Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Concurent nr. 17 / Sebastian Bogdan Filipescu / sectiunea ESEU


DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea ESEU

Concurent nr. 17, Sebastian Bogdan Filipescu


 

Arhimandritul Irineu Ilie

(1953-1988)

un stareţ plin de bunătate

 



Fiecare generaţie de monahi are în mănăstirea sa unul sau mai mulţi părinţi de suflet a căror amintire s-a imprimat în inimile acestora pentru totdeauna. De cele mai multe ori ei rămân candele nestinse în odaia sufletelor celor care i-au cunoscut. Amintirea acestora dăinuie peste veacuri iar numele lor sunt pomenite pururea pe buzele monahilor şi în dipticele mănăstirilor. Aceşti oameni sunt rari, însă atunci când răsar sunt un izvor nesecat de bunătate. Adeseori pentru viaţa lor aleasă şi curată sunt chemaţi repede la Domnul pentru ca răutatea să nu se adăpostească în ei iar sufletul să le rămână curat ca un crin proaspăt. Un astfel de părinte, fiu al Mănăstirii Secu, a fost şi Arhimandritul Irineu Ilie, fost Stareţ aici şi Superior al Aşezămintelor Româneşti de la Jerusalim şi Iordan.                                                                                                                                                                       

Născut într-o familie de oameni evlavioşi, a fost botezat cu numele de Ilie, primind o educaţie aleasă. Din darul lui Dumnezeu toţi cei cinci fraţi din familia sa au ajuns oameni valoroşi în viaţă, semn că binecuvântarea lui Dumnezeu a fost mare peste casa aceasta. Tânărul Ilie, înzestrat de Dumnezeu cu un suflet nobil şi cristalin, era cu totul special faţă de ceilalţi copiii. Dornic de o viaţă liniştită se retrage de tânăr la Mănăstirea Secu. Este tuns în monahism în anul 1973, după absolvirea Seminarului Teologic de la Mănăstirea Neamţ şi trimis apoi să urmeze cursurile Institutului Teologic Universitar din Bucureşti, obţinând titlul de licenţiat în Teologie. S-a înscris la cursurile de doctorat de la acelaşi institut, unde datorită frumoaselor rezultate la învăţătură şi a cuminţeniei sale deosebite este recomandat pentru o bursă de studii în străinătate pe care o primeşte. Din rânduială dumnezeiască între anii 1979-1982 urmează cursurile de doctorat la Facultatea de Teologie din Maynooth - Dublin (Irlanda). În paralel cu acestea studiază între 1981-1982 şi Cursurile de limbă franceză de la seminarul Romano - Catolic de la Besançon - Franţa. În anul 1982, se reîntoarce în ţară cu titlul de „masters" în teologie fiind ales stareţ al Mănăstirii Secu.  Este numit în ascultarea de stareţ de la 1 octombrie 1983 până la 1 martie 1986.                                                                            


Aici va continua lucrările de restaurare şi înfrumuseţare a mănăstirii, reamenajând colecţia de obiecte bisericeşti, reînnoind mobilierul acesteia, refăcând acoperişul fântânii din curtea mănăstirii şi multe altele. În timpul cât a condus obştea Mănăstirii Secu, a încercat permanent să întărească armonia dintre călugări, ca toţi să fie ca fraţii, îndemnându-i să se roage şi să caute pacea rugăciunii, să caute smerenia şi dragostea nefăţarnică dintre fraţi, reuşind în scurt timp să fie iubit de toţi părinţii.


Cu privirea adâncă, mereu caldă şi având vocea blândă, Părintele Irineu a fost o pildă vie pentru toţi monahii din mănăstire. Întotdeauna cântărea orice situaţie şi niciodată nu răspundea instinctiv la provocările vieţii aşa cum firea omenească, de multe ori, ne îndeamnă pe fiecare să răspundem. Ierta pe toţi cei care mai greşeau, cu fapta sau cu cuvântul, şi căuta ca fiecare să-şi dea singur seama unde a greşit, fără să fie pedepsit, şi bineînţeles să se corecteze. Avea o stăpânire de sine şi un calm ce parcă nu erau din lumea aceasta. De multe ori te întrebai dacă mai este om sau a ajuns deja înger, aşa cum e chemat călugărul să devină.

