Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Concurent nr. 14 / Irina Sandu / sectiunea PROZA SCURTA


DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Concurent nr.14, Irina Sandu



 

       Inexprimabile           
                                                                

 

 

Mi-am băut cafeaua dimineaţa cu ochii pe jumătate închişi, prin urmare, pe jumătate deschişi. Cu creierul pe jumătate adormit, prin urmare, pe jumătate treaz. Eram şi în bucătărie şi în altă parte, cafeaua îmi făcea bine şi îmi făcea şi rău. Pe de o parte mă trezea, iar pe de altă parte, tot mă trezea. Şi nu ştiam dacă să mă bucur sau să regret.

Cafeaua însă nu mă agita atât de mult. Erau mai degrabă ideile, care începeau să joace ping-pong cu mine deîndată ce mă dezmeticeam. Era o rază de lumină, de fapt nişte linii de lumină pe care cineva le desenase într-un alburiu transparent, de la fereastră până în podeaua bucătăriei, unde se propteau într-o pată de semnificaţie. Era atât de frumos, era ceva ce ar fi putut fi povestit. Dar cum să pui asta în cuvinte? Şi de ce să o faci, la urma urmei? Din orgoliu, din plictiseală, din nevoia de a-mi justifica existenţa şi de a demonstra că sensibilitatea mea năbădăioasă şi înlăcrimată are un sens? Toată lumea vede raze, chiar şi în bucătărie. Este momentul de perplexitate care însoţeşte frumuseţea. Puteai să ai ambiţia că îl imortalizezi? Că îl vezi mai bine, mai cu înţeles, decât alţii?

- Salut! Cum ai dormit?

- Bine, cred. La fel ca altădată.

- Niciun vis?

- Niciun vis. Tu?

- Cred că eram undeva la munte, cu Dorin. Şi a venit la un moment dat o furtună, dar nimic grav. A fost chiar distractiv, într-un fel. Ce poate să însemne asta? Să te distrezi în vis pe seama unei furtuni?

- Nu ştiu, dar pare o idee interesantă.

- Ţie toate ideile ţi se par interesante. Numai chestiile cu adevărat importante te plictisesc. Mai ieşi şi tu din casă. Du-te într-un club, fă cunoştinţă cu un băiat. O să ajungi fată bătrână şi nici măcar nu vei putea da vina pe altcineva, pentru că vina va fi doar a ta.

- Da, ştiu. Mă leg de amănunte... Nu mă pot abţine.

- Altfel? Totul în regulă?

- Da. Uite, vroiam să te întreb ceva. Poate o să ţi se pară ciudat. Tu ce crezi că ar trebui să îl determine pe un om să scrie?

- Ce să scrie?

- Păi, aşa, literatură, să zicem. Sau ceva de genul ăsta. Adică de ce s-ar apuca un om să scrie, de exemplu, o poezie? Sau un roman?

- Ce-i cu întrebarea asta? Nu ştiu. Nu m-am gândit la aşa ceva. Scrii pur şi simplu. Pentru că aşa îţi vine, pentru că ai talent. Pentru că ai ceva de spus.

- Şi cum îţi dai seama dacă ai ceva cu adevărat important de spus? Sau cum ştii dacă ai talent?

- Păi asta iese până la urmă la iveală, presupun. Dar nu ştiu, pe mine nu m-a preocupat niciodată chestia asta. Ce ţi-a venit? Vrei să scrii poezii?

- Aa, nu. Întrebam şi eu aşa. Am citit o carte bună aseară şi mă întrebam ce l-ar putea determina pe un om să se apuce de scris. Şi cum ar trebui să scrie pentru ca literatura sa să fie cu adevărat bună. Adică ar trebui să scrie despre lucruri pe care le cunoaşte foarte bine sau, dimpotrivă, ar trebui să îşi folosească imaginaţia? Ar trebui să îşi facă un program, o schemă strictă sau să scrie, aşa, ce îi trece prin cap? Sau prin suflet?

- Nu ştiu, măi. Dar cred că trebuie să pui suflet în chestiile astea. Dar nu mă pricep, nu întrebi persoana potrivită.

- Ok, mersi, nu contează. Era doar o idee.


Apoi, în metrou, mergând spre serviciu, mi se năzărise iarăşi că momentul acela, anumite impresii ar trebui cumva povestite. Dar ce să povesteşti? Faptul că fetiţa aceea s-a încolăcit într-un fel ciudat în jurul braţului mamei sale, de parcă ar fi fost obosită, speriată şi refugiată în singurul spaţiu protejat de pe lumea aceasta? Sau felul în care mama şi fiica semănau şi îşi împrumutau reciproc elemente de copilărie şi maturitate? Cum ar putea fi pusă chestia asta în cuvinte, în aşa fel încât să facă sens, dar nu mai mult decât are deja?

            La a cincia staţie m-am întâlnit cu un fost coleg de serviciu, de care fusesem îndrăgostită în taină preţ de vreo trei luni. În taină, pentru că era mult mai tânăr decât mine şi, în plus, era şi logodit. Am avut impresia că mă priveşte cu certitudinea omului care se ştie admirat şi dorit şi care tolerează cu mărinimie şi eleganţă condescendentă iubirea platonică a unei femei singure şi neîndemânatice. Am avut un moment de revoltă interioară, care s-a tradus în buze muşcate şi priviri piezişe, apoi mi-am spus că şi aceasta poate fi o poveste, cea a iubirii pentru un tip mai tânăr, iubire nemărturisită, dar prost camuflată, pentru că, în fine, el era atât de frumos. Dar era bine să scrii aşa ceva? Era moral? Şi cum să scrii? La persoana I? Era ca un autodenunţ.

            Apoi mi-am spus că nu mai sunt în stare să trăiesc nici măcar un sentiment în coerenţa sa plăcută sau dureroasă, deoarece îl deturnez de fiecare dată înspre o posibilă frază, scenă, temă, speculaţie, interpretare. Părea ceva destul de mercantil.

