Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Concurent nr. 8 / Florentina Loredana Dalian / sectiunea PROZA SCURTA


DORURI LA RĂSĂRIT
Ediţia a III-a, iunie - august 2009, secţiunea PROZĂ SCURTĂ

Concurent nr. 8, scriitoarea Florentina Loredana Dalian (click aici pentru CV).




 

Zina

 

 

Gerul şfichiuia obrajii femeii, care-şi adunase pufoaica pe lângă ea, ţopăind de pe un picior pe altul. Era seara de ajun. Se înserase de tot, dar parcă tot nu-i venea să plece de la tarabă, nădăjduind c-o să mai vină careva să cumpere vreun mărunţiş. Mai trecea câte-un copil şi-o-ntreba dacă n-are clopoţei sau te miri ce nimic avea nevoie pentru colindatul care urma de-acum şi până la anul nou. Avusese şi câteva sorcove, dar le vânduse. Privea copiii gândindu-se la ai ei, pe care-i lăsase singuri, cu o bunică bătrână, tocmai dincolo de Prut. Trei avea - unul de cinci, unul de opt şi altul de unsprezece ani. Îi părăsise cu inima strânsă, dar n-avea ce face, măcar de-aici mai făcea câte-un ban, ei nu-i trebuia mare lucru, trimitea tot acasă. Dacă rămânea dincolo, ar fi crăpat cu toţii de foame. Aici, lumea începuse s-o cunoască, îi mai dădea şi haine, tot era ceva...

     Pătrunsă de frig, gândea că ar face bine să se retragă spre casă, adică ce casă, spre casa în care o găzduia Marioara lui Paraschiv, femeie cu suflet bun. Nu-i lua chirie, nu-i cerea nimic, îi dădea şi să mănânce. În schimb, ea o mai ajuta pe la treburi, îi mai lăsa câte-o lanternă, câte-o legătură de cleşti de rufe... Dar uite-aşa, nu-i prea venea să tragă în seara aceasta acasă, Marioarei îi veneau copiii şi parcă i se strângea inima la gândul că o să-i vadă pe toţi, fericiţi, în jurul mesei. Ce n-ar fi vrut şi ea să fie lângă ai ei, în jurul bradului, să-i bucure cu ce dădea Dumnezeu. Dar ia, drumul e lung şi costisitor, a preferat să trimită acasă banii de drum, să le ia bătrâna şi lor câte ceva, decât să-şi plimbe ea fundul şi sărăcia pe trenuri. Apoi, tot ar fi trebuit să se-ntoarcă.

 
    Tocmai când se hotărâse, ce-i drept fără tragere de inimă, să strângă şi să plece, apăru Stan, omul de pe stradă, cum îl ştia toată lumea. Când îl vedea, se gândea că uite, sunt alţii şi mai nevoiaşi, pe ăsta nici măcar nu-l primise nimeni în casă, dormea pe unde apuca, mânca ce se-ndurau alţii să-i zvârle. Se duse glonţ la ea c-o sticlă de rachiu pe care i-o întinse:

- N-ai şi tu, Zino, două pahare? Ia, am căpătat-o la biserică. Da' nu-mi vine s-o beau singur. Pune!

Zina luă două ceşti din setul descompletat pe care-l avea la vânzare şi turnă, umplând una pentru Stan, iar ei, aşa, de două degete. Era bun să te mai încălzeşti.

- Hai sănătate! spuse Zina cu gândul departe.

- Sănătate şi bucurie! 

- Ce bucurie, măi Stane, unde vezi tu bucurie?

- Adică ce, vrei să zici că nu te bucuri acuma să bei un rachiu cu mine?

- Eh, dacă-i musai, m-oi bucura. Dar putea să fie şi mai bine.

- De ce adică nu zici că putea să fie şi mai rău? Care va să zică, puteam să beau rachiul singur, şi tu să te zgâieşti la mine. Că, dacă nu-ţi dădeam, nu beai. Ei? Sau: puteai să te zgâieşti la mine, da' nici măcar eu să nu beau, că, dacă nu mi-l dădea tanti Felicia la biserică, nu-l aveam. Vezi, Zino, cum nu ştim să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru binele pe care ni l-a dat?