  


Într-o lume activă, presărată cu temperamente vulcanice la tot pasul, Stareţul cel bun rămânea senin, fără să se tulbure şi căuta întotdeauna calea de mijloc, calea prin care să nu întristeze pe nimeni şi nici să se simtă cineva nedreptăţit. Era pentru toţi ca un părinte dezlipit din paginile pline de înţelepciune ale Patericului. Felul lui aparte de a fi a constituit o predică neuitată chiar şi peste veacuri.


Din prea plinul inimii lui măreţe revărsa iubire în fiecare clipă. Şi ca şi când nu ar fi fost de ajuns, seara, după o zi încărcată cu diferite probleme şi rucodelii mănăstireşti, Arhimandritul Irineu Ilie, cerceta câte un frate sau câte un părinte pe la chilie. Bătea uşor la uşă zicând: „Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi!" Când auzea de după uşă „Amin!",  intra cu sfială ca într-o biserică. Întreba pe frate dacă şi-a făcut pravila, dacă are vreo mâhnire, sau poate îl doare ceva. Apoi la un moment dat din sân scotea o mână de fragi culese chiar de Sfinţia sa, ori un pic de sirop de brad sau altceva bun pe care le lăsa fratelui ca mângâiere. Dacă se întâmpla ca fratele să nu-şi fi făcut pravila stătea şi se ruga cu dânsul şi apoi îi asculta suspinul sau bucuria pe care oricine le adună de peste zi. Era ca un tată ce îşi cercetează copiii şi dorea să-i cuprindă în braţele sale pe toţi. Nu era la vreme aceea nimeni în mănăstire care să poată spune că la el Părintele Stareţ nu a fost niciodată. Pe toţi îi cerceta şi îi încuraja. Întotdeauna i-a plăcut să dăruiască tot ce avea mai bun împăturit cu o vorbă dulce. Iar obştea îl iubea nu numai pentru bunătatea lui sinceră ci şi pentru faptul că era apropiat de toţi.


Când primea daruri de la musafiri, nu ţinea nimic pentru dânsul, ci le trimitea la obşte sau le lua cu el şi mergea pe la chiliile părinţilor spunând „că are nişte biscuiţi şi nu are cu cine să-i mănânce". Atât de bun la inimă era încât nu putea să păstreze nimic pentru sine.

În anul 1986 a fost numit în funcţia de  Superior al Aşezământului Bisericii Ortodoxe Române de la Locurile Sfinte de la Jerusalim şi Iordan. Fiind legat sufleteşte de mănăstirea pe care a iubit-o încă din vremea când era elev la Seminarul de la Neamţ, totuşi a răspuns chemării Sinodului Bisericii şi a primit această nouă şi grea ascultare.

Din nefericire nu a slujit Biserica în această demnitate decât doi ani întrucât în zorii zilei de 14 octombrie 1988, când se îndrepta spre aeroport cu gândul de a veni la Iaşi spre a participa la Slujba Sfintei Liturghii de hramul Sfintei Cuvioase Parascheva, a suferit un grav accident, trecând  la Domnul într-un mod tragic.


Vestea neaşteptatei sale morţi a întristat în primul rând pe Vrednicul de Pomenire, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist prin a cărui îngrijire rămăşiţele pământeşti ale Părintelui Irineu au fost aduse în ţară de Prea Sfinţitul Episcop Vasile Târgovişteanul, Vicar Patriarhal la acea vreme. În ziua de 20 octombrie 1988, la Mănăstirea Secu s-a oficiat slujba de înmormântare de către Prea Sfinţitul Episcop Vicar Pimen Suceveanul în fruntea unui sobor impresionant de preoţi şi diaconi. Sicriul cu trupul neînsufleţit a fost bine sigilat de către autorităţile din Jerusalim şi nu s-au putut vedea de nimeni rămăşiţele pământeşti ale Arhimandritului Irineu Ilie.


