzi, după mult timp, avusese şi el curiozitatea să-şi arunce privirea pe ziarul pe care-l cumpărase nevastă-sa. În general se mulţumea cu telejurnalul de seară, ca principală sursă de informaţii. Îşi dădu seama că, fără să vrea, privea insistent prima pagină. Femeia sesiză imediat faptul, mai ales că sexy-prezentatoarea bătută de amant etala un bust voluptuos şi o privire galeşă.

         „Nişte curve toate! Leşinate după bani. Bine fac ăia că după ce se satură de ele le mai scapă şi câte o palmă." La cuvintele soţiei, el nu schiţă nici un gest, nu scoase nici o vorbă. Vizibil enervată de inerţia lui, ea îşi continuă monologul, cu o voce ceva mai tăioasă. „Te uiţi, nu? Ţi-ar plăcea şi ţie una din asta la 20 şi ceva de ani, pieptoasă şi cu părul blond. Ce-ai rămas aşa? Ţi-e gândul la ea, deja?"

         Nu. Nu se gândea deloc la fata dezbrăcată de pe prima pagină. Nici nu observase poza. Nu se gândea nici măcar la ştirea despre noile scumpiri care aveau să afecteze viaţa oamenilor. Practic, nu ştia nici el la ce se gândea. Simţea doar că urmează ceva. Întrezărea într-o oarecare măsură ideea de viitor. Fără să aibă vreun plan, vreo idee, aştepta viitorul. Un viitor apropiat care însemna o călătorie cu metroul şi o nouă zi de muncă.

         Răspunse absent nevesti-sii: „Mă gândeam la ce ai spus tu. Ai dreptate, leşinate după bani..." Sprânceana ei stângă se ridică puţin şi buzele se strâmbară într-o grimasă de nemulţumire. Dar nu i-a mai dat replica. Poate fusese totuşi mulţumită în sinea ei că i se dăduse dreptate. Sau poate era mult prea ocupată să-şi caute în portofel cartela, pentru că deja ajunseseră în faţa scărilor rulante de la metrou.

         Abia acum începu el să se gândească la poza din ziar. Încerca să şi-o imagineze pe nevastă-sa în locul prezentatoarei. Cum i-ar fi stat ei, femeie serioasă şi gospodină (cum se autointitula) la 40 de ani, despuiată, blondă, cu ditamai silicoanele, pe prima pagină a unui tabloid? Imaginea i se părea grotescă şi îi venea să râdă, dar se abţinu pentru a evita orice fel de întrebări suplimentare din partea perechii lui.

         Ideea de zâmbet şi de glumă i se şterse brusc în minte în momentul în care îşi dădu seama că nu găseşte răspunsul la o întrebare simplă: cum arăta nevastă-sa dezbrăcată? De făcut sex făceau, cam o dată pe săptămână, dar habar n-avea cum arată ea. Se uită iar cu coada ochiului şi văzu că era destul de bine proporţionată. Nici slabă nici grasă, trăsături regulate ale feţei, mâinile fine. Şi totuşi.... stătea de-a dreptul buimăcit pe peron, aşteptând metroul şi îşi dădea seama că nu-şi aminteşte niciun detaliu despre trupul celei cu care de mai bine de 10 ani era căsătorit. Nu-l interesase vreodată dacă o femeie e frumoasă, urâtă, blondă, roşcată, brunetă, slabă sau grasă, dar acum i se părea neliniştitor faptul că nu ştie cum arată propria lui nevastă goală.

         „Pa! Vorbim mai târziu la telefon." Ea se urcă în metrou şi îi făcu semn cu mâna, zâmbind uşor. „Pa..." zise el puţin confuz. De obicei, imediat ce se urca ea în metrou, el nu mai aştepta să se închidă uşile şi pornea pe scara rulantă, spre cealaltă magistrală de unde lua metroul ce-l ducea la servici. Aşa se învăţase, să stea cu ea până îi venea metroul. Dar acum rămăsese pe peron, cu ochii după garnitura care tocmai intrase în tunel. Mai păstra în faţa ochilor zâmbetul aproape imperceptibil al soţiei. Parcă avea o uşoară urmă de mustaţă... sau poate i se păruse...

 

 

         Oamenii începuseră să se agite pe peron. Se tot uitau la afişajul care indica minutele ce trecuseră de când oprise în staţie ultimul metrou. 9:58, 9:59, apoi contorul pornise de la zero. Pentru a doua oară. Douăzeci de minute era un interval cam mare pentru o oră de vârf. Dimineaţa trenurile veneau la 5, maxim 7 minute.

         Neavând ce face, privea cu atenţie decorul din jurul său. O mulţime de reclame împodobeau pereţii staţiei de metrou. Puse cap la cap, toate aceste panouri alcătuiau parcă un fel de poveste. Un afişaj imens prin care o mare bancă îi îndemna pe doritori să-şi facă un credit pentru o maşină scumpă. Un pic mai la dreapta, zâmbea cu dinţi perfect albi, strălucitori, o tipă în costum de baie care se răcorea cu nu ştiu ce marcă de suc dietetic. În spatele lui, afla de pe un panou simplu, negru (un pic sinistru în concepţia sa) că în centrul oraşului se va construi un ansamblu rezidenţial de lux, pentru cei bogaţi. La noblesse oblige, scria undeva în partea inferioară a panoului. Culoarea neagră, mortuară a panoului şi mesajul asociat îl duceau cu gândul la cavourile de marmură neagră ale bogătaşilor. Ale celor care nici după moarte nu renunţă la a fi nişte parveniţi, ci vor să-şi păstreze condiţia asta pentru eternitate, ca emblemă de familie.

         Privind cele trei reclame una după alta, înţelese un lucru. Bani, femei, maşini scumpe şi lux. Asta era viaţa. Visul oamenilor. La asta se reducea scopul pentru care ei se nasc, cresc, învaţă, muncesc şi îşi întemeiază o familie. Se uită apoi la vecinii săi de peron, încercând să-şi închipuie dacă ăsta era scopul lor în viaţă. Era un exerciţiu pe care îl făcea în premieră în această dimineaţă, aşteptând metroul care cine ştie din ce motiv nu mai venea.

         Majoritatea erau peocupaţi să vorbească la telefoanele mobile, anunţându-şi şefii, colegii sau subalternii de faptul că vor întârzia la serviciu. „Ceva se întâmplă! Stau în staţie de un sfert de oră şi nu vine metroul. Transmite tu raportul, te rog! Am vrut să vin cu maşina şi uite că am greşit că nu am făcut aşa." (Un tânăr cu o cămaşă impecabilă şi geantă de laptop). „Alo, să trăiţi şefu'! sunt prins în trafic, la metrou. E omor aici, n-a venit de juma' de oră. Dacă începeţi turnarea până viu io, spuneţi-i lu' Georgică că i-am lăsat echipamentu' la mine în baracă. Să trăiţi şefu', viu cât pot de repede. Da' nu vine metrou' ăsta, fir-ar al dreacului. Hai să trăiţi, pa!" (un muncitor mustăcios, îmbrăcat cu o pereche de blugi tociţi şi un tricou pe care scria: American gigolo, 69$. Convorbirea fusese purtată cu un Nokia model vechi, mare cât o cărămidă. Uite, ăsta nu făcea parte din povestea de viaţă cu panourile publicitare). „Fată, vezi că eu întârzii! Spune-i tu lu' şefa. Dacă e, poate faci tu şi cafeaua... da fată, nu ştiu ce se întâmplă că e super aglomerat şi nu vine metroul, de peste 20 de minute aştept.... Ok. Hai mersi, te pup. Pa-pa. Hai te-am pupat. Paaa!" (o femeie trecută de 35 de ani, superfardată, trendy, pisicindu-se la telefonul slide de ultimă generaţie).

         Tipa trecută de 35 de ani a fost ultimul lui studiu de caz, pentru că în tunel se zăreau farurile metroului şi toată lumea începu să se mişte de colo-colo, haotic, îmbrâncindu-se în încercarea de a prinde o poziţie cât mai bună, în primul rând. Fiecare vroia să se asigure că va urca primul în metrou. Sau măcar că va reuşi să urce. Era deja târziu şi mulţi nu-şi permiteau să întârzie la job-urile lor bine (sau mai puţin bine) plătite.

