Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Concurent nr. 18 / Oana Purice / sectiunea ESEU


DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea ESEU

Concurent nr. 18, Oana Purice


 

Teoria  M.A.C.

 

 


- "Nu pot fi convexã, pentru ca sunt gaurã", spune afectat a treia groapã de pe partea stãngã a strãzii Gulag, vis-à-vis de Teatrul Municipal...(închis acum o lunã).

 

            - Dacã aş fi fost pe Diesel, aş fi vãzut la timp microbuzul ce venea din faţã...sigur nu mai intram în depãşire", povesteşte, cu doar jumãtate de "gurã", Dacia 13** cu numãr de provincie, din service-ul auto de lângã depozitul prefecturii.

 

             - "Mi-am dorit întotdeauna libertate"- a mãrturisit ambalajul portocaliu de grisine,"lãfãindu-se" în iarba umbritã de pubela pentru "materiale plastice".

 

 

   Pesimismul a devenit, în ultima perioadã reperialã, criteriu ordonator al demersului cultural, al comunicãrii de orice naturã, al manifestãrii sociale. Deşi au trecut nouăsprezece ani de la schimbarea sistemului cu tovarăşi şi număr matricol cusut cu stricteţe pe mâneca jachetei, încă simţim insuccesul reorganizãrii, instabilitatea individului, menţinând premoniţia colectivã.

    A ajuns la ipostaza unei îndeletniciri populare paintball-ul cu infamii din contextul public românesc, conştiinţa receptoare primind mai brutal decât fiecare "jucãtor" în parte, fãrã selecţie, impactul informaţional deformat (nu numai cã îi punem gând rãu caprei, dar începem sã batem cuie şi în gardul deschis-colorat al vecinului). Asimilând tradiţionalismul neprelucrat, spiritul modern preia acelaşi fatalism mioritic, doar cã îl cosmetizeazã (pãstrând fondul),  prezentându-l comercial şi contrastant neologic, drept pesimism, pe tarabele mass-mediei.

      Activ sau nu, participãm, ca mulţime, la ceea ce se poate numi "priveghere naţionalã", trãim cu defectuoasa demnitate a inferioritãţii având condiţia confortabilã a est-europenismului. Sustrãgându-ne cu greu din tabãra nedreptãţiţilor istoriei, ne-am focalizat energia (!) pentru ridicarea unor limitãri valorice, ne-am construit iluzorii crisalide, toate într-un elogiu degradant al "sentimentului de neam", alibiuri ideale pentru încremenirea în spaţiul unei ratari continue. Eşecul câtorva singularitãţi, delegate ca exponenţi ai generalului, a devenit reper ontologic, ecoul înfrângerii apãrând ca un laitmotiv al inutilitãţii ce orienteazã discursul social cãtre poziţia satisfăcătoare a bovarismului : "trãim în România şi asta ne ocupã tot timpul" a renunţat sã mai fie o simplã observaţie, s-a impus ca aliat în statica noastrã evoluţie.


      Încercând periodic dimensiuni de extremã ale activitãţii culturale, conştiinţa româneascã pare sã fie strãinã de teoria unei cãi de mijloc, preferând (fãrã a exclude de aici şi uniunea stimulatoare de factori politici) existenţa alternativ bipolarã. În contextul în care, cu puţine decenii în urmã se implementa o inteligenţã deloc practicã unei absurd optimizate valori româneşti,  prezentul reneagã pionerul, refugiindu-se în reticulul fosilizat al resemnãrii, ceea ce presupune cãutarea permanentã a cauzalitãţii in-activitãţii colective. Dacã în trecut ridicolul guverna cultura tributarã sistemului, astãzi ea se transformã metodic, prin raportarea stãruitoare la vechile principii, într-o reactualizare a celei precare. Intenţia obţinerii unor temeiuri edificatoare ale ratãrii contemporane nu este astfel decât inhibatoare dezvoltãrii. În sensul  acesta, "nu avem o educaţie prolificã din cauza regimului anterior , ne lipseşte conştiinţa / cunoştinţa modernitãţii ca rezultat al izolãrii istorico-geografice, trãim într-o dezorientare criterialã pentru cã avem conducãtori nepotriviţi". Toate acestea, transpuse într-o structurã sintacticã condiţionalã ("salvatoare"!) -"dacã nu am fi avut...",  "dacã ar fi...",  contureazã imaginea spaţiului românesc, duc la o teoretizare fatalistã a condiţiilor noastre ideologice, în care nu se pune problema administrãrii chibzuite pentru reabilitarea drumurilor intrajudeţene, ci posibilitatea de convexitate a unei concavitãţi.