            După ce am coborât din metrou, am simţit o copleşitoare lipsă de chef de a mă îndrepta spre locul de muncă. Poate că mult mai bine ar fi fost acum să fiu acasă şi să încerc să scriu ceva. Însă mi-am adus aminte că în ultima săptămână am avut nenumărate ore libere în care aş fi putut să scriu, dar nu am făcut-o, deoarece m-am uitat la televizor şi mi-am spus că sunt obosită. Şi poate că eram.

            Pe drum m-am întâlnit cu o colegă de serviciu, o tipă destul de interesantă, pentru că era mereu îngrozitor de plictisită. Mânca în sila, atunci când vorbea făcea eforturi să articuleze până şi câteva silabe, se mişca încet, cu o oboseală teribilă, iar toate acestea îi dădeau un aer de distincţie teribilă. Ar fi putut să fie un personaj într-o carte? Cu siguranţă. Dar ce carte? Despre ce? Tot îţi trebuia o acţiune, o poveste.. dar de unde să fac eu rost de poveste?

 

Am tot căutat vocea aceea din mine care ar fi capabilă să spună poveştile, în aşa fel încât ele să fie frumoase şi originale, să spună ceva din sufletul meu şi din felul în care a fost el modelat de oamenii pe care i-am iubit şi i-am dispreţuit, dar fără să îi rănească. Aş mai fi vrut ca poveştile acelea să iasă din mine fără efort şi fără zbateri, aş fi vrut să curgă precum un izvor de lumină şi de adevăr, aş fi vrut ca oamenii să le iubească şi să le laude. Aş mai fi vrut să muncesc pentru ele, dar să nu fac un efort ieşit din comun, pentru că asta nu ar fi dat bine. Aş fi vrut să nu îmi trădeze ambiţia, deşi cred că ea se afla pe undeva pe la rădăcina lor. Aşa că aş fi vrut să smulg ghimpele acela de orgoliu.

Făceam diverse încercări. Îmi spuneam că voi scrie doar când voi avea chef, voi lăsa ca sentimentele şi impresiile să se scurgă, necenzurate, din anticamera minţii mele în cele zece degete care clămpăneau tastatura. Sau, dimpotrivă, îmi voi stabili un subiect foarte clar şi îl voi urmări, îl voi expune, consecvent şi disciplinat, fără să mă las furată de alte impresii.

Şi, deşi reuşeam de fiecare dată să scriu, chiar pentru câteva zile consecutive, într-o anumită manieră, în cele din urmă simţeam că metoda mă sugrumă, că am devenit sclava unui sistem prea rigid. În plus, faptul că aveam o cheie, care îmi asigura în permanenţă o soluţie, mai facilă sau mai grea, dar o soluţie, mă făcea să mă simt vinovată. Metoda, oricât de liberă şi de permisivă mi-aş fi dorit-o, reuşea de fiecare dată să devină mai puternică decât textul, decât mesajul, crispându-l în rutină.

Am început să caut pe internet metode de a scrie, pretexte de a scrie, motive de a scrie. Şi oamenii vorbeau frumos şi însufleţitor despre cum să laşi sufletul să hălăduiască printre rândurile lucrării tale, despre cum să dai frâu liber sentimentelor şi gândurilor, cum să scrii despre teme pe care le cunoşti şi te preocupă, dar să nu baţi câmpii, să nu plictiseşti, să construieşti un plan, planuri, personaje, dialoguri. Natural şi artificial, laolaltă. Ce să alegi? Care era proporţia corectă? Cum să o calculezi? Cum să o respecţi? Şi ce să faci cu ea?

În jurul meu se întâmplau lucruri importante, o revoluţie în ţara vecină, o dramă pentru un coleg de serviciu, o ceartă cu o prietenă, stres la locul de muncă, un necaz pentru o soră. Iar eu nu mă gândeam decât la tehnică de scris, de fapt căutam o scuză şi o şmecherie ca să pot să scriu.

Apoi am început să îi terorizez pe apropiaţi cu întrebări. Desigur, lumea nu avea răbdare pentru toate prostiile mele, aşa că până şi cele mai politicoase persoane încercau să schimbe la un moment dat subiectul. Simţeam, dar insistam.

Între timp constatam că îmi devine din ce în ce mai greu să scriu. Aveam idei şi mi se păreau proaste. Sau nu aveam idei şi intram în panică. Sau simţeam că vreau să scriu, dar apoi mă învinovăţeam pentru faptul că îmi exploatez sentimentele. Alteori scriam, iar recitind realizam că îmi vine greu să îmi parcurg propriile fraze. Erau încâlcite şi ipocrite. Mergeam pe stradă şi vedeam lucruri frumoase, aveam şi cuvinte pentru a le descrie şi chiar şi mesajul latent plutea în spatele lor, dar nu aveam contextul în care să le pun, nu aveam motivul. Era totul o formă, în fond.


Am trecut prin parc şi am văzut nişte copii care se îngrămădiseră în jurul unei statui care reprezenta capul imens al unui om de stat. Educatoarea îi lăsa se joace, iar ei îl trăgeau de urechi şi de nas, încercau inutil să îi bage mâna în gură, îl chinuiau în fel şi chip. Omul de stat zâmbea în continuare, blajin, precum un bunic, fericit până la lacrimi că nepoţii îl torturează cu lupta lor inofensivă, încântat că asistă la joaca lor, că a devenit jocul lor. Lumea privea zâmbind asaltul duzinii de prichindei asupra statuii, cu nostalgia vremurilor în care joaca era totul, totul era joacă.

Era o scenă atât de frumoasă, dar ce era să fac cu ea? Ce motiv aveam să o descriu, să o folosesc? Dar ce motiv aveam să o fac uitată?

Era frumuseţea şi misterul clipei şi al întâmplării. Aveam dreptul să o folosesc? Aveam dreptul să o ignor?