    Zina ridică absentă din umeri şi-aprinse una din lumânările parfumate, că dacă-i bal, bal să fie! Apoi schimbă vorba, parcă muncită de-un gând:

- Măi Stane, de când te cunosc, nu te-am întrebat niciodată. Dar uite cum dezleagă rachiul limbile oamenilor! Ia zi, tu de ce n-ai un loc al tău, aşa, ca toată lumea?

- Pe mine mă-ntrebi?

- Dar pe cine?

- Nu ştiu. Aşa vrea Dumnezeu...

- Auzi, mai lasă-mă! Eu te-ntreb de vorbă serioasă şi tu... Uite, lumea vorbeşte de tine că ai fost om deştept, cu carte, profesor de filozofie, dar că ţi-ai pierdut minţile când ţi-au ars în casă de vii nevasta şi copilul, într-un incendiu peste noapte. Cu casă cu tot. E-adevărat?

- Eh, gura lumii! Nici pământul n-o astupă. Şi ce mă-ntrebi pe mine dacă-i adevărat? Dacă tot apleci urechea la lume...

- Păi tocmai d-aia, că vreau să ştiu de la tine. Fiindcă e clar că lumea mai şi mănâncă... Zi, ai fost profesor?

- De un' să ştiu, zise ridicând din umeri. Şi dac-am fost, eu nu-mi aduc aminte nimic. Eu mă ştiu ăsta care sunt, aşa, tot pe drumuri. Dacă nu-ţi convine, scrie-acasă...

- Stane, dar nu-i drept, că dac-ai fost om deştept, lumea să te trateze ca pe un târâie brâu. Încearcă şi tu să-ţi aduci aminte. Ceva, măcar cine-ai fost, ce-ai făcut...

- Şi crezi că dacă-mi aduc aminte, la ce-mi foloseşte? Dac-o fi aşa cum zice lumea, la ce mi-a folosit c-am fost deştept, dacă am pierdut tot dintr-odată?

- La ce ţi-a folosit?! se schimonosi Zina. Dar acum la ce-ţi foloseşte că eşti prost, adică mă rog, tu n-oi fi, dar lumea aşa te vede. Dacă-ţi aduci aminte ce făceai înainte, poate-ai să poţi iar să te angajezi profesor, să ai şi tu o casă a ta, să te poţi hrăni, poate chiar să-ţi întemeiezi o familie...

- Auzi, nu-mi trebuie nimic din toate astea. Ia judecă tu, dacă aveam eu o casă a mea, o familie, mai stăteam acuma de vorbă cu tine la un pahar de rachiu? Îmm, ia zi!

- Ţara arde, baba se piaptănă! Pahar de rachiu şi vorbă cu mine! asta-i lipsea lui Stan, lume bună! Nu se poate omul înţelege cu tine şi pace!


Tăcu îmbufnată. Stan o privea la flăcăruia plăpândă a lumânării şi deodată zise cu alt glas:

- Auzi, deşteptăciunea ca deşteptăciunea, că uite, când n-o mai ai, nu mai valorează doi bani. Dar ia zi, de frumos mă găseşti frumos?

- Hă, hă! Că frumuseţea face vreo para chioară când n-o mai ai! Hai c-ai nimerit-o! Şi-apoi ce-ţi veni? De frumuseţe de arde nouă?

- Şi de ce nu ne-ar arde? Că frumuseţea e tot de la Dumnezeu. Hai, spune! Mă găseşti frumos?

- Dă-te mai aproape de lumina lumânării, să te văd mai bine.

După ce îl studie preţ de câteva clipe, întorcându-i chipul pe toate părţile, conchise:

- Prea urât n-ai fi... Dacă te-ai mai ţesăla şi tu oleacă...

- Care va să zică, sunt frumos.

- Eh, niţel mai frumos ca ăl cu coarne...

- Să mă laşi cu poveștile astea! Tu eşti niţel mai bună ca zgripţuroaica din poveste. Na! Puteai şi tu măcar să mă minţi, că doar nu costă bani! Ia mai umple o ceaşcă, te zgârceşti până şi la rachiul meu?

Îi turnă iar şi-şi mai puse şi ei, parcă ceva mai mult de două degete. Că dacă tot îndura frigul pe stradă... Acum chiar că nu-i ardea să mai plece. Stan avea chef de vorba:

- Zino, dar de tine ştii ce zice lumea? Cică şi tu ai fost frumoasă şi deşteaptă foc. Da' te-ai înhăitat cu-n ofiţer rus şi de-acolo ţi s-a tras. Când ăla te-a părăsit, n-ai mai făcut doi bani. E-adevărat?