     Se resimte tot mai acut influenţa viziunii de-moralizatoare a societãţii în procesul de comunicare şi implicaţia reciprocã ( a comunicãrii în funcţionarea societãţii), acest lucru subliniind instabilitatea valorilor, devenind punct de plecare a numeroase conştiinţe creatoare. Receptorul este avid de informaţie care sã-i confirme poziţia imuabilã, care
să-i  acrediteze imaginea celui supus, prin specie, insuccesului. Creându-şi o limitã himericã, dincolo de care nu poate trece, individul îşi asigurã confortul i-mobilitãţii intelectuale şi spirituale. Ideea aceasta îi asigurã şi absenţa unui scop, în mãsura în care el ( omul) controleazã paradigma posibilitãţilor, având libertatea micşorãrii ei. Exponentul mulţimii este astfel  privat de regrete, putând cu uşurinţã renunţa la truda depãşirii de sine  (la studii, la eticã, la respectarea unor norme), dacã tot locuieşte într-un spaţiu destinat ratãrii -  motivul destinului este anticipativ pentru încremenirea în circularitatea ameţitoare a eşecului.


        Fãrã a urmãri impunerea unei rezolvãri a situaţiei de vizibilã deteriorare a spiritului valoric, putem propune o depãrtare de condiţia stereotipicã a fatalitãţii, de  reabilitare a dimensiunii reperiale. Ele se pot realiza prin conştientizarea şi înlãturarea atotprezentei viziuni precedente, ce tinde sã devinã o amãgire a unei continue ipohondrii, a unei angoase pseudoobsedante, împiedicând cristalizarea demersului cultural.  Focalizarea pe constituirea unor principii funcţionabile în contextul de faţã, orientarea discursului cãtre perspectiva paideicã ( a deschiderii, a emulaţiei) prin anularea verdictelor, încetarea sondãrii cauzalitãţii în favoarea stabilirii motivaţiei (prin numirea unui scop), toate acestea sunt posibilitãţi de orientare a spaţiului socio-cultural românesc, etape ale unei stabile modernitãţi. Poate aşa vom lua exemplul Raţei (C. Noica) şi încercãrile noastre se vor apropia puţin câte puţin de mãcãitul strãin eşecului...cãci, poate ,"numai raţa nu rateazã"!

 

    * Teoria Marii Amãgiri Colective

  Oana Purice (Tema: "Malformaţii de percepţie")



 

Lumină prin jertfă şi suferinţă

 

 

 

      Credinţa tinde sã devinã tot mai mult  un artificiu al emancipãrii sociale, publice, consacrându-i-se o imagine tot mai depãrtatã de origine. Dacã istoria oferã momente de întrebuinţare a ei ca armã politicã, ca pretext, în realitatea contemporanã ea s-a trasformat într-un paravan al imoralitãţii, într-o "cealaltã faţã" a societãţii. Astfel, credinţa este tot mai des întâlnitã ca valoare supremã, însã nu în înţelesul ei profund, ci doar ca impact iluzoriu. În aceste condiţii, cuvintele Scripturii, rânduiala bisericeascã, Sfintele Taine nu sunt decât prilejul manifestãrii unui fals interes. Dar în fond ce este credinţa şi care sunt criteriile dezvãluirii ei? Acest lucru nu se poate identifica decât prin perspectiva unei analize mai pãtrunzãtoare a învãţãturii creştine, a unei evaluãri obiective a Tainelor supreme ale acesteia.

 
        Terminând actul creaţiei, Dumnezeu nu Şi-a abandonat lucrarea. Grija şi nemãsurata Sa iubire revelându-se acum, chiar şi dupã umilitoarea cãdere spre întuneric, prin Pronia Divinã. Însã, nu numai cã Tatãl  cã nu S-a depãrtat de lumea aceasta, dar vegheazã la desãvârşirea ei, la îndeplinirea scopului încredinţat. Cel mai important aspect al purtãrii de grijã este trimiterea, spre mântuirea neamului omenesc, a Însuşi Fiului Sãu cel Unul Nãscut, Acesta luminând calea cãtre Împãrãţia lui Dumnezeu. Nici Hristos, dupã finalizarea misiunii Sale pãmânteşti, nu a uitat lumea, lãsând, ca moştenire haricã, Sfintele Taine, în cadrul cãrora El ni se descoperã în toatã activitatea Sa iconomicã.

 
         Încununarea tuturor Tainelor, apogeul lor harismatic este Sfânta Tainã a Euharistiei, ea cuprinzând dumnezeiasca jertfã a lui Hristos, adusã, în mod nesângeros, la Prestol. Instituitã la Cina cea de Tainã, de cãtre Mântuitorul, Euharistia (din grecescul "mulţumire"), prin împlinirea scopului ei harismatic, este lucrarea care sfinţeşte Darurile aduse (pâinea şi vinul, produse specifice ale priceperii omeneşti în ceea ce priveşte hrana - boabele acestor roade simbolizând sufletele credincioşilor ce ajung la unire cu Hristos prin lucrarea liturgicã)  trasformându-le în  Trupul şi Sângele  Fiului lui Dumnezeu, prin rostirea epiclezei; Taina este momentul în care Hristos se oferã în stare de jertfã (idee  susţinutã de existenţa Trupului şi a Sângelui, acesta din urmã, deşi creând o construcţie pleonasticã, accentuând caracterul de sacrificiu al lucrãrii).