  Irina Sandu (Tema "Frumuseţea asta care ustură")



 

 

                                                    Plângăcioasa

 

 

 

A început să plângă de parcă lumea se ducea de râpă şi nu mai avea cine să verse lacrimi pentru ea. I se scuturau hainele pe ea, i se zguduiau umerii şi nu vroia să se oprească, nu mai putea. El a vrut să o îmbuneze, să o potolească, să o facă odată să tacă, dar nu avea nicio şansă. Dacă o lua în braţe începea să plângă cu sughiţuri şi să emită silabe sacadate, dacă o lăsa în pace scotea un sunet lung, ca un scheunat, de ţi se rupea inima şi te simţeai vinovat că ai abandonat ditamai suferinda. I se părea că reacţia ei este exagerată, că nu are nicio legătură cu ceea ce s-a întâmplat în seara aceea, sau poate că avea legătură cu toate serile şi toate zilele lor, în general, dar era prea mult, era mult prea mult, era de nesuportat, aproape indecent, aproape o impertinenţă, un abuz.


Ce era să facem? Să începem să plângem cu toţi până nu mai putem, până nu mai avem lacrimi, să ne plângem de milă pentru cine ştie ce traume imaginate sau reale, dar nu suficient de grave pentru a justifica o astfel de descărcare. Cine putea ajuta o astfel de fiinţă? Cine putea potoli un astfel de plâns? Era ca un potop, era urât, era nepotrivit. El nu se angajase niciodată să stăvilească astfel de excese. Iar fata asta parcă o luase razna, plângea din orice nimic. Avea să se înveţe prost, nu putea să o lase să facă circ de fiecare dată când cineva sau ceva îi zgândărea involuntar orgoliul sau cine ştie ce sensibilitate exacerbată.

Şi ce-a făcut în ultimă instanţă? A stat mai mult de vorbă cu Camelia. Mare scofală! Doar nu avea de gând să îi interzică să mai facă până şi conversaţie. Camelia era o fată rezonabilă, simpatică, găseai rapid subiecte de discuţie cu ea. Au glumit puţin, probabil mult mai mult decât şi-ar fi dorit Andrada, dar ăsta nu era un motiv de isterie, de gelozie. Prea era sensibilă. Păi, dacă era aşa, cum va reacţiona atunci când va avea motive reale de gelozie? Va inunda scara blocului cu lacrimile ei? Va plânge până se va deshidrata? Poate că el ar trebui să fie supărat şi nervos. Nu poate să meargă la o petrecere şi să se distreze decent, ca orice om matur. Ce a făcut în ultimă instanţă? Cu ce a greşit? În astfel de condiţii nu e de mirare că a preferat compania Cameliei, ea cu siguranţă nu ar face o astfel de criză.

Şi-a propus să se îmbuneze puţin şi a luat-o pe Andrada pe după umăr, dar ea plângea în continuare, fără nicio reacţie, de parcă avea o normă de îndeplinit, de parcă plânsul era datoria ei cea mai importantă pentru seara aceea.

- Hai, mă, nu mai plânge, mă faci şi pe mine să mă simt foarte prost. Nu te înţeleg, ce te-a apucat? Adică înţeleg, ai fost geloasă pentru că am stat de vorbă cu Camelia, dar nu ai motive, nu am făcut nimic, doar am povestit. E o cunoştinţă comună, ne ştim de atâta timp. Pe ea te-ai găsit să fii geloasă? Şi pentru ce? Ştii despre ce am vorbit? Despre filme.

- Dar cu mine nu vorbeşti despre filme, i-a răspuns cu vocea scufundată în sughiţuri.

- Ba da, vorbesc şi cu tine, cum să nu vorbesc? Despre ce film vrei să vorbim?

- Păi nu merge aşa, nu vreau să faci conversaţie cu mine din milă.

- Din ce?

- Din milă.

- Ştii ce mi se pare mie? Că exagerezi. Şi nu ştiu de ce trebuie să stau şi să mă justific pentru nişte prostii. Când vrei să vorbim despre un film anume, să mă anunţi. Ascult cu interes orice opinie pertinentă.

- Eşti ironic. Vrei să insinuezi că eu nu pot să spun nimic interesant.

- Nu mai am nimic de spus. Orice aş încerca să fac, doar mai rău iese. Tu răstălmăceşti totul. Noapte bună!


S-a întors cu spatele şi a lăsat-o şi pe ea întoarsă cu spatele, aşa că în spaţiul dintre cele două spinări s-a format un interval de tăcere şi derută, de aşteptare. Ea s-a oprit din plâns şi s-a făcut linişte. Andrada mai aştepta ca el să o ia în braţe şi să îi spună că nu are motive să fie supărată, să îi spună asta de zece ori, să îi spună că o iubeşte, de douăzeci de ori. Şi să o sărute de multe ori, până ce nu va mai fi atât de incapabilă să îl creadă. Încă mai aştepta ca el să facă primul gest, când a auzit în liniştea saturată de plânset respiraţia lui egală şi profundă, semn clar că adormise.

Abia atunci a cuprins-o panica, de fapt un început de panică pe care nu mai putea să o stăvilească, aşa cum înainte nu fusese capabilă să oprească lacrimile. Era atâta tăcere, erau aspecte nelămurite, sentimente rănite. Iar el dormea ca un butuc, o personificare a insensibilităţii, a lipsei de compasiune şi de responsabilitate. După ce că o făcuse să sufere, tot el era nemulţumit şi arţăgos. Nu putea să îl lase aşa. Dar nici nu putea să se umilească trezindu-l.

A mai plâns puţin de ciudă sau, poate, în speranţa că el se va trezi şi va mai vorbi cu ea, o va băga cumva în seama.

Apoi, nu i-a mai venit nici să plângă, era nervoasă din cauza lui Şerban şi a modului nesimţit în care dormea în timp ce ea suferea, singură. L-a urât şi l-a dispreţuit şi în acelaşi timp a simţit că are nevoie de el, de scuzele lui, de îmbrăţişările lui, la care să protesteze, de îmbunările lui.