- Înhăitat! zise cu dispreţ. Aşa se cheamă acuma dragostea? L-am iubit pe Serghei şi am fost fericită cu el. Până când...


Îi dăduseră lacrimile şi căuta de zor o batistă. Stan îi întinse zdreanţa lui, la care Zina îi făcu vânt, ştergându-se cu mâneca. Apoi continuă printre sughiţuri:

- Eh, dac-ai şti tu ce doamnă-am fost! Nici nu ţi-ar veni să crezi. O, Stane, Stane, ce n-aş da să pot şi eu să nu-mi mai aduc aminte, aşa ca tine. Vezi, pe tine te-a apărat Dumnezeu, ţi-a dat uitarea. Nu mai ştii ce-ai avut, nu ştii nici ce-ai pierdut. Şi nu mai trăieşti în fiecare zi cu gândul care roade din tine, încet dar sigur, cum face apa cu pietrele.

- De ce te-a părăsit Serghei?

- Măcar de-aş fi putut să-nţeleg! Măcar de l-aş fi ştiut plecând cu vreo muiere!

- Păi n-a fost aşa? Mai toţi bărbaţii îşi părăsesc femeile pentru alta.

- Serghei nu era ca toţi bărbaţii. Deşi mă gândesc că mai bine-ar fi fost... altei femei aş fi ştiut să-i fac faţă. Și la o sută...

- Zi, femeie, nu mă mai fierbe-atâta!

- Hmmm...era de-un ajun, așa ca ăsta, când a venit și m-a anunțat că lui nu-i mai trebuie femeie, nu-i trebuie nimic din ce-i lumesc, că se călugărește. Și dus a fost. Îi cășunase că trăim în păcat, c-a adunat și-așa prea multe, că are nevoie de mântuire, și nu putea s-o aibă lângă mine.

- Trăiați în păcat?

- Arată-mi unul care nu trăiește! Mă mir că n-am înnebunit atunci. Dar pesemne îmi mai rămăsese o urmă de gând la copii, că ce s-ar fi făcut și fără mine? Că tatăl lor se dusese de-o vreme.

- Auzi, tu zici că omu-ăsta te-a iubit?

- M-a iubit, m-a iubit mult...

- S-o crezi tu! Te-a iubit cum iubesc eu sticla asta de rachiu, pe care, după ce s-o goli, o s-o fac țăndări de bordură. Crezi că un om care iubește poa' să plece hodoronc-tronc, fără să se uite în urmă?

- Da, cred asta, zise ridicând din umeri abătută. Ce să fac, dacă și-a iubit mai mult sufletul?

- Așa zi! Că s-a iubit mai mult pe el. Lasă... toate trec.

- Și până trec? Ne trecem și noi, nu-i așa?

 

Tăcură o vreme, sorbind din rachiu, fiecare cu gândurile lui. Stan încerca să-și aducă aminte dacă iubise și el cândva. Discuția cu Zina îi stârnise curiozitatea și parcă fusese copleșit de-un sentiment pe care nu putea să-l definească. Nu-și amintea nume, figuri, date precise. Dar parcă simțea așa ca un junghi în inimă, care i se împrăștia în tot corpul. Ar fi vrut s-o întrebe pe Zina, dar nu prea mai avea pe cine. Aceasta plângea cu sughițuri, aproape cu vorbe, din care el nu pricepea nimic, decât auzea când și când numele lui Serghei. Îi era milă de ea, dar nu știa ce să-i spună, cum s-o împace. Încercă să-i abată gândurile:

- Femeie, uite că s-apropie miezul nopții. Hai, lasă plânsul, mai bine pune-ți o dorință, am auzit că dorințele din ajun se-mplinesc.

Cu ochii umflați de plâns, femeia îl privi părând că n-a priceput mesajul, apoi, zgâlțâindu-l de haine, ca și cum ar fi fost principalul vinovat de durerea ei, strigă, făcând să răsune ulița:

- Oameni buuuni, nu răstigniți iubireaaa!

  Florentina Loredana Dalian (Tema: "Încătuşare")



 

A unsprezecea poruncă

 

 
        Noapte. Îl privea trăgând draperiile cât mai în lateral. „Să intre marea în casă!".