         El însă nu se grăbea. Era încântat de observaţiile pe care le făcuse asupra persoanelor din jurul său. Îl fascinaseră şi reclamele din staţie. Le aruncă o ultimă privire. I se păreau nişte tablouri într-o galerie de artă. Fiecare avea mesajul ei, fusese concepută de un artist... nu putea să creadă că îi treceau prin minte astfel de idei. Cine ştie de cât timp atârnau panourile alea acolo, iar el le ignorase complet. Trebuise să aibă metroul întârziere ca să mai privească şi el puţin lumea. Se simţea ca un sălbatic care a nimerit fără voia lui în mijlocul civilizaţiei. Realitatea acelei dimineţi îl aruncase însă în mijlocul unei aglomeraţii greu de descris, cu oameni care îl împingeau de la spate, silindu-l să urce în vagonul devenit un fel de cuşcă de la Zoo, cu maimuţe atârnate de bare. Nu lipseau nici bananele, aflate două la număr, în punga transparentă a unei domnişoare roşcate.

         Primele două staţii fuseseră groaznice. Vagonul era plin la refuz şi noi colegi de drum urcau. Abia la a treia staţie se dădură jos foarte multe persoane, astfel că rămăseseră şi câteva locuri libere pe scaune. „Un adevărat lux", gândi în timp ce lua loc pe unul din scaunele albastre.

         Numără în gând staţiile. Încă cinci. E bine, mai mult de 15 minute nu întârzia la servici. Nu îl va certa nimeni, doar că probabil vor fi cu toţii surprinşi, ştiind că de atâţia ani venea zilnic la serviciu la aceeaşi oră.

         Odată ce se terminase cu aglomeraţia infernală, hotărî să-şi continue studiile de caz asupra oamenilor din jurul său. Exerciţiul de pe peron îi făcuse mare plăcere.

 

 

         Ce naiba? Dacă nu ar fi stat pe scaun probabil că ar fi zburat până în capătul vagonului. Asemenea frâne mai puneau şoferii de tramvai sau de troleibuz, dar la metrou nu se mai întâmplase aşa ceva. Mai ales că nu se aflau în staţie, ci în tunelul întunecat. Oamenii se uitau miraţi unii la alţii. El nu se uita la ei, ci pe geam, la întunericul ce i se părea suspect şi fals. Şi iată că a avut dreptate. Chiar era fals. Dintr-o dată se făcu lumină. În mijlocul tunelului, o voce metalică zise: „Vă rugăm coborâţi!". Atât. Nicio explicaţie, nicio scuză pentru incident. În metrou se creează rumoare şi o oarecare panică. Încep întrebările inerente oricărei situaţii de genul ăsta: „Oare ce s-a întâmplat?" „De ce s-a oprit metroul?" „Unde suntem?". Asta da. Bună întrebare. Chiar aşa, unde suntem? Nimeni nu a coborât încă din vagoane. Vocea metalică se aude din nou: „Vă rugăm coborâţi!" Nu pare a fi o înregistrare pentru că de data asta adoptă un ton mult mai imperativ. Acum se uită şi el la chipurile colegilor de drum. Speriaţi, uimiţi, cum altfel ar fi putut fi. El nu e aşa. Parcă s-ar fi aşteptat la asta. E foarte calm şi stăpân pe sine. De unde atâta stăpânire, nici el nu ştie. Se uită la ceas. Oare cui i-ar fi trecut  prin minte să se uite la ceas în asemenea momente? Dar el, cu calmul cel mai firesc îşi priveşte ceasul. Ei, drăcie! A stat... ce porcărie. Ar fi vrut să ştie cât va întârzia azi la muncă. Întrebă pe o doamnă grizonată care stătea în dreptul uşii, neputându-se hotărî dacă să coboare sau nu. „Nu vă supăraţi, doamnă, cât este ceasul?" Femeia se uită la el la început cu răutate, apoi cu un fel de milă, clătinând din cap. Nu-i răspunse. Dar el îi ghicea gândurile. „Cucoana asta o zice că-s ţicnit. Ne oprim în tunel, se aprind luminile, pare a fi o staţie deşi nu e, nimeni nu are curaj să coboare, iar mie îmi arde de agăţat babe cu vechea formulă: Cât e ceasul? Mai că îi venea să râdă de propriile gânduri, dar se temea de reacţiile oamenilor, care, dată fiind conjunctura, nu puteau fi decât imprevizibile.

         Locul unde se oprise cu frână violentă metroul părea o staţie. Dar nu era niciuna din staţiile pe care le cunoştea. Şi nu avea cum să fie, pentru că teoretic erau undeva între staţii; fusese întuneric şi brusc se făcuse lumină. Şi totuşi oamenii nu coborau. Îşi făcu el curaj, atunci.

         „O să cobor. Ce se poate întâmpla?". Şi coborî. Împreună cu el - o tânără. Ciudat. Din nou ciudat. Toţi ceilalţi rămăseseră în metrou. El se uita la fată şi fata la el. Dar odată ce coborâseră, ce rost avea să se mai întoarcă? Se înţeleseră din priviri şi porniră pe peronul falsei staţii. Nu scria nimic nicăieri. Doar nişte săgeţi care indicau un posibil traseu de urmat. Tot din priviri căzură de acord să-l urmeze.

         Mergeau pe tot felul de coridoare curate, bine luminate, pavate cu gresie maro şi faianţă crem. Dar erau pustii toate. Nici urmă de prezenţa sau existenţa cândva a unei fiinţe pe acolo. Doar săgeţi. La un moment dat, ea se opri şi-i spuse lui: „Mă doare capul." El îi zâmbi: „Da, ştiu. Acum începe să mă doară şi pe mine." „E bine", zise ea fără vreo urmă de ironie.  „De ce o fi zis că e bine?" Se miră el în sinea lui. „Doar nu-şi bate joc de mine." Dar nu-i spuse nimic. Mergeau în continuare după cum le arătau săgeţile alea enervante. Nu-şi vorbeau. Era linişte deplină.

         „Paşii! Doamne, paşii nu ni se aud când mergem!" gândi el, simţind pentru prima oară teama. Se uită la picioarele ei şi văzu că purta cizme cu toc. Ce nebunie! Ar fi trebuit să răsune coridoarele de la tocurile alea, nu să-l lovească tăcerea asta violentă direct în moalele capului. Păi da, de-aia îi durea capul pe amândoi. De la prea multă tăcere. Se uită la ea în timp ce urmase firul acestor gânduri. După privirea ei, ar fi zis că se gândea la aceleaşi lucruri.

         La următoarea cotitură, tăcerea se destrămă, la fel şi comunicarea lor telepatică. În faţa lor apăru o fată cam de 18-19 ani, înaltă, brunetă. Buclele ei cam încâlcite erau acoperite cu o căciulă roz, veche. În braţe purta un urs imens şi alb de pluş. Culoarea jucăriei contrasta puternic cu aspectul neîngrijit al tinerei.

         „Fata are un ursuleţ! Ia uitaţi-vă la el! Vedeţi ce urs frumos are fata?" zise ea cu nişte priviri ciudate, de sălbatică. Începu apoi să alerge, dar nu foarte repede. Cei doi se puteau ţine după ea cu destulă uşurinţă. Pe unde alerga fata sălbatică nu mai erau săgeţi indicatoare. Şi totuşi, la un moment dat nu o mai văzură, dar în faţa lor apăru o uşă masivă, roşie, de fier. El o deschise şi se pomeniră pe peronul unei staţii reale de metrou. Privi ceasul de pe peron. 8:15. Ar fi putut să pună pariu că aşa se va întâmpla. La ora aia se urcase în metrou, apoi urmaseră toate : frâna bruscă, staţia falsă, fata care-l însoţise pe coridoare, sălbatica şi ursul ei imens... Dar unde-i tânăra de lângă el? O fi fugit, să nu întârzie la muncă, îşi răspunse singur, deşi nu prea se credea. Îşi privi şi ceasul de la mână. Desigur, acum mergea şi arăta ora corectă.

        

 

Ajunse ceva mai târziu la serviciu. Nu-i ardea de nimic. Nu-şi explica întâmplarea de la metrou. Avea o grămadă de treabă, inclusiv o întâlnire cu furnizorii, de care nu ştia cum să scape. Spera să vină şi ei cu metroul cu care venise el şi poate cine ştie... ajungeau în altă parte.

 

 

Nevastă-sa îi observase starea de spirit imediat ce intrase pe uşă. Îl poftise ca de obicei la masă, dar lui nu-i ardea de aşa ceva. Îi spuse că e obosit.

„Cum adică obosit? Şi nu mănânci nimic? În toţi anii de când suntem împreună nu s-a întâmplat nici măcar o dată să nu mănânci când vii de la servici. Ce e cu tine? S-a întâmplat ceva?"