Avea impresia că e prea multă linişte, că sentimente şi reacţii neexplicate urlă mut, recalcitrante, nesătule. Acum trebuia lămurit totul, acum trebuia înţeles totul, acum trebuia să discute cu Şerban, acum trebuia să se împace şi tot acum trebuia să stabilească anumite lucruri pentru viitor, pe care să le respecte şi ea, şi el. În aşa fel încât să nu se mai repete. Chestia asta nu suferea amânare. S-a foit prin pat, în speranţa că îl va trezi, dar el dormea în continuare sau, cel puţin, pretindea că face acest lucru. A mai aşteptat puţin, a încercat să se liniştească, dar nu îi venea la îndemână să lase totul baltă. A oftat zgomotos, a căutat o batistă pe noptieră, dar el continua să doarmă. A oftat încă o dată, a suspinat. Nimic. Asta era nesimţire curată.

Şi-a sprijinit fruntea de spatele lui, ca într-un semn de iertare, de înţelepciune împăciuitoare care, uite, putea să treacă peste ce s-a întâmplat, de dragul relaţiei, al armoniei, al prieteniei, în fine, al iubirii şi al altor sentimente nobile. Dar el dormea, dormea. I-a pus mâna pe umăr, apoi cu mai mult curaj, şi-a lipit şi obrazul de coloana lui vertebrală, dar el era nesimţirea întruchipată sub formă de somn egal, imperturbabil, aproape profesionist. Asta era Şerban, un profesionist al somnului. Nu lăsa sentimentele să intervină în afacerea asta. Îi veni să râdă de imaginea pe care o născocise, dar apoi s-a întristat brusc. Ce rost avea să râzi, aşa, singur, mai ales atunci când eşti şi supărat? Trebuia să îl trezească şi să îi ceară explicaţii, chestiunea asta trebuia lămurită fără întârziere. Dacă ar fi fost după el, toate ar fi trebuit uitate, îngropate. Dar aşa ceva nu se poate, chestia asta poate da naştere la nişte frustrări extraordinare, iar ea nu vroia aşa ceva, ea vroia sentimente curate, sincere şi limpezi. Ca ... lacrima. Da, chiar aşa, ca lacrima.

A încercat să se gândească la altceva, dar nimic nu era suficient de captivant pentru a-i amuţi supărarea. Acesta era un semn, trebuia să fie un semn, o dovadă. Aşa că gândurile şi sentimentele s-au aliniat şi s-au dat pe brazdă într-o intenţie de gest. A mai simţit un regret, o contradicţie, o intenţie de răzgândire, dar a sărit peste ea şi a început să îl cheme uşurel, precaut, în şoaptă. Un strigăt în şoaptă.


- Dormi? Hei, Şerban, dormi?

- ....

- Dormi?

- Păi, acuma nu mai dorm.

- ...

- Ce vrei?

- Ştii, nu pot dormi...

- ....

- ... şi cred că ar trebui să vorbim, cred că ar fi bine să vorbim.

- Despre ce vrei să vorbim?

- Păi, despre noi, despre ce s-a întâmplat

- Am vrut să vorbesc cu tine şi nu ai făcut decât să plângi. Vorbim mâine, acuma mi-e somn. Vreau să dorm.

- Bine.

A tăcut şi a vrut să se împace cu ideea. Prin urmare, a încercat să se împace cu ideea. S-a întors din nou cu spatele la el şi a lăsat tăcerea să o împresoare, în timp ce o lacrimă rece, de ciudă, se strecura anemică în colţul ochiului. Acum parcă nu îi mai venea nici măcar să plângă. Doar furia se cristaliza, devenea dură şi clară, tot mai puternică. L-a azvârlit pe Şerban hăt peste gardul afecţiunii, acum era departe, doar un nesimţit, un insensibil, un străin. Ce mai avea ea cu omul acesta? De ce ar mai fi dormit lângă el? Nu avea absolut niciun motiv. Trebuia să plece chiar acum. Chestiunea asta nu mai tolera întârziere.


- Trebuie să îţi spun ceva.

- Da, zi.

- Uite, eu am să plec. Nu mai pot să stau aici.

- Hai, nu te prosti. Stai acolo şi dormi. Linişteşte-te. Nu e nicio problemă. Vorbim mâine. Acum e târziu.

- Nu, eu trebuie să plec. Simt că trebuie să plec. Nu mai pot să stau aici.

- Hai, calmează-te.

- Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, dar eu nu mă pot calma. Nu e atât de simplu. Eu simt că trebuie să vorbim despre ce s-a întâmplat, iar ţie nici că îţi pasă. Tu numai dormi. Nu ştiu cum poţi să dormi atât de bine după tot ce s-a întâmplat.

- Ştii ce? Deja vorbeşti prostii. Fă ce vrei, eu nu o să te reţin.

- Am să plec, asta am să fac. Nu mai are niciun rost să stau aici. Fie că stau aici, fie pe stradă e acelaşi lucru. Poate că măcar acolo mă va băga cineva în seamă dacă voi începe să plâng.

- Eu m-am săturat deja de plânsul tău. Ori de câte ori te deranjează ceva, fie că ai motive, fie că nu, plângi. Dacă tu crezi că în acest fel îţi vei rezolva problemele, nu ai decât. Dar eu nu o să stau să îţi plâng de milă până ce te vei îndura să te potoleşti. Suntem oameni maturi, ce naiba! Ne tot smiorcăim din orice prostie.

- Dacă ai fi mai atent la problemele mele şi ai fi dispus să facem ceva pentru a le rezolva, nu aş mai plânge atât.

- Nu avem ce rezolva, nu avem ce discuta. Trebuie pur şi simplu să te calmezi. Aşa nu se poate discuta.

- Bine, aşa să fie.