Au plâns rudele, au lăcrimat ucenicii, au suspinat şi clopotele, însă Domnul l-a dorit la El. Doar rugăciunea de la prohodire mai răsună aievea în minţile celor ce l-au condus pe ultimul drum şi în rugăciunea această parcă părintele le vorbeşte: „Iată zac, iubiţii mei fraţi, în mijlocul tuturor, amuţit şi fără glas; gura a tăcut, limba a încetat şi buzele s-au lipit; mâinile şi picioarele s-au legat, chipul  s-a schimbat, ochii s-au stins şi nu văd pe cei ce plâng; auzul nu primeşte strigarea celor ce se tânguiesc, nările nu mai simt miresma tămâiei; dar dragostea cea adevărată niciodată nu moare; pentru aceasta rog pe toţi cunoscuţii şi prietenii mei, faceţi pomenire pentru mine, ca în ziua Judecăţii să aflu milă la judecata cea înfricoşătoare." Anul acesta se împlinesc douăzeci de ani de când a trecut la veşnicele locaşuri, însă mănăstirea parcă îl mai aşteaptă să revină ca dintr-o lungă călătorie...


Părinţii îmbunătăţiţi sunt nevinovaţi precum copiii, dar plini de înţelepciune ca bătrânii cei din vechime. Aşa era şi Părintele Arhimandrit Irineu Ilie. Faptele lui ascunse sub mantia smereniei sunt vrednice de scris în paginile unui pateric, însă până atunci sunt păstrate cu sfinţenie şi discreţie la Domnul. El care ştie şi vede toate, le ştie şi pe acestea. Doar părinţii din mănăstire, când inimile mai scâncesc de dor, mai desfac cufărul cu amintiri şi desprăfuiesc cu vorbe alese chipul tainic al Părintelui Irineu Ilie, păstrat ca o icoană în odaia sufletului fiecăruia.

  

 Mormântul Arhimandritului Irineu Ilie

 Sebastian Bogdan Filipescu (Tema: "Cuibar de lumină")



 

Mucenicii care plâng

 



În primii mei ani de vieţuire în Mănăstirea Secu, printre ascultările care mi-au fost încredinţate a fost şi cea de ghid al mănăstirii. Îmi amintesc cu drag şi cu emoţii acele clipe în care a trebuit să învăţ pe dinafară paginile de istorie a acestei vechi vetre monahale. În câteva ore a trebuit să-mi fixez principalele date şi evenimente, căci timpul nu mai avea răbdare. Şi Slavă Domnului a fost bine, chiar în prima zi, în a doua jumătate a zilei am avut două autocare la care a trebui să le spun câteva cuvinte. Multe dintre filele cronicarului le cunoşteam din perioada seminarului când îmi petreceam vacanţele în mănăstire. Dar nu asupra acestui lucru vreau să mă opresc, ci alte gânduri tainice se vor aşternute pe hârtie.

În acea perioadă am avut multe bucurii duhovniceşti şi multă pace în suflet, daruri ce sunt strecurate de Domnul la toate ascultările la care este chemat cel ce vieţuieşte într-o mănăstire. Aceste daruri au fost binecuvântate însă în vara anului 2005 şi de alte evenimente, noi şi minunate pentru mine, vechi şi obişnuite pentru alţii...


Nu am să uit niciodată însă luna august din acel an, o lună presărată cu multe încercări în toată ţara, o lună în care inundaţiile au produs multă suferinţă şi necazuri în diferte zone ale ţării. Unii din înţelepţii lumii de astăzi le socotesc ca fenomene meteorologice ciudate, produsul diferiţilor factori. Părinţii Bisericii spun că ele sunt semne de la Dumnezeu pentru purtarea noastră necuviincioasă şi lipsită de orice morală. Însă toate sunt îngăduite de Dumnezeu şi sunt trimise cu un scop anume. Şcoala vieţii m-a învăţat că nimic din ceea ce se iveşte, la prima vedere neprevăzut, nu este la voia întâmplării. Este adevărat că poate nu le înţelegem pe toate pe moment, însă ni se vor descoperi în clipa cuvenită.  În acest cadru în care mulţi obraji erau udaţi cu lacrimi iar ecteniile răsunau zilnic în biserici la Domnul pentru oprirea ploilor, un fapt minunat mi-a fost dat să trăiesc.