Zâmbise, neîndurându-se să-și dezlipească privirea de pe chipul drag. Apoi îmbrățișarea, apoi...

Dimineață. „Intrase" marea. Din pat, pe fereastră, nu se vedea decât mare, cât cuprinde. Ca în mijlocul unei ape întinse, într-o ambarcațiune mică. Și fragilă. Se temea de apă în general. Acum nu. Câtă vreme îl avea în preajmă. Odată cu marea, năvălise și soarele. Lumina era orbitoare, aproape insuportabilă, inundând patul în care doi somnoroși încă se mai lăsau mângâiați de vise. El se desprinsese din îmbrățișare, coborâse și trăsese draperiile. „Prea mult soare!". Tot așa și cu fericirea. Când e prea multă, când simți că îți inundă sufletul, se mai trezește câte unul să tragă oblonul.

 

         Crăciunul. În casă de oameni străini. Familie mare. Copii. Cel de numai șase luni, cu ochi albaștri, le zâmbea. Pe el îl apucase de-un deget, gângurind, de parcă ar fi vrut să-i transmită un mesaj. Oh! Oamenii mari sunt surzi la gânguritul copiilor.

Se gândea la al ei, al lor, pe care nu avea să-l vadă zâmbind. Cruzimi omenești, mari dureri...

În noaptea aceea, el primise o icoană a Maicii Domnului cu Pruncul. Ea-și aminti de o icoană cu Maica Domnului singură. O avea în camera ei de copilă. Pe-atunci nu realiza de ce avea tot timpul impresia că pictorul uitase ceva. Acum știe. Maica Domnului fără Prunc pare înjumătățită, lipsită de o anume lumină. La fel, orice maică fără prunc.

 

         Cartea. O altă iluzie. Că rămâne ceva după tine. Aiurea, rămâne!

Așa începuse. Îi oferise o carte. Cu stimă, sau cu ce zisese? Cu ceva, oricum. Glumea cu ea - „Ai grijă că s-ar putea să mă îndrăgostesc mai mult de scriitoare!". Râdea: „Nu-i nimic. Pun eu mâna odată pe ea și-i scot ochii!". Când ești fericit, râzi din orice. Chiar și de glumele cele mai stupide.

 

         Marele Oraș. Acolo te pierzi. Ești mic. Sau, mai bine zis, îți dai seama de neînsemnătatea pe care o ai în general. Orașele mici crează iluzia unei importanțe oarecare, pe care, de cele mai multe ori, ți-o atribui singur. Dar asta nu înseamnă că marile orașe te învață lecția smereniei. Dimpotrivă! Poate pe cea a alienării. Doar satul îți dă sentimentul real al apartenenței la ceva. De-aceea, cei care s-au născut la sat, îl poartă în suflet prin indiferent ce mari citadele și-ar plimba pașii.

Și totuși începuse să iubească Marele Oraș. Acolo era el. Erau împreună. Îi plăcea să privească farurile în noapte, de sus, de la fereastra restaurantului. În dreapta, orașul cu viermuiala lui agitată. În stânga, flăcările unui cămin, care amintea de liniștea unui altfel de cămin. O liniște râvnită. În față, el. Cu o imagine totdeauna impecabilă, nepermis de frumos pentru un bărbat. Uneori, de-o răceală neînțeleasă. Ea - mică, în umbră, respirând aproape cu teamă. Nedorindu-și nimic, înafară de a-și dărui iubirea. Și de a simți iubirea lui.

Cerem atât de puțin! Puținul acela ni se oferă uneori. În porții mici sau mai mari. Ni se flutură pe la nas, ne înalță. Apoi, după ce ne-am ridicat suficient, mâna aceea care ne-a urcat, ne dă drumul. De sus, de tare sus. Și totul se zdruncină.

 

         Catacombele. Mergeau prin zăpadă. Fără a se ține de mână. Când iubești un om, simți permanent nevoia să păstrezi contactul fizic cu el, nu? Printr-o parte oricât de mică a corpului. Ea nu putea dormi dacă măcar nu-și simțea palma în mâna lui. La fel când mergeau pe stradă. Dar nu îndrăznea să-l atingă, impresionată de sobrietatea lui, de om cu problemele omenirii pe cap. Care sunt problemele omenirii? Omenirea are o singură problemă majoră - lipsa iubirii. Restul sunt consecințe.