S-a ridicat din pat, încercând să îşi ascundă furia din gesturi, dar să învingă şi inerţia, moleşeala, care o trăgeau înapoi, între pături. Apoi, pe măsură ce se îndepărta, a început să simtă durerea rupturii, spaima golului care se căsca între ei. A fost puţin descumpănită, dar a continuat să meargă, iar atunci când el i-a mai spus odată să nu se prostească atâta şi să se potolească odată, să lase prostiile pe altadată, s-a enervat de-a binelea şi a găsit energia pentru a se duce la dulap, a se îmbrăca şi a ieşi din cameră. S-a oprit în pragul uşii, căutând o privire neutră şi un ton asemănător.

- O să plec acum. Mai vorbim. Îmi pare rău că s-a întâmplat aşa, dar trebuie să plec. Nu mai pot sta aici.

- Du-te, dacă aşa crezi, a spus el indispus şi s-a uitat la ea, cu regret şi cu reproş.

Şi poate cu puţină teamă, pentru că uite, zăpăcita asta se trezea noaptea din pat să plece cine ştie unde. Dar nu era soţia lui, avea şi ea apartamentul ei, avea unde să se ducă, nu locuia prea departe, la o adică.

- Să chem un taxi?

- Nu, mulţumesc, mă descurc.

- Unde mergi? Acasă la tine?

- Probabil. Posibil. Voi vedea.

- Cum adică vei vedea? Unde vrei să mergi acuma noaptea?

- Mă duc acasă, linişteşte-te.

- Fă ce ştii, a mai spus el iritat şi s-a întors cu spatele.

- Să închizi uşa după mine.

- N-avea grijă. O închid.

S-a târât spre uşă, cu un regret de două kilograme şi cu incertitudini de trei, localizate în abdomen şi torace, cu reverberaţii spre membre, a ieşit din apartament, iar faptul că el nu a fost acolo, să încuie uşa după ea, a sporit dubiile şi le-a îmbârligat cu alte sentimente incerte. Când a ajuns în stradă, răceala începutului de noapte i-a mai tăiat din moleşeală aşa că s-a simţit oarecum mobilizată de perspectivele pe care le aduc, de obicei, schimbările.

Ce era de făcut?

Nu prea era nimic de făcut.

Ar fi fost un gest de maturitate să meargă acasă şi să doarmă sau să mediteze la ce s-a întâmplat. Dar ar fi fost şi jalnic. Ar fi fost dezamăgitor.


Aşa că a sunat o prietenă. Nu chiar prietenă. Poate amică, dar mai mult decât amică.

- Ce-i cu tine la ora asta? S-a întâmplat ceva?

- Nu prea...

- Cum adică nu prea?

- Păi, nu s-a întâmplat nimic grav. Atâta că m-am certat oarecum cu Şerban. De fapt, nici măcar nu ne-am certat, un fel de lipsă de comunicare sau de înţelegere. Na, şi m-am enervat şi am plecat.

- Lipsă de comunicare? Aha.. Şi vrei să vorbim? Vrei să comunici cu mine?

- Păi, nu neapărat.

- Adică n-ai chef să mergi acasă?

- Nu prea am.

- Da, e clar. Hai încoace. Şi adă şi o sticlă de vin. Lasă că stăm noi de vorbă.

- Ştii că eu nu prea beau.

- Atunci adu pentru tine o sticlă de suc.

În timp ce cumpăra sticla de suc şi butelia de vin a simţit satisfacţia răzvrătirii şi a noului, aşa că s-a mişcat prin magazin trădând surplusuri de energie. Apoi, tam-nesam, ca o presimţire, a năpădit-o un fel de tristeţe a inutilului şi oboseala greoaie a efortului nenatural. I se făcea dor de Şerban şi începea să îşi regrete izbucnirea. Probabil că exagerase. Deşi în momentul furiei, i se păruse pe deplin justificată.

            Apoi când a ajuns la Oana acasă, eşecul micii sale revoluţii devenise transparent.


- Sigur nu vrei să bei şi tu un pahar de vin? S-ar putea să îţi facă bine.

- Nu prea cred că vreau.

- Noroc că eşti hotărâtă.

- Nu vreau. Sau... pune-mi şi mie o jumătate de pahar.

În momentul în care a început să toarne a ştiut însă că nu va bea nici măcar acea jumătate şi că o va lăsa să zacă, incapabilă să îi suporte, barem din politeţe, gustul acru.

- Hai, povesteşte!

- Nu sunt multe de spus.

- Asta am reţinut deja.

- Acum, dacă stau să mă gândesc mai bine, cred că am exagerat.

- Parcă am mai auzit textul ăsta de la tine.

- Probabil... da.

- Dar de ce te-ai supărat?

- Dintr-o prostie, cred că mi s-a părut

- Iar ai fost geloasă?

- Da... iar.

- Trebuie să faci ceva cu chestia asta. Ai avut măcar motive? Pe cine ai mai fost geloasă acum?

- Nu contează, nu are importanţă. Am fost la un chef. Şi a stat toată seara şi a vorbit cu Camelia, despre filme. Cu mine nu vorbeşte despre filme. Deşi mă interesează şi pe mine. De parcă opiniile mele nu ar conta. De parcă eu nu aş putea avea o părere pertinentă despre un film. Am impresia că nu mă ia niciodată în serios.

- Bine, dar nu poţi să îl sufoci. Să îi interzici să vorbească cu alte fete. Pe de altă parte, dacă ai impresia că nu te ia în serios, nu e în regulă. Trebuie să faci ceva în sensul ăsta.

- Da, ar trebui să fac. Ce aş putea să fac?

- Nu prea ştiu. Eu nu am avut niciodată probleme de genul acesta. Dar mi se pare că nu e în regulă. E o chestie pe care trebuie să o rezolvi. Vrei să mergem într-un club?

- Nu prea cred că am chef. Parcă nu mă simt în stare.