„Nimic. Ţi-am zis, sunt obosit. Şi parcă nici prea bine nu mă simt."

„Ai mâncat în oraş?"

„Nu."

Privirea ei îl scruta din cap până în picioare, căutând adevăratul motiv pentru care el se afla într-o stare atât de nefericită.

„Tu ai păţit ceva."

„Nu."

„Haide, mie-mi poţi spune ce ai", zise ea cu glas ceva mai dulce.

Drept orice răspuns, el îi întoarse spatele, se duse în dormitor şi deschise televizorul. Se prefăcea concentrat la emisiunea de limbă maghiară, că altă emisiune mai inspirată nu-şi putuse alege. Normal că ea veni după el să-l cicălească şi să-i ceară socoteală pentru aşa un comportament extravagant. Tot dădea zor cu „anii de căsnicie", cu faptul că el nu se purtase niciodată aşa, că nu era deloc normal comportamentul lui.

El o întrerupse brusc. „Mă doare capul. Adu-mi te rog o pastilă şi un pahar cu apă". Ca hipnotizată, ea se conformă ordinului. După ce înghiţi pastila, el opri televizorul, se întinse pe pat şi declară că vrea să doarmă, puţină odihnă i-ar face cu siguranţă bine. Scăpă în felul ăsta de interogatoriu.

Stătea cu ochii închişi, prefăcându-se că doarme. Ştia că ea stă acolo, pe scaun, în faţa patului, studiindu-i fiecare inspiraţie şi expiraţie, fiecare tresărire pe care el dădea de înţeles că ar avea-o în somn.

Da, fusese totul foarte ciudat, într-adevăr. Şi ce ar fi putut să-i spună? Că metroul s-a oprit într-o staţie-fantomă, că au coborât doar el şi o tânără femeie şi au mers pe nişte coridoare ciudate, ghidaţi de nişte săgeţi, fără a-şi auzi sunetul paşilor? Şi că alergaseră după ceea ce părea a fi o nebună cu un urs mare de pluş? Că pe coridoare ceasul lui nu funcţiona apoi se pomenise într-o staţie reală de metrou unde ceasul nu doar că mergea, dar coincidea cu cel aflat deasupra peronului? Şi, ca să vezi surpriză, era exact ora la care se suise în metroul ăla ciudat! Cum ar fi putut să-i spună toate astea? În primul rând că erau deja prea multe femei implicate în poveste. Pe ea asta ar fi speriat-o mai tare, femeile, nu strania întâmplare pe care o trăise (sau cel puţin aşa i se dăduse să înţeleagă, cum că a trăit-o). În al doilea rând, oricui i-ar fi povestit l-ar fi luat drept nebun. Aşa că mai bine se prefăcea că doarme. Şi până la urmă poate o avea noroc să adoarmă de-a binelea. Iar când se va trezi va spune că a fost ziua unui coleg şi a băut mai mult decât de obicei. La urma umei putea foarte bine să mintă. Dacă aşa se cerea, de ce nu.

 

 

Se trezi prea târziu. Durerea de cap nu-i trecuse. Îşi aminti visul care o trezise. De data asta zicea mersi că visase ciudăţenia asta, altfel poate ar fi întârziat şi mai mult. În timp ce-şi bea cafeaua, se gândea la vis. Tunelul de metrou... staţia care era şi nu era... fata cu ursul imens de pluş... oare chiar nu putea să viseze şi ea o dată ceva normal? O pădure? Sau să se viseze că zboară? Orice, dar nu toate năzbâtiile astea.

Şi după aşa un vis zbuciumat, să plece la servici era tot ce-şi mai putea dori. Şi poate seara, după program, ar fi bine să meargă să cumpere un urs de pluş pentru prietenul ei. Venea ziua lui şi altă idee mai bună nu avea.

 

 

Se simţea de parcă într-adevăr ar fi băut. Capul greu, privirea înceţoşată. Nevastă-sa era tot pe scaun, în faţa patului, cu ochii obosiţi şi încercănaţi.

„Ce faci aici? De ce nu te-ai culcat? Cât e ceasul?" o întrebă, sprijinindu-se în cot.

„6:30", zise ea cu voce slabă, la fel de palidă ca şi chipul.

„N-ai dormit?"

„Nu."

„De ce?"

„Ţi-am vegheat somnul. A fost cam agitat. Vorbeai de o fată cu un urs imens de pluş."

„Da?" întrebă el mirat. „Probabil... probabil am visat... cine ştie"

„Cine e fata cu ursul de pluş? Tu ai o amantă, nu-i aşa? te-ai săturat de mine şi ai găsit pe alta mai tânără"

„Doamne... Doamne ce poţi să spui. Ascultă-te puţin, te rog. Abia m-am trezit şi începi să mă întrebi deja despre femei. A fost doar un vis, nu văd ce importanţă are..."

„Şi faptul că ai venit aseară cum ai venit, nu are nicio importanţă? Şi ăla o fi fost tot vis? Zi-mi, explică-mi! "

„Nu e nimic de explicat. Nu ţi-am mai spus aseară, dar a fost ziua unui coleg, am băut mai mult decât trebuia şi nu m-am simţit bine. Atâţi bărbaţi fac asta şi totuşi nu stau nevestele lor să-i păzească o noapte întreagă să asculte ce şi dacă vorbesc în somn."

„Ştii tu că fac şi alţii aşa?"

„Da" zise el şi se dădu jos din pat. „O să se facă târziu dacă mai lungim mult discuţia asta care oricum nu are niciun rost" şi intră în baie.

Ea rămase în  urma lui bombănind.

Când ieşi din baie îşi găsi farfuria cu mâncare pe masa din bucătărie, ca de obicei. Dar privind sandwich-ul cu şuncă şi oul fiert simţi o greaţă cumplită. Repulsie faţă de mâncare sau faţă de rutina pe care o reprezenta gestul de a mânca zilnic la aceeaşi oră, din aceeaşi farfurie, aceleaşi gustări? A, da! „Aceeaşi", „acelaşi"... păi el nu mai era „acelaşi" de ieri sau de acum o săptămână sau de acum 2 ani. Şi după cele de ieri, nici nu mai putea fi acelaşi. Goli cu scârbă mâncarea din farfurie în coşul de gunoi şi aprinse lumina pe hol. Se privea în oglindă. În mod cert nu mai era acelaşi. Ochii îl trădau. Ardeau.

„De când te admiri în oglindă mai ceva ca o femeie?", îl întrerupse nevastă-sa din studiul asupra eului, cu voce răstită.

„Ciudat", îşi zise el. „Vocea asta seamănă cu cea de ieri de la metrou... Vă rugăm coborâţi... dar nu poate fi ea... nu.... Sunt convins că ea nu are ce căuta în povestea asta."

„Zi-mi, de când te tot admiri atâta?"

„De când umblu cu femei tinere", zise, fără a-şi lua ochii din oglindă.

„Îţi baţi joc de mine"

„Nu, deloc. Tu ai ajuns la concluzia asta şi eu nu fac decât să te aprob, cum de altfel am făcut-o dintotdeauna."

„Eşti schimbat. Nu te mai recunosc."

„Nici eu nu mă mai recunosc. Ăsta e dealtfel şi motivul pentru care mă uit în oglindă."

„Şi te aştepţi să cred asta?"

„Scumpa mea, ai la dispoziţie o infinitate de motive, spuse sau nespuse, din care poţi alege."

„Eu cred că efectul băuturii de ieri încă nu a trecut..."

„Deci admiţi că am băut ieri. Perfect. Acum că am căzut în sfârşit de acord asupra unui lucru, am putea pleca?"

„E ora?"

„Da".

 

 

Mergeau la braţ ca de obicei. Nevastă-sa avea brusc chef de vorbă, ea care la ora aia abia scotea 2-3 cuvinte. Ori încerca să ţină pasul cu el şi să facă unele schimbări, ori încerca să afle tot ceea ce credea ea că ar putea afla referitor la motivul surprinzătoarei lui transformări. Şi el înclina să creadă în cea de-a doua variantă.

Lui însă nu-i ardea de vorbă. Simţea nişte emoţii cumplite, un fel de leşin, când se gândea la călătoria cu metroul. Dacă azi o să se întâmple ceva? Şi dacă nu se întâmplă? Nici nu ştia ce îl făcea să tremure mai tare: eventuala întâmplare sau absenţa ei? Dar trebuia să se întâmple ceva. Odată ce a ales să coboare din metrou în locul acela ciudat... nimic nu va mai putea fi la fel pe viitor. Cu toate că după ceea ce se întâmplase ieri cu ceasul său, nici nu mai ştia ce anume desparte trecutul de prezent şi de viitor. Până la urmă timpul ăsta atât de preţuit de unii şi atât de înjurat de alţii nu era decât o născocire.