După ce am vorbit unui grup de pelerini din Bucureşti despre istoria Mănăstirii Secu, cum a luat fiinţă, personalităţi de seamă ce au vieţuit aici şi alte lucruri ce formează tezaurul oral al unui loc istoric, ne-am îndreptat spre Colecţia de Obiecte Bisericeşti unde le-am prezentat obiectele de patrimoniu ce au rămas de la înaintaşii noştri ca mărturie peste veacuri a trecutelor vremuri. Am mers apoi pe cele două laturi ale mănăstirii şi s-au închinat la cele două paraclise, cel al Adormirii Maicii Domnului şi cel al Sfântului Nicolae, apoi am coborât scările ca să le arăt locul unde au fost martirizaţi călugării din Mănăstirea Secu la 1821. Loc pe care îl ştiam de la bătrânii mănăstirii, care şi ei la rândul lor îl aflaseră de la cei ce vieţuiseră înaintea lor, mărturie ce trebuia transmisă cu multă pricepere şi sfinţenie din generaţie în generaţie, ca un odor de mare preţ.

Atunci în 1821, în toamna acelui an vitreg, mănăstirea noastră a fost ocupată de eterişti. Lupta revoluţionarilor greci cu turcii va provoca mari daune Mănăstirii Secu. Aici s-a desfăşurat ultima confruntare, din nefericire câştigată de turci.


Grecii fugind de mânia turcilor au alergat pe Valea Pârâului Secu şi s-au adăpostit aici. Mănăstirea Secu oferea avantaje prin construcţia ei ca o cetate medievală, prezentând multă siguranţă. În acele zile turcii, căutând să izgonească pe răsculaţi, au încercat diferite metode de a pătrunde în cetatea mănăstirii. Au incendiat Paraclisul Sfântului Ierarh Nicolae, construit pe atunci din lemn, pentru a escalada zidurile însă nu au izbutit. După mai multe zile de rezistenţă şi mari sacrificii, mănăstirea a fost incendiată. Turcii au făgăduit că dacă porţile se vor deschide îi vor lăsa în pace pe cei ce vieţuiesc în ea. Însă nu s-au ţinut de promisiune. În ceasul când zăvoarele de la poarta mănăstirii au căzut, s-a dezlănţuit un cumplit atac în curte şi în biserică, iar călugării şi luptătorii greci eterişti au fost trecuţi prin ascuţişul sabiei de către păgâni. O parte dintre călugări au reuşit să fugă şi să se ascundă în pădure de mânia turcilor, însă 24 dintre ei au murit ca martiri. Opt dintre ei au fost omorâţi în Biserică, încercând să-şi apere odoarele. Sângele lor fierbinte de credinţă a muiat întreaga podea a Bisericii. Turcii nu au fost mişcaţi de nevinovăţia chipurilor smerite. Au scrijelit pictura din Biserică, au dărâmat candelabrul mare, confecţionat din argint în atelierele mănăstirii, iar la plecare un turc a crestat icoana Maicii Domnului cu iataganul. Păgânul nu a ştiut că icoana este făcătoare de minuni, căci ajungând la poarta mănăstirii a murit pe loc. Icoana nu este restaurată ci este păstrată,  în pronaosul bisericii, cu acele crestături pe chipul Maicii Domnului şi a Domnului Iisus Hristos spre a fi şi altora spre mărturie. Sabia turcilor a fost însetată mult de sânge. Ei nu s-au mulţumit cu atât. În faţa bisericii au decapitat pe părinţii ce încercau să fugă în pădure, iar la ultimii monahi li s-au tăiat capetele la intrarea în beci, căci acolo au încercat să se ascundă.

Multă durere, lacrimi fierbinţi, trupuri strivite şi scuturate de păcate au lăsat turcii în urmă. Atâta sfâşiere încât nici Maica Domnului nu a mai putut răbda şi a pedepsit cu moartea pe unul din cei fără de minte.


Academicianul Virgil Cândea, în lucrarea Carte veche românească în colecţiile BCU Bucureşti, tipărită în anul 1972 (la p.122), aminteşte de menţiunea făcută de schimonahia Olimpiada, a doua stareţă a mănăstirii Văratec, pe marginea lucrării Apologhia Sfântului Dimitrie al Rostovului, tipărită la Iaşi în 1803, în care sunt enumerate numele călugărilor omorâţi de ienicerii păgâni în curtea mănăstirii: Arhim. Vasile, Ieroschim. Gavriil, Schim. Calistru, Schim. Pamvo, Mh. Neofit, Mh. Proclu, Mh. Pantelimon, Mh. Pahomie, Mh. Anatolie, Mh. Onisim, Mh. Dalmat, Mh. Ieremia, Mh. Toma, Mh.Ioasaf, Mh. Patrichie, Mh. Ghedeon, Mh. Veniamin, Mh. Teodot, Mh. Iona şi fraţii Ioan, Dumitru, Ioan, Vasile şi Hagi Ioan.