- Hai, mă. Profită de faptul că ai o seară liberă. Ar trebui să te distrezi.

- Probabil, dar nu prea îmi vine.

- Atunci ce facem? Ne uităm la un film?

- Da, un film ar fi bun. Dar să nu fie prea romantic. Nu vreau să plâng.

- Nicio grijă.


Era un film despre o femeie independentă care avea păreri proprii despre diverse chestii şi reuşea să îşi impună punctul de vedere sau să îl păstreze. Scenariul curgea anticipat, o antrena şi pe Andrada în fluxul învăţămintelor sale.

- Poate că într-adevăr ar fi bine să mergem într-un club.

- Cum de te-ai răzgândit?

- Nu pot să stau să tot plâng după Şerban. Asta e, viaţa trebuie trăită.

- Bine, hai să mergem până nu te răzgândeşti din nou.

- Nu prea cred că mă mai răzgândesc.

- Se pare că indecizia asta a ta are şi ceva umor.

- Involuntar.

- Nici nu e nevoie de altul.


Oana a vrut să o fardeze pe Andrada înainte să plece, Andrada nu prea vroia, aşa că în cele din urmă s-a întâmplat aşa cum a vrut Oana. Au constatat însă amândouă că Andrada arăta mai bine, ceea ce nu îi alunga însă acesteia iritarea provocată de machiajul nedorit. De fapt, Andrada simţea din ce în ce mai clar că nu doreşte să mai meargă în vreun club, dar acum nu mai putea să dea înapoi, asta ar fi însemnat să demonstreze, iar, că este nehotărâtă şi că nu are caracter.

S-au dus într-un club, despre care Oana spunea că ar avea program şi în timpul săptămânii, dar nu era prea multă lume acolo. Doar nişte rockeri melancolici şi un grup de tineri care tocmai se pregăteau să plece. Mai erau şi câteva cupluri care dansau în voia lor, fără să mai aibă prea multă legătură cu muzica. Rockerii s-au mai înviorat când le-au văzut pe cele două, sosite atunci când nu mai exista speranţă să apară vreo faţă nouă, aşa că vreo trei dintre ei au început să se agite în jurul lor, să le întrebe ce muzică preferă, dacă nu vor ceva de băut, dacă nu au chef de dans.

Nu, Andrada nu avea chef de dans. Dar ce vroia să facă? Nimic, era cam obosită? Obosită, la ora asta? Păi, acum începea distracţia. Acum? Da, chiar acum, era mai mult spaţiu de mişcare, au plecat toţi fraierii, aşa că aveau loc de dans. Nu, totuşi nu prea avea chef. Era obosită. Obosită? Păi atunci să bea o cafea. Fac ei cinste. Nu, nu poate accepta. O cafea? De ce? Păi, o cafea e un fleac.

A început să se simtă din ce în ce mai puţin bine, vroia să plece acasă. Era obosită, i se făcuse dor de Şerban. Poate că exagerase, se enervase prea tare. La urma urmei, doar discutase cu Camelia, nu era mare scofală, un episod peste care se putea trece fără circ. Nici măcar episod, doar un sfert de episod. Iar ea se ambalase, din nou, aiurea. Poate că nici nu mai aveau să se împace. Poate că el se va supăra prea tare, va decide că e prea isterică pentru el. Deşi îi promisese că nu va mai fi geloasă, că nu va mai plânge, că nu va mai face scandal din nimic. În fine, acum lucrurile erau consumate. Îi va cere iertare. Sau poate că o va căuta chiar el. Poate că îşi va cere şi el iertare, deşi el nu prea făcea chestii din astea. Dar, cine ştie, poate că se simte şi el vinovat pentru ceea ce s-a întâmplat.

Unul dintre rockeri se uita rănit la ea. Poate că aştepta o vorbă bună, un capăt de conversaţie, o privire îngăduitoare. Dar ea nu avea chef de aşa ceva. Ce rost ar fi avut? Aşa că a afişat, cu ostentaţie, privirea ei plictisită şi a încercat să îşi dozeze răbdarea, ştiind că va mai trebui să aştepte până în momentul în care Oana se va îndura să plece. Oana, de altfel, avea chef de vorbă, avea chef de dans, avea tot cheful care îi lipsea Andradei. Aşa că au mai stat.

După ce, într-un final, au plecat şi a ajuns fiecare la casa ei, Andrada s-a  culcat în pat, copleşită de sentimentul singurătăţii, de povara golului care o împresura. Şi-a reproşat nechibzuinţa, apoi şi-a spus că trebuie să fie tare şi să nu îl caute pe Şerban. Trebuia să îl disciplineze puţin. A încercat să digere nodul acesta de autoîmbărbătare şi a adormit visând că el o va ţine, mâine, în braţe.

A doua zi, prima secundă a dimineţii a fost senină, apoi şi-a adus aminte şi a resimţit povara rupturii, dar s-a încurajat singură cu nişte fragmente de lozincă şi s-a dus la serviciu.  A mai muncit, a mai râs cu colegii, cam strâmb şi neatent, dar a făcut faţă zilei. În tot acest timp a pândit telefonul mobil, cu urechea, cu ochii, cu intuiţia, cu voinţa, cu presupunerea. Dar el n-a sunat, n-a dat nici măcar un semn. Nici pe internet, nicăieri, de parcă ea nu conta, de parcă lui nu îi păsa, de parcă putea să târască fără probleme legăturile zdrenţuite dintre ei şi nici să nu se uite în urmă. Şefa le-a dat voie să plece mai repede acasă, ceea ce nu era bine, pentru că avea timp să se gândească, să regrete, să plângă. Iar acum trebuia să fie puternică, să rabde, să aştepte. În timp ce mergea spre casă a văzut vreo două cupluri de îndrăgostiţi şi a simţit că i se înmoaie picioarele. A mai încercat şi un fel de aversiune faţă de tinerii care se înlănţuiau fericiţi şi fără grijă, de parcă iubirea lor nu ar fi putut să îi rănească pe alţii, să îi incomodeze. Privi în altă parte, dar furia era încă acolo, apoi şi-a certat resentimentele şi s-a hotărât să îl sune de pe telefonul mobil, dar a renunţat în ultima clipă.