„Tu mă auzi ce spun?!" ţipă femeia la el, oprindu-se brusc şi trăgându-l de braţ.

„Nnn-uu, eu..." începu să se bâlbâie. „Eram puţin preocupat... ştii... avem azi o întâlnire cu furnizorii şi situaţia nu e prea roz.... avem nişte probleme şi eu îmi bat capul să le rezolv..."

„Probleme? Până acum nu prea-mi vorbeai despre ele. Şi ce probleme aveţi? Povesteşte-mi!"

„Păi... probleme cu timpul... ştii, ne cam presează...."

„Aha. Înţeleg."

După ce nevastă-sa se urcă în metrou şi îi făcu semn cu mâna, el porni spre locul de unde lua metroul său. Se uita în dreapta, în stânga, cerceta chipurile tuturor oamenilor, se tot agita  căutând ceva. Se opri pe peron şi privi cronometrul. 04:07. Mai avea probabil de aşteptat. La momentul 08:02 sosi şi metroul. Se simţea dezamăgit că azi nu mai avusese întârziere. Dacă azi totul va decurge normal...

Aglomeraţia asta îl călca pe nervi. Simţea în coaste geanta unei cucoane, iar în faţă trebuia să stea cu nasul înfipt în ceafa unui preot gras. Până şi părul îl avea unsuros. Privind părul ăla lucios simţi aceeaşi greaţă ca atunci când privise dimineaţă farfuria cu mâncare. „Pâinea noastră cea de toate zilele..." îi veni fără să vrea în minte; când, zări un cap mare şi alb de pluş.... ursul... Dar era prea departe, prin aglomeraţia asta nu avea cum să ajungă tocmai acolo. Renunţă la idee.

 

 

La serviciu, nimic deosebit. Rutina nu-şi îngăduia să părăsească încă locul acela. Se agăţa cu disperare de acel ultim refugiu al ei. El se tot uita la ceas, aştepta să se întâmple ceva. Poate uşa se va deschide şi în birou va intra fata cu ursul ei imens de pluş: „Ia uite ce urs frumos are fata!". Începu să se gândească la tânăra care coborâse împreună cu el în ciudata staţie de metrou. Oare ea cine era? Ce fel de viaţă ducea? Avea şi ea un serviciu plictisitor, un prieten, un soţ sau o familie? De ce coborâse şi ea? Şi de ce se înţelesese cu ea din priviri, de ce avea impresia că o cunoştea dintotdeauna? De ce-şi punea atâtea întrebări? Ce chestie... înainte lua totul de-a gata. Viaţa lui era ca mâncarea pe care i-o lăsa nevastă-sa zilnic pe masa din bucătărie: aceeaşi mâncare, acelaşi gust, aceeaşi  farfurie. Nimic schimbat. Nici nu ştia ce mănâncă. Mesteca el, înghiţea el, dar parcă altul ar fi făcut toate astea în locul său; el nu simţea nimic, nici plăcere nici repulsie în faţa mâncării. Pe când azi... azi da, fusese ceva cu totul deosebit. Se spune că e păcat să arunci mâncarea la gunoi, dar pentru el fusese o binecuvântare. Simţise ceva după mult timp. Acel ceva fusese greaţă, dar ce mai conta?

Pe birou - lângă monitor - fotografia nevesti-sii în ramă elegantă, de piele. Îl privea. Impropriu zis de fapt că îl privea. Avea doar ochii deschişi, dar nu dădea impresia că priveşte pe cineva sau ceva. Nici măcar în sine nu privea femeia asta. Privea în virtutea obligativităţii privirii. Avea ochi, deci trebuia să-i ţină deschişi şi atunci normal că şi vedea ceva cu ei. Cam asta făcuse şi el. Trăise în virtutea obligativităţii trăirii. I se dăduse o viaţă, deci se simţise dator să o păstreze şi să o prelungească făcându-şi datoriile minimale (mâncare, somn, băutură etc.). Atât. Şi când te gândeşti că nu-l obligase nimeni la asta. Nu-i pusese nimeni limite şi piedici. Toate singur şi le făcuse. Din datorie. Până şi nevasta o luase tot din datorie. Aşa crezuse că trebuie să facă. Să-şi întemeieze şi el o familie, să fie în rândul lumii.

A naibii datorie! Blestemat fie cel de la care a auzit prima dată cuvântul ăsta care i-a marcat viaţa. Poate ar trebui să scrie o carte. „Viaţa ca o datorie", cu dedicaţia: „Numai pentru fiinţe îndatoritoare şi stupide". Şi poate chiar o va scrie.

Până şi poza asta care exista lângă monitor fără să exprime nimic era tot consecinţa unei datorii. Se simţise dator să aducă la servici poza pe care ea i-o dăruise la primul Crăciun petrecut împreună. Oricum, ciudat cadou. Abia acum îşi dădea seama. De obicei, oferi o poză cuiva la o despărţire, ca să-şi aducă aminte de tine pe viitor. Dacă i-ar fi dat o poză cu ei amândoi ar fi fost de înţeles, dar aşa... ce să mai înţeleagă? Sau poate că fiind împreună se despărţiseră de fapt, se îndepărtaseră tot mai mult unul de altul şi ea intuise asta deja când îi dăduse poza.

Urâtă poză. Privind-o, i se părea tot mai monstruoasă. Kitsch; prin faptul că nu exprima nimic, asta era. Ca o floare de plastic. Scoase fotografia, o rupse bucăţi şi o aruncă la gunoi. Aruncă apoi şi rama. Ce rost ar mai fi avut pe birou aşa, goală... la ce bun atâta ipocrizie? Oricum nevastă-sa nu venise niciodată la serviciu să vadă dacă el pusese sau nu poza pe birou, ca să poată reclama acum dispariţia ei. Şi cu sine nu mai putea fi ipocrit. Renunţase la obligaţia asta.

Mâncarea fără gust - la gunoi; poza fără expresie - la gunoi. Făcuse destulă curăţenie deocamdată. Cea mai mare curăţenie din viaţa lui. Era vremea să plece acum acasă, îşi făcuse datoria suficient azi.

 

 

Îi dărui până la urmă iubitului un urs de pluş. Nu era nici pe departe la fel de mare ca ursul din vis, era mai degrabă un ursuleţ. Alb, cu urechi mici şi roz, cu ochi negri şi lucioşi, îmbrăcat într-o salopetă crem. El îi mulţumi şi o sărută ca de obicei de ziua lui şi o invită la una din cafenelele lor preferate. O conduse apoi acasă.

„Ce Doamne iartă-mă! M-am prostit de tot!" îşi zise ea, aprinzând lumina din dormitor. „În fiecare an - acelaşi scenariu. Măcar ar putea să schimbe şi el decorul... un restaurant, un film la cinema, un meniu la fast-food... orice, dar altceva.... bine totuşi că nu mă invită de fiecare dată la aceeaşi cafenea". Îşi vedea în oglindă chipul încă tânăr şi frumos. Pe măsură ce se privea nu se mai cunoştea. Apărea o mare discrepanţă între ceea ce arăta oglinda şi ceea ce ştia ea că ar fi trebuit să fie. Gândurile, sentimentele nu se potriveau cu forma în care erau cuprinse. Răvăşită de o furie aparent neînţeleasă începu să deschidă uşile de la şifoniere, sertarele, trânti de perete şi uşile de la bibliotecă. Două şifoniere pline cu haine, zeci de parfumuri, sute de cutii şi cutiuţe pline cu cosmetice, rafturi pline de cărţi. „Asta sunt eu? O colecţie de lucruri împrăştiate într-o cameră? Plus visele alea ciudate de care nu scap în nicio noapte. Ar mai lipsi să aflu la un moment dat că adevărata mea viaţă sunt visele. Nu mi-ar părea rău. Nici n-ar avea de ce, având în vedere că am început să vorbesc singură" îşi zise, râzând şi se culcă, în seara asta mult mai devreme decât de obicei. Renunţă şi la cele câteva pagini citite înainte de culcare. Astăzi era nerăbdătoare să intre în lumea viselor stranii. 