       Sãvârşitorii Sfintei Euharistii sunt episcopul sau preotul, ca urmaşi ai Sfinţilor Apostoli, cãrora Mântuitorul le-a spus:  "Aceasta sã o faceţi întru pomenirea Mea" (Luca 22,19) - cuvinte ce vorbesc despre caracterul de normã sau cel testamentar al Sfintei Euharistii, prin ele oferindu-le apostolilor puterea  şi dreptul sacerdotal de a sãvârşi misterul Sfintei Taine. De multe ori existã tendinţa de a-i considera primitori ai lucrãrii euharistice doar pe credincioşii ce s-au pregãtit pentru gustarea Darurilor, omiţându-se, sau excluzându-se con-slujirea cler-mireni, princiu fundamental ce stã la baza Cuminecãturii ca Tainã a Adunãrii. Sinergia euharisticã este cea care desãvârşeşte opera tainicã ca fiind venirea-împreunã a creştinilor întru Hristos, ca mãdulare ale Lui şi împlinirea Bisericii ca Trup al Mântuitorului.


      Euharistia cuprinde jertfa nesângeroasã a lui Hristos, cea care se va aduce neîncetat, pânã la "sfârşitul veacului", fiind o dovadã în plus a iubirii Fiului lui Dumnezeu pentru creaţia Tatãlui, un rãspuns al omenitãţii la jertfa sângeroasã purtatã de Iisus pe altarul Golgotei. Jertfa, ca element mântuitor, presupune con-lucrarea Întregii Persoane Treimice, începând cu hotãrârea Tatãlui de a da pe Fiul Sãu spre întruparea prin Duhul Sfânt, şi culminând cu Învierea lui Hristos. Întruparea Cuvântului ca Mântuire constituie ideea fundamentalã a întregii istorii a dogmei hristologice, fiind, în primul rând, însuşirea caracterului ipostatic: Dumnezeu- Fiul S-a fãcut om afarã de pãcat la "plinirea vremii", atunci când omul conştientizase suficient necesitatea unui Izbãvitor şi dorise cu adevãrat venirea Lui. Scopul înomenirii lui Hristos este ca prin moarte, El sã refacã comuniunea om-divinitate. În ceea ce priveşte modalitatea în care s-a produs aceastã patimã, existã o întrebare care rãsunã deseori în conştiinţa colectivã: de ce a ales Dumnezeu ca Însuşi Fiul Sãu sã moarã ca un tâlhar, de ce I s-a cuvenit acestuia rãstignirea, cea mai umilitoare pedeapsã? Oare nu putea Dumnezeu sã-L protejeze pe Hristos de o asemenea caznã? Sigur cã putea...însã acest sacrificiul ar mai fi avut acelaşi efect? Ar mai fi privit omul jertfa cu aceeaşi cutremurare? Cu siguranţã cã nu. Coborându-se la un nivel inferior, atât social cât şi moral, Hristos Şi-a asumat astfel cea mai josnicã condiţie umanã, a îndurat, ca om şi ca Dumnezeu, dispreţul semenilor şi al Creaţiei. „Spre deosebire de Buddha şi Lao-Ţe, Mântuitorul nu dă aforisme şi pilde, ci carne şi sânge, chin şi deznădejde" (Nicolae Steinhardt). Cu toate acestea, moartea Mântuitorului nu este numai o simplã suportare de pedeapsã, ci o încununare a ascultãrii şi a îndeplinirii cuvântului Sãu. O dovadã a asimetriei ipostasului lui Iisus (a faptului cã voinţa umanã urmeazã celei divine) este Învierea Lui, deschiderea drumului cãtre Împãrãţia Cereascã.


        Fiind o imagine a întregii lucrãri iconomice, Euharistia  dezvãluie toate aceste momente, accentuând plinãtatea şi puterea ei haricã: Adunarea în Hristos, prin Bisericã constituie Întruparea Acestuia, formarea ipostasului Sãu; aducerea Darurilor şi transformarea lor în Trupul şi Sângele Mântuitorului sunt o retrãire a jertfei celei sfinte, iar împãrtãşirea cu acestea culmineazã lucrarea euharisticã, fiind reîntoarcerea cãtre Hristos, cãtre viaţa veşnicã: "Cel ce va mânca din pâinea aceasta nu va muri în veci" (Ioan 6, 49). Astfel, veşnicia se identificã cu Numele lui  Hristos, se dobândeşte prin Taina Euharistiei  şi se trãieşte alãturi de Dumnezeu, în Împãrãţia Sa.