Când a ajuns acasă, garsoniera era neobişnuit de goală. A speriat-o ideea că ar putea să rămână aşa, pustie mereu şi tristă, jeluind după el, cu fotoliile tânjind după prezenţa lui, cu pereţii aşteptând rezonanţa vocii sale, cu patul sfâşiat de absenţa sa.

Apoi s-a dus în bucătărie şi a încercat să mănânce, dar bucata de pâine i-a zgâriat gâtul şi a constatat cu mirare că nu are poftă de mâncare. Asta era ceva nou, de obicei avea poftă de mâncare la orice oră, trebuia să lupte împotriva ei, să o controleze. Acum însă nu suporta nici măcar o înghiţitură. Teoretic, ar fi trebuit să se bucure, dar nu avea vlagă, nu avea timp pentru aşa ceva. Era victima propriei sale erori.

A încercat să citească ceva, dar parcurgea rândurile fără să prindă nimic din esenţa lor, a deschis televizorul, dar a constatat, din nou, că imaginile curgeau fără să se lege, fără să o lege. Aşa că l-a închis şi s-a trântit în pat, şi-a tras plapuma peste cap şi a aşteptat, sperând că se va simţi ceva mai bine. Abia acum absenţa lui Şerban a devenit clară şi nealterată. Era un sentiment surd, aproape insuportabil. Se simţea suspendată undeva în propria sa viaţă, fără niciun sens, fără nicio valoare, ca un apendice mic şi trist al existenţei, pe cale să fie tăiat de la sursa raţiunii sale de a fi. Şi-a dat seama că nu va fi în stare să suporte prea mult timp starea aceasta şi se întreba dacă Şerban se va îndura să o caute înainte ca ea însăşi să cedeze şi să se năpustească la telefon, cerându-şi iertare pentru nechibzuinţă. Trebuia să mai reziste puţin, să vadă un film, să se zgâiască pe geam, să profite de singurătatea şi libertatea pe care şi le-a dorit de atâtea ori. Ar fi putut să facă atât de multe, dar ea nu era în stare de nimic. Doar regretul zălud vuia prin golul sufletului său. Şi dorul acela insuportabil. Acum i-ar fi plăcut să plângă, probabil că astfel şi-ar mai fi ameţit tulburarea, dar nu putea.

S-a făcut ora 7, ora la care avea el obiceiul să o sune şi să îi propună să se întâlnească, dar el nu suna. Asta nu era bine, aceasta nu era un lucru bun. Şi-a propus să fie indiferentă, dar nu era. Apoi a decis că trebuie să aibă curaj şi să îşi asume greşeala, să îşi ceară iertare. Acesta ar fi fost un semn de înţelepciune, de maturitate, chiar dacă unii ar fi considerat că e vorba de slăbiciune. Chiar acum avea să sune, cu cât mai repede, cu atât mai bine, chestiunile acestea nu trebuiau amânate, cine ştie ce mai putea interveni.

Aşa că l-a sunat, învingând o ezitare de o secundă, dar el nu a răspuns. Apoi a mai sunat o dată, iar el nu a răspuns nici atunci.

Un fir de panică a agăţat-o şi a început să tragă de ea. De acum îi venea doar să sune, iar şi iar, până ce el va răspunde. Era singurul lucru care conta. A realizat însă că nu era bine, că ar fi putut să pară disperată, iar asta l-ar fi îndepărtat. Reuşi să se abţină preţ de vreo 20 de minute, apoi sună iar. Cu acelaşi rezultat. Sau lipsă de rezultat.

Apoi începu să se gândească la faptul că poate el păţise ceva, că i se întâmplase ceva rău care îl împiedica să răspundă, aşa că se hotărî să îi trimită un sms, pentru orice eventualitate, astfel încât el să înţeleagă că ea regretă cu adevărat cele petrecute. „Cred că am exagerat ieri. Eram puţin obosită şi irascibilă, din cauza asta am făcut din ţânţar armăsar. Îmi pare rău dacă te-am supărat. Sper că eşti ok".

După ce trimise mesajul avu o senzaţie de vid, de parcă ar fi aruncat o povară peste gard, aşa că fu capabilă să aştepte ceva mai liniştită.

Se hotărî să urmărească un film la tv, dar răzbăteau până la ea doar scenele cele mai melodramatice, care o îmboldeau să se simtă vinovată şi plină de regrete. În momentul în care eroina filmului s-a dus la eroul filmului şi i-a cerut iertare pentru egoismul de care dăduse dovadă, a închis televizorul şi a încercat să îl sune încă odată pe Şerban, dar telefonul era, şi el, închis. Prin urmare, s-a potolit, în sfârşit. Ce mai putea să facă? Aşa că s-a băgat în pat şi a adormit, după ce preţ de vreo 20 de minute s-a simţit singură şi devastată.

Peste vreo două ore, atunci când a sunat telefonul, visa. A răspuns însă automat şi chiar a vorbit preţ de vreo două replici, fără să fie pe deplin conştientă.


- M-ai sunat?

- Da, te-am sunat. Vroiam să îţi spun că îmi pare rău pentru că am fost din nou geloasă fără motiv.

- Deşi am mai discutat despre chestia asta.

- Am mai discutat, dar uneori nu mă pot abţine. Am nevoie de timp, ştii, până să mă obişnuiesc.

- Bine, Andrada, bine, dar te-am rugat de atâtea ori să nu mai faci aşa. Mă superi şi pe mine, îţi faci rău şi ţie. Ce rost au chestiile astea?

- Ştiu, iubi, ai dreptate, dar uneori nu mă pot controla. Nu ştiu de ce fac aşa.