 

 

Ninge. Abia la mijlocul iernii. Rutina mai face un pas înpoi. A trecut o săptămână deja de când el i-a cerut soţiei să-i diversifice meniul de dimineaţă. „Altfel nu mai mănânc deloc acasă! Pot foarte bine să-mi cumpăr ceva pe drum, iar la prânz să iau masa în oraş cu colegii." Pentru ea însă, rutina continua să-şi facă de cap. Ba chiar i se părea că nimic nu trebuie să se schimbe; iar dacă se schimba, era caz clar de înşelăciune. „Cu colegele vrei tu să iei masa!" ţipase atunci la el. „Ai aventuri, de-aia ţi-ai schimbat obiceiurile!". Replica lui: „Cum să nu! Aşa scrie prin revistele alea pentru femei pe care le citeşti zilnic cap-coadă?" Şi începu să se maimuţărească, subţiindu-şi glasul: „La cea mai mică schimbare, te înşeală. Urmăriţi-l, dragele noastre prietene! Torturaţi-l, umiliţi-l, jigniţi-l pe iubitul vostru soţ/prieten/amant sau ce o mai fi el! Apelaţi la nevoie şi la Trădaţi în dragoste, Test de fidelitate şi eventual cereţi să se mai producă vreo câteva emisiuni de profil. Nu de alta, dar e inflaţie de bărbaţi care înşeală." „Ai înnebunit de tot", bombăni ea, apoi văzând că nu e băgată în seamă şi neştiind ce să mai spună, izbucni în plâns. Degeaba. Consolările se lăsară atât de mult aşteptate, încât până la urmă şi dacă ar fi venit, nu ar mai fi avut niciun rost. El preferase să ignore plânsul.

Plecară la serviciu tot împreună, cu toate că el îşi propusese ca în curând să renunţe şi la obiceiul ăsta. Bănuia că va fi prilej de mare scandal aşa că deocamdată mai amâna puţin momentul.

Ningea aşa frumos... parcă nici nu s-ar fi dus la serviciu, era mai degrabă un drum făcut din plăcere, nu din obligaţie. Fulgii mari de zăpadă cădeau lin, fără grabă, mângâindu-i pentru o clipă faţa apoi topindu-se. Privi cu coada ochiului la soţia agăţată de braţul său. Nu părea să-i pese de ceea ce se întâmpla cu fulgii de zăpadă. „E minunat cum ninge", îi spuse el într-o doară, zâmbind. Femeia ridică din sprâncene şi zise cu indiferenţă: „E o ninsoare ca oricare alta. Nu văd ce e aşa minunat la ea. Oricum, mâine o să fie numai mizerie pe jos." Se abţinu. N-avea rost să continue discuţia. N-avea cu cine. „Bine că vezi mizeria de pe jos... păcat că n-o vezi şi pe cealaltă, de mai sus", se gândi el.

Dar gândurile i se risipiră. Un bătrânel cu o fetiţă în braţe trecu pe lângă ei. Copilul n-avea mai mult de un an şi râdea, privind jocul fulgilor. Un alt bătrân care-şi curăţa zăpada de pe bătrâna Dacie, îl salută.

„Ooo, să trăiţi domnu' Vasilescu!"

„Bună dimineaţa Gicule!"

„Aşa devreme ai şi ieşit la plimbare?"

„Mă duc să iau ziarul şi am luat-o şi pe asta mică. E prima zăpadă pentru ea..."

Prima zăpadă. Putem spune mereu cu certitudine care a fost prima zăpadă. Dar niciodată nu vom putea şti care este şi ultima. Imaginea bătrânului cu fetiţa în braţe se transformă până când în faţa ochilor văzu pe fata cu ursul mare de pluş. Şi nu era o vedenie. Era chiar ea. „Ninge. Ce ninsoare minunată! Şi fata are un urs. Vezi ce urs frumos are fata?" apoi se îndepărtă repede, alunecând pe zăpadă.

„Cine mai e şi asta?" întrebă nevastă-sa.

„De unde să ştiu? Nu o cunosc."

„Ea părea că te cunoaşte. Ţi-a vorbit, doar."

„Da, şi pe urmă a fugit. Probabil e doar o biată fată nebună care cară cu ea un urs de pluş."

„Şi de ce a vorbit cu tine şi nu cu mine?"

„Fugi după ea şi întreab-o. Poate vă şi jucaţi un pic cu ursul..."

„Îţi baţi joc de mine! Cum poţi să..."

„Nici pe departe. Chiar vrei să începem ziua aşa? N-avem destul timp diseară să ne ciondănim? Păstrează-ţi forţele pentru atunci."

Ea continua cu reproşurile, dar cine o mai asculta? Odată coborâţi în staţia de metrou, lui nu-i mai păsa de nimic. Privea în toate părţile, sperând s-o vadă pe fata cu ursul. Sau poate pe cealaltă, pe tânăra cu care se plimbase atunci în labirintul de coridoare. Dar niciuna nu părea să fie acolo. Erau doar oameni cu chipuri inexpresive, oameni pentru care asta era doar o zi obişnuită. Oameni care nu-şi doreau  nimic în afara a ceea ce le era îngăduit să-şi dorească. Oameni care nu aşteptau metroul care opreşte într-o altfel de staţie. Oameni care nu vroiau s-o întâlnească pe nebuna cu imensa jucărie de pluş. Oameni care erau ca el cel din trecut. Oameni care erau ca nevastă-sa cea din trecut, din prezent şi dintotdeauna. I se părea chiar că toţi oamenii ăia erau clone ale femeii de lângă el. Până şi trăsăturile fizice luau o anumită linie, ceea ce îi făcea pe toţi să se asemene. Şi vedea cum mulţimea tindea s-o înghită pe nevastă-sa, s-o asimileze şi s-o încorporeze în masa uniformă de aluat uman. Şi într-adevăr, nu văzuse greşit pentru că venise metroul şi nevastă-sa se urcă în el, amestecându-se printre ceilalţi călători.

 

 

Mergea încet spre cealaltă magistrală. Avea o stare greu de definit. Un amestec de tristeţe, dezamăgire, teamă, toate astea legate parcă într-un ghem de speranţă. Şi totuşi.... „Poate totul a fost în închipuirea mea. Dar atunci de ce nevastă-mea a văzut-o şi ea pe fata nebună cu ursul ei de pluş? Nu, nevastă-mea n-are ce căuta în toată povestea asta, deşi vocea de atunci din metrou..."

 

 

Oamenii se agitau pe peron. Privi ceasul şi cronometrul. 8:22 de când nu venise metroul. Pentru el, ăsta era un lucru grozav. Poate că azi e ziua cea mare. Poate că azi metroul ce va veni cu întârziere avea să oprească iar în staţia aia ciudată. Nu-i mai păsa de aglomeraţie, de discuţiile din jurul său. Se simţea într-un fel superior celor ce-l înconjurau. Toţi aveau în minte doar faptul că vor întârzia la servici, la facultate sau cine ştie pe unde mai aveau de mers. Pe când el numai la asta nu se gândea. În  mintea lui se întrezăreau coridoarele lungi, strălucitoare, acolo unde paşii nu se auzeau, cuvintele erau de prisos, iar ceasurile încremeneau.

Cronometrul porni de la zero iar. Deci trecuseră mai bine de 10 minute de când metroul nu mai venise. O umbră de zâmbet îi apăru în colţul gurii. Speranţa. „E bine să ai speranţe", îşi zise. „E bine să ai şi dorinţe, e bine să şi aştepţi ceva. Altceva decât metroul de zi cu zi. Cu alte cuvinte, e bine să aştepţi altceva decât ceilalţi. Şi poate că e bine să fii şi altfel decât ceilalţi. Să nu fii doar un altul, ci să fii acela".

După mai bine de 20 de minute, farurile se zăreau din tunel, apropiindu-se agale şi lăsând să se vadă şi silueta argintie. Oameni nervoşi căutau să ocupe poziţii strategice ca să urce primii. Se călcau pe picioare, se împingeau, se înjurau. Lui nu-i păsa. Era în culmea fericirii. Începuse chiar să zâmbească. „Bine că zâmbeşti ca boul şi nu te mişti din loc!" îl apostrofă o cucoană grăbită, cu pălărie de catifea. „Urcă mai repede că nu avem timp, ne grăbim la muncă, nu ne ţinem de zâmbete şi alte comicării!"  El începu să râdă, privind-o cu compasiune pe femeia cea grăbită. Dar nu-i răspunse nimic. E limpede că nu s-ar fi înţeles cu ea. Din punctul lui de vedere, timp era. Acolo unde fusese el atunci, era tot timpul din lume. Sau poate că nu era deloc timp. „Grăbiţi-vă, doamnelor şi domnilor la servicii, priviţi-vă Rolex-urile de mii de euro prin lentilele de contact, ca nu cumva să întârziaţi la locurile de muncă de unde vă luaţi afurisiţii de bani!" Oare în falsa staţie de metrou banii aveau vreo importanţă? Aveai ce face cu ei? Era foarte posibil ca, nefiind nici timp, banii să fi fost inutili.