 

         Pasărea. Atât de mică și de frumos colorată! Murise. De foame? De frig? Se poate muri și de singurătate. I-o arătase și lui; nu părea să fi văzut-o. Punea țara la cale prin telefon. Când patria te cheamă, cui îi pasă de-o pasăre moartă?

Avusese o strângere de inimă. Așadar, și ce-i frumos poate muri? Și nu oricum. În pustietatea aceea, fără ca nimeni s-o plângă, fără ca nimeni să strige durerea unei frumuseți mai puțin. Avea aripile întinse, ca pentru zbor. Măcar ea murise zburând!

 

        Omul de zăpadă. Atât de pricăjit! Ți se făcea milă privindu-l. Soarele nemilos începuse să-l topească.

Pentru prima dată, i se năzări că oamenii de zăpadă împărtășesc aceeași soartă cu dragostea. Când îl construiesc, copiii depun mult zel, se bucură, se zbenguie în jurul lui ca într-o odă a bucuriei. Mai devreme ca acesta să-și fi împlinit menirea, se plictisesc de el și încep să-l lovească. Cu bulgări, cu pumnii, cu picioarele, cu ce nimeresc. În cel mai fericit caz, îl lasă la voia întâmplării și-a soarelui care-l topește lent. Cam asta fac și oamenii cu dragostea lor. Doar că, în loc de bulgări, folosesc cuvintele. Altele decât cele pe care le foloseau când construiau. În loc de soare - au nepăsarea.

 

         Revelionul. Au dansat. Era un dansator minunat! Îi sărutase mâna. Parcă pentru prima dată. Cu toată apropierea fizică, îl simțea depărtându-se ușor, precum o ambarcațiune care se depărtează de mal. Dacă te uiți în jur, nici nu-ți dai seama că se mișcă. Dacă privești spre debarcader, aproape nu-ți vine a crede câtă distanță ai luat.

Când s-a produs desprinderea, fie și milimetrică, e ca și cum te-ai afla la depărtare de mile. Odată slăbită ancora, dispare stabilitatea, certitudinea. Valurile nu te mai saltă leneș, lăsându-te totuși în același loc. Te poartă încotro bate vântul. Restul ține de abilitatea cu care știi să-ți mânuiești barca. Abilitate care unora le lipsește cu desăvârșire.

 

         Poarta. O poartă întredeschisă e o cruzime. O lașitate a celor care n-au curajul să ți-o trântească în nas. Nici s-o lase deschisă. Nu c-ar avea vreo milă de tine, nici vorbă! Doar grijă de ei, de stabilitatea lor emoțională. Căci, orice s-ar spune, o poartă închisă doare în primul rând pe cel care-o închide. De ce să-l doară? Mai bine pe celălalt. Care stă cu ochii, gândurile, simțurile ațintite pe spațiul acela care dă porții statutul de „întredeschis", tot așteptând să se deschidă. Cândva. Nu se știe nici când, nici dacă. În timpul acesta, nici nu se moare, nici nu se trăiește. Rămâi și tu... întredeschis. Jumătate spre viață, jumătate spre neviață.

 

        Visele. Vorbim de cele pe care și le făurește omul.

Ce vipere aceste vise care mușcă din noi! De ce n-ai dat, Doamne, și-a unsprezecea poruncă? - Să nu visezi!

  Florentina Loredana Dalian (tema: "Frumuseţea asta care ustură")



 

Organizator:
Prof. Religie Mirela Șova
 

Partager cet article

Commenter cet article

Florentina Loredana Dalian 01/08/2009 14:58

In comentariul anterior, am vrut sa spun „urari de succes si felicitari”, in loc de „urari de succes si multumiri„.
Pentru conformitate,
FL Dalian

Florentina Loredana Dalian 01/08/2009 11:14

La incheierea concursului, doresc sa multumesc tuturor celor care au acordat voturi la sectiunea proza scurta (deci inclusiv textelor mele), indiferent cum au votat, precum si celor care mi/au adresat urari de succes si multumiri.
Felicit organizatorii si juriul pentru idee si implicarea intr-o munca deloc usoara.
Cu respect,
FL Dalian

Administratia 01/08/2009 11:21


Doamne ajuta!


vlad 22/07/2009 19:14

10 pct

marius 22/07/2009 18:39

12

Georgiana 22/07/2009 11:18

13 puncte