      Am vorbit în paragrafele de mai sus despre importanţa haricã a Euharistiei, despre rolul ei în conturarea unei conştiinţe şi a unei existenţe creştine. Aceste informaţii, deşi poate prezente în activitatea credincioşilor, de cele mai multe ori nu sunt însuşite îndeajuns, nu li se cunosc întregile semnificaţii. Întrebaţi de ce se împãrtãşesc, probabil cã un numãr considerabil de oameni şi-ar gãsi drept rãspuns îndemnul preotului, al pãrinţilor, al profesorului de religie, "fiindcã aşa este bine". Dar dacã nu cunoaştem rostul esenţial al lucrãrii mântuitoare, cum putem şti "ce e binele"?  Care este reperul acestei aprecieri, dacã nu ştim valoarea superioarã, primordialã  a vieţii creştine? Cum putem sã nu ne îndoim de binele celor din jur, dacã nu suntem în stare sã credem în Binele şi Adevãrul absolut întruchipat de Hristos ! Mai dureros este cã împãrtãşindu-ne din Însãşi Bunãtatea, gustând din ea,  nu putem sã cunoaştem rodul acestui dar, subordonându-ne unor pseudovalori. Toatã "desacralizarea" contemporanã provine tocmai din indiferenţa acestor rãspunsuri, din faptul cã ne împãrtãşim "pentru cã zice preotul, cã aşa  e bine".

 
          Pe de altã parte, un considerent  al primirii Sfintei Cuminecãturi des întâlnit, este teama de situaţia personalã de dupã viaţa aceasta, fapt ce reduce însemnãtatea supremã a Euharistiei la o simplã condiţie, la trãirea ei drept caznã, drept canon. În acest fel i se ştirbeşte caracterul haric, al bucuriei nemãsurate a unirii întru şi cu Hristos; ea nu mai este cinstitul dar al fericirii  şi al veşniciei, ci un tribut "plãtit" lui Dumnezeu pentru a ajunge alãturi de El. Ideea mai sus menţionatã ce duce la neînţelegerea Tainei este cauzatã şi de perceperea Împãrãţiei divine ca spaţiu al Judecãţii, creându-se o imagine superficialã a unui Dumnezeu rãsplãtitor, care tinde sã aşeze sub semnul fricii toatã activitatea creştinului. Acesta este, probabil, unul dintre cele mai grave pãcate, întrucât actului de jertfire întreprins de Hristos, iubirii Sale I se rãspunde cu teamã, cu prezenţa sentimentului de îndatorire (ce diferã de cel de recunoştinţã); ne apropiem de Potir doar din obligaţie, ne împãrtãşim cu Trupul şi Sângele Mântuitorului doar din interes pentru starea noastrã individualã. Raportându-ne la valori mediocre, uitãm adevãratul folos şi scop al Euharistiei: refacerea chipului lui Dumnezeu în om,  limpezirea raţiunii,  întãrirea voinţei şi  curãţirea sentimentului, unirea prin Bisericã (ca mãdulare dumnezeieşti) cu Hristos şi ridicarea la Împãrãţia lui Dumnezeu. Prin împãrtãşire, noi cunoaştem şi gustãm Raiul, ne apropiem şi simţim, cu cât pregãtirea noastrã duhovniceascã este mai intensã, tot mai mult Edenul promis: "Gustaţi şi vedeţi cã Bun este Domnul" (chinonicul duminical).

 
          Cunoscând rolul Sfintei Taine, nu vom putea sã ni-l însuşim pe deplin dacã nu reuşim sã o vedem nu ca pe constrângere, ci ca pe cel mai sublim dar, dacã nu vom renunţa la "pentru cã aşa a zis", adoptând o poziţie nouã: "pentru cã vreau sã-L primesc şi sã fiu pãrtaş  lui Hristos, pentru cã vreau sã trãiesc veşnic alãturi de Dumnezeu". Euharistia, ca subiect al teologiei, este "jertfa vieţii veşnice"; însã câţi dintre noi au puterea sã conştientizeze jertfa sângeroasã, sã accepte jertfa nesângeroasã adusã la Prestol şi sã trãiascã într-adevãr prin harul tainic? Poate doar aceia care cunosc bucuria şi lumina împãrtãşirii, care se împãrtãşesc nu doar cu pâine şi vin, ci cu Trupul şi Sângele Celui ce din iubire  S-a dat morţii şi a biruit-o.

  Oana Purice (Tema: "Cuibar de lumină")



 

Organizator:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article

Cristi 28/07/2009 15:49

3

greia 19/07/2009 17:29

3