 

 

După trei staţii, metroul se mai goli şi îşi găsi şi el un loc pe scaun. O, Doamne... un fior... e chiar scaunul pe care a stat atunci.... ştia asta pentru că vizavi de el, pe perete, cineva desenase cu markerul un simbol ciudat... ca un fel de semnătură. Privea tot mai atent în jurul său. La a patra staţie urcă în sfârşit şi EA. O aşteptase atâta şi acum era acolo. Putea să o privească în voie. Nu era frumoasă, dar avea ceva special. O anume strălucire. Nu-şi putea da seama nici ce vârstă are, probabil în jur de 30 de ani. Purta pantaloni negri, o haină de stofă verde şi un rucsac. Coborându-şi privirea, observă că azi nu mai avea încălţăminte cu toc, ci o pereche de bocanci potriviţi mai degrabă pentru munte. Vroia să urce din nou cu privirea spre chipul ei, pentru că nu-şi putea da seama ce culoare aveau ochii. Părul era castaniu, dar ochii....

Nu mai apucă să-şi desăvârşească studiul pentru că metroul se opri, cu o frână bruscă. Mai violentă ca data trecută. Inima începu să-i bată cu putere. Simţea o bucurie de o intensitate pe care n-ar fi bănuit-o. Lumina se stinse pentru câteva momente, ceea ce stârni panică printre călători. Se aprinse apoi din nou, dar odată cu ea se lumină şi locul unde se oprise metroul: STAŢIA. O, staţia aia ciudată! De când aştepta clipa asta... privi spre fată. Atunci întoarse şi ea capul spre el şi îi zâmbi. Ca şi data trecută, se înţeleseră din priviri şi coborâră. Acum însă nu mai erau săgeţi. Se priviră unul pe celălalt, dezorientaţi... oare unde au dispărut săgeţile? De după o coloană de marmură ţâşni fata cu ursul de pluş. Parcă ar fi stat la pândă. Purta aceeaşi căciulă roz pe buclele negre, nearanjate. Râdea la ei. „Fata are un ursuleţ! Ia uitaţi-vă la el! Vedeţi ce urs frumos are fata?" Ei se opriră şi o priveau. Atunci ea începu să râdă şi mai tare, apoi se încruntă brusc şi începu să ţipe: „Haideţi, repede, ţineţi-vă după mine că altfel vă dau la urs să vă mănânce!" O luă apoi la fugă, dispărând după colţ. Cei doi se luară după ea. Din nou paşii nu se auzeau. Nici ai ei, nici ai lui. Bine că nebuna râdea din când în când şi astfel râsul ei îi călăuzea prin labirintul de coridoare. Culoarele se intersectau fără noimă, ciudată încrengătură. Se gândeau amândoi că dacă nebuna şi-ar înceta râsul, acolo ar rămâne; s-ar rătăci şi nu ar avea altceva de făcut decât să aştepte ca ei să i se facă milă şi să-i salveze.

În sfârşit un culoar care se înfundă. Ba chiar are pereţi de sticlă. Şi o uşă tot de sticlă. Cei doi se priviră cu înţeles. Da, asta era. Trebuiau să intre acolo. Deasupra uşii, litere luminoase: „Café". Rămaseră dezamăgiţi. Cum adică? Veniseră acolo pentru o amărâtă de cafenea? Ce era asta? O strategie de marketing pentru atragerea clienţilor? Dar convorbirea lor vizuală fu întreruptă de fata cu urs imens de pluş care apăru în faţa lor ca din senin. „Hai, intraţi odată şi terminaţi cu toate întrebările astea. Că dacă nu, vă dau la urs să vă mănânce!" şi izbucni iar în râs. Ştiură atunci că nu era o cafenea oarecare şi nici nu luau parte la vreo strategie de marketing.

 

 

Se aşteptau ca în cafenea să nu fie nimeni. Şi nu era deloc aşa. Era un spaţiu imens cu o mulţime de mese, toate ocupate. Practic, măsuţele rotunde se întindeau cât vedeai cu ochii  în faţă, în stânga şi în dreapta. În spate nu, pentru că acolo erau uşa de sticlă şi cu pereţii de sticlă asupra cărora fata cu ursul de pluş trase o draperie groasă, de catifea. Toate mesele (atât cât puteau fi cuprinse cu privirea) aveau doar câte două scaune, ocupate de câte un bărbat şi o femeie. Atât. Nu existau mese pentru 3 sau 4 persoane, dar nici nu se vedea vreo masă cu un singur ocupant.

Văzându-i dezorientaţi, fata care nu renunţase să ţină în braţe ursul de pluş le făcu semn spre singura masă liberă. Se aşezară timizi pe scaune. Se simţeau de parcă tocmai ei ar fi fost aşteptaţi acolo. Doar ei mai lipseau pentru ca totul să înceapă. Totul? Care totul?

Oamenii se pare că vorbeau între ei. La fiecare masă, câte un bărbat şi o femeie se priveau în ochi şi îşi vorbeau. Nu ridicau prea mult glasul şi astfel se crea un zumzet din care nu puteai distinge niciun cuvânt. Doar ei doi nu-şi vorbeau. Continuau să se privească.

Şi iată că zumzetul încetă. În locul lui se auzi un râs zgomotos şi o recunoscură pe fata cu ursul de pluş. Îşi întoarseră privirile spre direcţia din care venea râsul şi văzură o scenă pe care stătea şi râdea fata, ţinând în braţe uriaşul animal de pluş. Renunţase la căciula roz şi purta acum în buclele negre o fundă mare, albastră.

„Fata are un ursuleţ. Ia uitaţi-vă la el! Vedeţi ce urs frumos are fata?" Lumea începu să aplaude. Ei nu ştiau ce să facă... aplaudară şi ei din instinct. Fata îşi continuă discursul.

„În seara asta au venit şi ultimii doi clienţi. Cei pe care îi căutăm de atâta vreme. Putem aşadar să începem spectacolul; spectacol pe care îl voi prezenta eu. Eu împreună cu ursul meu. Să nu cumva să încurcaţi replicile, că vă dau la urs să vă mănânce!" şi izbucni din nou în râs, stârnind un nou val de aplauze.

Doi câte doi, aşa cum stăteau la mese, oamenii începură să urce pe scenă. Îşi interpretau rolurile şi apoi coborau, lăsând locul următoarei perechi. Îşi exprimau povestea vieţii. O poveste în oglindă. Fiecare juca rolul celuilalt. Femeia juca rolul bărbatului, iar bărbatul pe cel al femeii.

Bărbaţii puteau fi văzuţi cu codiţe şi fundiţe, mergând la şcoală, la balul de absolvire cu frumosul liceului, la prima întâlnire - prima floare -primul sărut - prima noapte de dragoste, erau văzuţi dând naştere copiilor, alăptându-i şi schimbându-le scutecele, aşteptându-şi perechea acasă cu mâncarea caldă şi zâmbetul pe buze, mergând cu prietenele la cumpărături - coafor - doctor, încasând uneori câte o palmă - o înjurătură - un şut în dos de la soţul care venea beat şi pus pe harţă acasă, bârfindu-şi soacra - prietena - vecina - colega.

Femeile transformate în bărbaţi jucau fotbal cu prietenii, mergeau la şcoală, la sala de forţă, îşi rădeau pentru prima oară mustaţa, se minunau de cât de mult li s-a îngroşat vocea, beau prima bere cu tatăl lor, mergeau la prima întâlnire, dăruiau prima floare - primul sărut - prima noapte de dragoste, leşinau de emoţie când se năştea primul copil, plângeau de bucurie la al doilea şi se îmbătau de nervi la al treilea, munceau ca să-şi întreţină familia, urmăreau cu interes buletinele de ştiri, înjurau când echipa de fotbal preferată pierdea un meci şi dădeau de băut prietenilor când aceasta câştiga, dăruiau flori iubitelor - mamelor - soţiilor - amantelor la ocazii speciale.

Toate lucrurile astea nu se întâmplau în realitate pe scenă şi totuşi ele păreau că se întâmplă şi toţi de acolo păreau că le văd. Era un spectacol tare bine realizat. Totul se săvârşea din priviri. Fără cuvinte.