Dau paginile istoriei înainte, acolo unde încă nu au fost scrise filele... Auzisem din bătrâni că până în zilele noastre  apar pe pământ pete roşii de sânge, pe locul unde au fost tăiaţi cu sabia cuvioşii martiri. Însă, doar auzisem. Dar, o minune ce vedem! În faţa noastră pământul era roşu. Ştiam că acel loc era binecuvântat dar nu ne aşteptam ca la ceasul şi timpul acesta să mai plângă mucenicii, şi încă cu pete de sânge... Nu pentru că nu ar avea de ce plânge, ci mai ales pentru nevrednicia noastră de a vedea asemenea fapte minunate. Dar Dumnezeu cu cei păcătoşi face multă milă. Am îngenuncheat cu toţii şi ne-am însemnat cu semnul izbăvirii. Nu se poate descrie fiorul ce străbătea sufletele noastre. La unii ochii erau umezi, la alţii mâinile doreau să atingă pământul cel înnroşit şi binecuvântat, iar alţii nu mai conteneau să se oprească din a-şi face semnul Sfintei Cruci. Trupurile şi sufletele noastre trăiau o minune, fapt ce nu mai fusese dăruit de multă vreme.


În vremuri când în ţară domnea jalea, iată că şi mucenicii de la Secu, au arătat că plâng înaintea Tronului Slavei, şi nu plâng oricum, ci cu sânge fierbinte, sânge de credinţă, spre mângâierea unora şi mustrarea altora...

După acea zi, petele roşii au mai stat ca mărturie multă vreme, până au socotit ele că trebuie să se retragă. Apoi au mai apărut, tot aşa la ploi mari şi din senin...


O bătrână din Pipirig, Chirilă Elena, născută în 2 mai 1923, îmi mărturisea cu ceva timp în urmă: „Eram copilă şi veneam la slujbe cu mama şi cu alte femei din sat. Femeile stăteau în Biserică, iar eu mă jucam cu alţi copiii de vârsta mea şi umblam desculţă prin curtea Mănăstirii Secu. Ţin minte până mor că apăsam cu degetele de la picioare în pământ când ploua şi ieşea sânge. Era aşa stacojiu. Părinte, era pământul ca un burete. Mama ne certa şi ne spunea: „Măi nu mai călcaţi acolo, voi nu ştiţi că-i păcat? Acolo au fost tăiaţi părinţii şi-i loc sfânt! Plecaţi de acolo! N-aveţi unde vă juca, decât acolo ?..."

Astăzi acel loc este împrejmuit cu un gărduleţ, iar deasupra pământului înroşit s-au plantat flori, florile curăţiei. Locul este binecuvântat şi cu o cruce de lemn de unde Hristos Domnul priveşte zilnic la cei ce se odihnesc dedesubt, la cei ce vin să se închine. O candelă suspină mereu, acolo, la piciorul crucii pentru cei ce au avut credinţa nepătată...

   

 

Unul din locurile în care au fost decapitaţi călugării din Mănăstirea Secu la 1821

- loc în care au apărut pete roşiatice din pământ -

  

 

Minunea apariţiei petelor roşii din pământ în data de 9 august 2005

- Mănăstirea Secu -

 Sebastian Bogdan Filipescu (Tema: "Cuibar de lumină")



 

Organizator:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article

stefan mihalache 29/07/2009 20:15

6 puncte

alexandru stoica 29/07/2009 20:14

7 puncte

Cristi 28/07/2009 15:50

6 puncte

greia 19/07/2009 17:28

1

andrei dascalescu 16/07/2009 14:16

am inteles ca se pot da pana la 23 de puncte.
pt eseul cu mucenicii care plang al concurentului cu nr 17 as vrea sa ofer 21 de puncte.
Felicitari! Sa continue sa scrie pentru ca are dar de cronicar.

Mirela 16/07/2009 14:25


Pentru eseu, daca cititi cu atentie, se pot da note intre 1 si 7