- Eşti nesigură pe tine. Din cauza asta nu ai încredere nici în mine.

- Posibil. Dar nu ai mai vrut să vorbeşti cu mine? De ce nu ai răspuns?

- Uite, am fost pe la Andrei, am ieşit în oraş, am băut o bere, nu am auzit telefonul.

- Am înţeles...

- Ai vrea să ne întâlnim.

- Da, da..

- Vin să te iau?

- Acum?

- Da, acum.

- Păi, nu acum. Mâine. Acum e prea târziu.

- Nu vrei să te întâlneşti cu mine?

- Ştii bine că vreau. Dar acum e târziu. Acum m-am culcat.

- Păi, şi? Te scoli din pat, te îmbraci, cobori şi eu vin să te iau.

- Iubi, dar e târziu.

- Vin după tine, da?

- Bine.


A coborât puţin mai repede decât a ajuns el, aşa că a trebuit să aştepte. I se părea puţin stânjenitor, dar apoi şi-a spus că nu e mare lucru, avea să ajungă şi el imediat. Se simţea ceva mai bine, dar parcă acum, după ce grija cea mare, teama că el nu va mai vrea să vorbească cu ea, trecuse, parcă tot nu îi venea să se bucure prea mult. De parcă lucrurile erau tot nerezolvate, tot nelămurite. La urma urmei, îi acordase foarte multă atenţie Cameliei în seara aceea, iar acum, tot ea trebuise să insiste, să îl sune, în timp ce el nici nu se sinchisea de telefon. Nici aşa nu era bine. Tot nu se simţea împăcată, dar măcar nu mai erau certaţi - separarea era ceva insuportabil pentru ea - aşa că putea considera că exista şansa unui nou început. Asta însemna că trebuia să se poarte, şi în relaţia cu el, cu ceva mai multă hotărâre. Şi să fie mai stăpână pe sine. Izbucnirile astea emoţionale retractate şi justificate ulterior erau jenante.

A venit şi el, iar ea a aşteptat cu inima măruntă ca Şerban să o ia de mână şi să o îndemne prin paşii lui să îl urmeze. Vorbeau încetişor şi precaut despre lucruri neutre. Ce a mai fost pe la serviciu, ce mai face Andrei, ce mai face Oana, ce au mâncat, ce aveau de gând să mănânce. O năpădise căldura reîntâlnirii, aşa că acum nu îşi mai făcea griji. Episodul isteric nu fusese abordat, deci se putea trece peste. Se gândi că i-ar plăcea să mai meargă aşa, în noaptea clară, cu el de mână, fără oameni în jur şi fără teme care ar putea să le distragă atenţia. Avu senzaţia că acum era, în sfârşit, al ei şi ea a lui şi că asta era tare bine şi, probabil, de scurtă durată. Au ajuns la apartamentul lui şi au urcat scara, pe care o urcase de atâtea ori, dar pe care se temuse, la un moment dat, că nu va mai avea ocazia să păşească, motiv pentru care avu sentimentul că face ceva deosebit şi drag. Se bucură şi când intră în apartament, şi când ajunse în bucătărie, şi când trebui să meargă la baie, şi când se îmbrăcă în pijamalele pe care, de obicei, le lăsa la el. Apoi continuă să se bucure când se băgă în pat, aşa că era deja destul de bucuroasă când veni şi el şi o luă în braţe. Acum, când el o înveli cu trupul lui, toată cearta i se păru stupidă şi inutilă, resentimentele i se chirciră şi părură meschine.

- Mai plângi?

- Nu mai, gata. Nu mai plâng.

- Promiţi.

- Încerc.

- De fapt, mi-ai mai promis şi nu te-ai ţinut de cuvânt.

- Da, aşa e...

- Of, asta eşti tu. O plângăcioasă. Nu am ce face. Asta avem, cu asta ne mulţumim.

- Ce vrei să spui? Eşti chiar atât de nemulţumit de mine.

- Nu, iar interpretezi.


Simţi revolta la baza plămânilor, dar o înghiţi, realizând că nu mai avea vlagă pentru încă o ceartă. Iar îmbrăţişarea era atât de caldă şi de plăcută, poate că în ea era mai mult adevăr decât în cuvintele acelea grosolane. Sau poate că el nu ştia ce spune,  poate că era doar brutal de sincer, iar ea, îngrozitor de sensibilă. Şi la urma urmei, nu era mare lucru de capul ei, era atât de instabilă şi de slabă. În ultimă instanţă avea şi el un fel de dreptate. Se întristă totuşi, în aşa fel încât bucuria îmbrăţişării se răcise.

- Sigur nu plângi?

- Nu.

- Adică nu e sigur?

- Adică nu plâng. Nu, nu plâng.

El îi puse mâna pe faţă, prin întuneric, şi îi pipăi umărul obrazului drept, chiar sub pleoapă, căutând o lacrimă trădătoare care se explice tremurul din vocea Andradei. Dar nu o găsi. Nu o găsi pentru că ea alunecase în urmă cu cinci secunde chiar din colţul ochiului, înspre ureche, iar Andrada, precaută, nu dusese mâna la faţă, să o şteargă.
 

  Irina Sandu (Tema "Încătuşare")



 

Organizator:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article

irina 01/08/2009 11:08

Le multumesc tuturor celor care si-au facut timp si rabdare sa imi citeasca textele si sa le noteze. Multumesc si pentru laude, si pentru critici. Mi-au prins bine amandoua.

Administratia 01/08/2009 11:09


Ne bucuram mult de acest lucru! Doamne ajuta!


vlad 22/07/2009 19:05

sincer? sorry. 4 pct

marius 22/07/2009 18:42

19

silvia 22/07/2009 00:39

Multa sensibilitate,spirit de observatie,intuitie.Felicitari!

19 puncte

valentina 18/07/2009 18:56

concurent nr.14
8 puncte
valoarea scrierii este alta dar regula concursului impune...