Sigur, astea erau lucrurile cele mai banale pe care cuplurile le reprezentau pe scenă. Erau şi unele cazuri mai bizare. Bărbaţi bătuţi de soţii, femei care se uitau la fotbal, beau bere şi înjurau spărgând seminţe, femei care nu bârfeau, bărbaţi care făceau mâncare şi aveau grijă de copii şi câte altele.

Pe scenă apăruseră şi tot felul de orori: crime, incesturi, avorturi, trădări, tâlhării, dar şi dezamăgiri, lacrimi, regrete, dureri. Fiecare îşi punea în scenă propria viaţă, respectând însă indicaţia fetei nebunei de a nu încurca replicile. Pare că îi ştiau de frică.

Atunci când veni şi rândul lor să urce pe scenă, fata cu ursul de pluş îi opri.

„Nu. Nu a venit încă vremea voastră. Sunteţi prea noi aici şi nu ştiţi ce aveţi de făcut. Vă mulţumim că aţi acceptat invitaţia noastră  şi sperăm că v-a plăcut spectacolul."

Ei o priviră miraţi, cu buzele întredeschise, de parcă ar fi vrut să întrebe ceva. Ea însă nu-i lăsă să spună nimic.

„Ssst! Nu întrebaţi nimic! Aici doar eu vorbesc. Toţi ceilalţi nu fac decât să tacă şi să se privească şi să gândească. Ştiu, când aţi intrat aici vi s-a părut că toţi cei de la mese vorbeau între ei. Însă aţi greşit. Aceia erau oameni care se înţelegeau doar prin schimbul de priviri şi de gânduri. Murmurul pe care l-aţi auzit, de gândurile lor era provocat. Aşa că nu vorbiţi, că vă dau la urs să vă mănânce!" zise şi izbucni în râs. Dădu la o parte perdeaua mare şi grea ca o cortină şi le făcu semn să iasă pe uşa de sticlă.

Dincolo de uşa de sticlă urmă un scurt culoar, având pereţii şi tavanul placate cu oglindă. În capăt, uşa grea, metalică, pe care o văzuseră şi data trecută. El deschise uşa, aşteptând ca tânăra să iasă. Dar ea dispăruse. Şocat, se simţi împins de la spate de ceva şi se pomeni pe peron, aşteptând iar metroul ce urma să-l ducă la servici. Îşi privi ceasul şi de data asta nu mai avu nici o surpriză: ca şi data trecută, începuse să funcţioneze din nou, perfect sincronizat cu cel de deasupra peronului. Îi era ciudă că nu putea şti cât a durat fantezia sau realitatea în care se rătăcise...

 

 

Ziua asta de muncă fusese absolut chinuitoare şi interminabilă. Şi nici acasă nu simţea că ar vrea să meargă. Coborî cu două staţii mai devreme din metrou şi porni pe jos. Privea la oamenii din jur. Repede - totul se ţesea în jurul acestui cuvânt. Toţi mergeau repede, vorbeau repede, aruncau ici şi colo priviri rapide. Parcă fugeau; de ceilalţi, de ei înşişi. Se grăbeau de parcă undeva, ceva nemaipomenit i-ar fi aşteptat. Dar el ştia că nu-i aştepta nimic. Nicio lume dincolo de spaţiu şi timp nu-i chema pe oamenii ăia care se grăbeau aiurea. Se grăbise şi el înainte. Trăise ca un ceas. Ticăise atunci când avusese baterie, arătase ora la care fusese potrivit, sunase când fusese programat să sune. Dar acum ceasul ăsta o luase razna. Funcţiona doar atunci când avea chef, arăta orele pe care le vroia, într-o ordine haotică. Ceasul murise. Ceasul înviase. Şi avea acum o personalitate a sa. Poate chiar un suflet. Abia acum când nu se mai grăbea, ajunsese în lumea aceea ciudată. Sau poate grăbindu-se, nu o observase până atunci. Încerca să-şi amintească dacă o mai văzuse vreodată înainte pe fata cu ursul ei de pluş. Îi era imposibil să-şi adune gândurile.

 

Dar aici, timpul curgea normal. Şi el ajunsese acasă cu o oră şi jumătate mai târziu. Îşi imaginase încă din lift ce avea să urmeze. Scandal, reproşuri, ţipete. Dar asta nu fusese tot. Nevastă-sa crezuse de cuviinţă că ar fi bune şi câteva ameninţări. Că divorţează. Că-l omoară. Că se omoară. Ascultând-o, revedea sepctacolul din cafeneaua de la metrou. Femeile care jucau roluri de bărbaţi şi bărbaţi care jucau roluri de femei; crimele, regretele şi trădările pe care le înfăţişaseră pe scenă, sub regia fetei cu urs imens de pluş.

Rămăsese impasibil la spectacolul pe care soţia sa îl crease şi-l interpretase în sufragerie. O privea chiar cu o uşoară urmă de zâmbet, ceea ce bineînţeles că o înfuriase. Şi, până la urmă ce-i păsa lui ce va face? Fiecare era liber să se îndrepte spre lumea pe care şi-o alesese. Ştia oricum că e o tipă prea banală ca să fie în stare să pună în practică asemenea gesturi dramatice. Nici măcar curajul despărţirii nu l-ar fi avut.

„O să mă omor, o să-mi tai venele! Dar înainte de asta o să mori şi tu!" urlase, năpustindu-se asupra lui ca o fiară. El reuşi să o respingă, scuturându-se de ea ca de un fior de groază amestecată cu repulsie. Asta era? Aici se ajunsese? Aşa trebuia să se termine? Nici nu mai ştia ce să creadă. O iubise? Îl iubise? Avea regrete? Ea începu să plângă şi se aruncă în braţele lui ca un copil care a făcut o prostie şi caută apoi iertare. El o mângâie pe păr, cu gesturi mecanice, apoi se îndepărtă. Stătea exact în dreptul uşii. Avea doar două posibilităţi: un pas înainte sau un pas înapoi. Să rămână de partea asta a uşii sau să treacă de cealaltă. În ambele părţi nu avea cum să fie. Iar riscuri, pericole, surprize erau de ambele părţi. Decise să mai aştepte acolo unde era. Cel puţin până va mai merge o dată în ciudata cafenea de la metrou. Trebuia să mai ajungă o dată acolo. Simţea că aşa va fi; şi aşa îi spusese şi fata cu ursul de pluş.

 

Avusese un vis care o speriase. Mai avusese coşmaruri, dar nu de felul ăsta. Fusese totul prea real. Femeia aia atât de răvăşită, cu chipul descompus de spaimă, de ură, de lacrimi, cu ochii roşii ca ai unei fiare turbate, repeta cu o voce venind de pe altă lume cuvintele alea: „Lasă-l în pace! Lasă-l, îţi spun! De ce ai venit tu aici?" şi în timp ce spunea asta, îşi tăia venele cu o lamă de ras nefiresc de mare, cât o coală A4. Sângele ei nu curgea, ci ţâşnea pe faţă.

Se trezise urlând ca atunci când, copil fiind, visa urât şi o chema pe mama ei s-o liniştească. Doar că pe atunci nu-şi amintea niciodată ce visa. Acum fusese un vis teribil, nu avea cum să-l ignore... şi mama nici nu era lângă ea să-i aline spaima. Poate că totuşi trebuia să meargă la un psihoterapeut, să vadă ce era cu visele astea...

 

 

Se pregăti de serviciu. Nevastă-sa nici nu se mai obosise să-i dea ceva de mâncare. N-avea decât, ce-i păsa lui. Era o patiserie la metrou şi îşi va cumpăra ceva de acolo.

La ora obişnuită, ea îl întrebă: „Mergem?" „Nu", îi răspunse fără ezitare. „Eu mai stau puţin" „Păi nu..." „Nu. Vreau să merg singur azi. Oricum, chiar şi cu tine alături, tot singur am mers în toţi anii ăştia." „Cum vrei. Dar o să-ţi pară rău", zise ea pe un ton calm dar cu o privire sălbatică.

Cuvintele ei, privirea ei, deşi trecuseră, îi rămăseseră în memorie, cu lungi ecouri. Ea plecase deja de vreo 10 minute. El abia acum ieşea din casă. Dar privirea şi cuvintele ei erau încă acolo, captive între pereţi. Nu înţelegea nimic. Dacă ar fi ţipat, dacă ar fi făcut scandal, ar fi fost totul perfect. Dar aşa... vocea aia calmă în combinaţie cu ochii ucigători... simţi fiori pe şira spinării. Oare ce o fi vrut să spună cu asta? Ce ştia ea? Şi nici nu putea trece cu vederea faptul că vocea care îi spusese să coboare atunci din metrou semăna atât de bine cu vocea ei...

Mergea spre staţia de metrou singur, privind la oamenii din jur ca la nişte actori. Şi oare el ce era? Tot actor şi el? Fata cu ursul mare de pluş era regizor, deşi la prima vedere n-ar fi zis că e altceva decât o cerşetoare. Dar el, el ce era? Poate că era şi el un cerşetor şi nu-şi dădea seama. Chiar aşa, ceruse el ceva de la cineva vreodată? Nu-şi amintea. Nici măcar de la viaţă nu ceruse nimic. Lăsase lucrurile să curgă în voia lor, îşi făcuse doar datoria, nimic fără măsură, nu alergase după bani, după glorie, nu alergase nici măcar după iluzii. Probabil că stătuse pe loc. Până când metroul ăla s-a oprit în staţia aceea care era cu totul altfel. Şi vocea a spus: „Vă rugăm coborâţi". Să fi fost oare totul pus la cale special pentru el? Sau poate coborârea lui fusese numai o întâmplare... din atâţia oameni trebuia să asculte cineva îndemnul vocii metalice. Iar el, ca întotdeauna, poate că numai îşi făcuse datoria. A, şi cu el mai coborâse şi fata aceea tânără şi misterioasă. Poate subconştientul lui lucrase atât de pervers încât îşi dorise toate cele ce se întâmplaseră... şi dacă metroul nu va mai opri niciodată pentru el în staţia aceea ce se va întâmpla? O să-şi petreacă restul vieţii alergând după o himeră care nici măcar himeră nu se putea numi? Să visezi că visezi... negarea negaţiei care înseamnă ceva afirmativ... deci visarea visului o fi realitatea... "Numai nebunii am în cap" îşi zise. Dar poate totul avusese un rost. Mai bine ar rămâne definitiv în cafenea. Poate fata cu urs de pluş o să-l lase să rămână acolo. O va ruga, până la urmă nu credea să fie o fiinţă rea.

 

 

Se urcă în vagonul arhiplin care nu era nici pe departe atât de aglomerat ca mintea lui în care gândurile nici măcar „înghesuite" nu se mai putea numi că stăteau. Toate ideile, toate întrebările, toate nedumeririle se loviseră unele de altele şi fuzionaseră, formând un singur gând: „Metroul să oprească acolo".

Se simţea sufocat de amestecul ăla fără noimă de voci, trupuri, mirosuri, culori. Dorea cu disperare să vină staţia la care majoritatea coborau. În sfârşit se făcu loc şi se aşeză pe un scaun. Acelaşi. Cel în faţa căruia era desenat semnul ăla ciudat. Păcat că nu avea un aparat de fotografiat. I-ar fi făcut o poză, pe care ar fi arătat-o unui prieten al său care se pricepea foarte bine la tot felul de simboluri şi ciudăţenii. Poate că desenul ăla însemna ceva... sau aşa îi plăcea lui să creadă, poate căuta doar o explicaţie pentru tot ceea ce se întâmpla. Cu toate că, pe măsură ce metroul înainta în tunel, îşi dădea seama că există atâtea lucruri care n-au nicio explicaţie, nicio logică... lucruri care pur şi simplu sunt. Aşa cum, pe un scaun ceva mai în dreapta, era tânăra cu care coborâse de fiecare dată în staţia aceea. Deci dorinţa îi fusese probabil ascultată. Îşi făcuse curaj să cerşească în sfârşit ceva de la viaţă şi viaţa îi răsplătise îndrazneala. Cere şi ţi se va da, bate şi ţi se va deschide... perceptele biblice. Dar tot Biblia spunea: Crede şi nu cerceta. Peste asta avea să treacă cu vederea. Vroia să cerceteze, să afle tot ceea ce nici măcar nu încercase până atunci să îşi imagineze, nici nu visase. Dar oare visase vreodată? Încerca să-şi amintească vreun vis; în zadar... ori nu visase, ori poate că visele lui fuseseră atât de insipide încât nici măcar nu meritau să şi le amintească. Şi acum, în compensaţie pentru banalitatea sau lipsa viselor, poate că trăia Visul cel mare.

Vis sau nu, metroul se opri cu o frână violentă. „Aşa, şi acum se vor stinge luminile..." şi luminile se stinseră. Şi stinse rămaseră, cu mult mai mult timp decât data trecută. Când în sfârşit s-au aprins, văzu staţia pe care o aşteptase şi pe care o recunoştea acum. Ceasul său nu mai funcţiona. Vocea metalică spuse: „Vă rugăm coborâţi!". Pe afişajul electronic din vagon scria: „CAPĂT DE LINIE". Imediat coborî pe peron. Lângă el, nu ştia când şi cum ajunsese şi tânăra care-l însoţise de fiecare dată. Habar n-avea dacă în metrou mai fusese cineva în afară de ei doi; şi dacă într-adevăr mai fuseseră oameni acolo nu ştia ce făcuseră, ce se întâmplase cu ei. Dacă nu-i păsase o viaţă întreagă de cei din jur, ce rost avea să-i mai pese acum, la capăt de linie...

Fata cu ursul imens de pluş apăru iarăşi din spatele coloanei de marmură. Acum nu se mai grăbea, nu mai fugea. Mângâia pe cap ursul. Le spuse râzând: „Fata are un ursuleţ. Ia uitaţi-vă la el! Vedeţi ce urs frumos are fata?" Ei se uitară unul la altul. Ştiindu-le gândul, fata cu urs de pluş le spuse zâmbind melancolic (era pentru prima oară când o vedeau aşa): „La ce bun să ne mai grăbim acum? Oricum, suntem la capăt de linie, aţi uitat?" Apoi începu să-şi legene ursul în braţe: „Nani, nani, ursul mamii..."

Pe coridoare cei trei mergeau fără ca paşii lor să facă vreun zgomot. Din când în când, fata mai vorbea câte ceva cu ursul. Ajunseră astfel în faţa uşii de sticlă pe care scria „Café". Înainte de a intra, fata le spuse serioasă: „Azi voi sunteţi actorii principali. Să nu mă dezamăgiţi cumva, că vă dau la urs să vă mănânce!" apoi izbucni în râs.

Intrând, fata lăsă ursul de pluş pe un scăunel, apoi trase draperiile mari şi grele ca o cortină peste uşa şi pereţii de sticlă ai cafenelei. Cei doi văzură că, la fel ca data trecută, nu era decât o masă liberă. Ba mai mult, oamenii de la mese păreau a fi aceiaşi. Fata le făcu semn să se aşeze la masa liberă.

Urcă apoi pe scenă cu ursul în braţe. Pe cap nu mai purta căciula, nici funda albastră, ci o panglică roşie, lucioasă. „Fata are un ursuleţ. Ia uitaţi-vă la el! Vedeţi ce urs frumos are fata?" lumea aplauda frenetic. Ea continuă. „Acum o să urce pe scenă cei doi. Să-i aplaudaţi cum se cuvine, că altfel vă dau la urs să vă mănânce!" apoi se porni pe râs. Le făcu semn celor doi să urce pe scenă.

Povestea lor nu semăna cu nimic din ceea ce se văzuse până atunci pe scena din cafenea. Ei nu vorbeau, nu se mişcau, nu arătau nimic din ceea ce făcuseră în viaţa lor. Ei pur şi simplu erau. El - un munte, ea - un râu. Un superb peisaj se putea vedea pe scenă, iar toţi cei prezenţi la mese aplaudau emoţionaţi, unii chiar cu lacrimi în ochi. Până şi fata cu ursul de pluş lăsă jucăria pe podea şi începu să aplaude. Îşi scoase panglica roşie din păr şi o aruncă pe scenă. Poate pe munte, sau poate în râu...

  Marina Popescu, Tema "Încătuşare"


 

Organizator:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article

vlad 22/07/2009 19:17

12 pct

marius 22/07/2009 18:44

14

Georgiana 22/07/2009 11:23

11

silvia 22/07/2009 00:46

9 puncte

valentina 18/07/2009 19:08

"Ei nu vorbeau, nu se mişcau, nu arătau nimic din ceea ce făcuseră în viaţa lor. Ei pur şi simplu erau. El - un munte, ea - un râu. Un superb peisaj se putea vedea pe scenă, iar toţi cei prezenţi la mese aplaudau emoţionaţi, unii chiar cu lacrimi în ochi. Până şi fata cu ursul de pluş lăsă jucăria pe podea şi începu să aplaude. Îşi scoase panglica roşie din păr şi o aruncă pe scenă. Poate pe munte, sau poate în râu..."
.........
concurent nr.22
15 puncte