Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul LII (si Cartea Rimei...)

pt-roman.jpgCapitolul  LII

 

 


Prag de bacalaureat. Şi totuşi, vara are pe unde să se strecoare, la tinerii noştri. Sunt adunaţi la Doru, afară plouă, cu fulgere rare..., uneori mai dese. Vorbesc despre de toate. Apoi o cer „la rampă" pe Silvia.

- Hai, ai tot ceva pentru copii, sau .... şi pentru noi? îi face cu ochiul Marcel.

- Am..., dar nu e scrisă toată, n-am avut timp. Doar o bucată. Nici nu ştiu la ce gen se încadrează. Povestire SF, reală, nu ştiu. Hai că v-o citesc şi ziceţi voi cum e.

Abia acum a ajuns şi Cora. Picurată puţin, cât de la jeep până în scara de bloc. Vlad o aştepta, cu puţin dor...

- Am pierdut ceva? Sper că nu... Unchiul..., m-a solicitat..., se scuză ea, după care se aşează lângă Vlad. Şi aşa..., nu pot sta mult... Am o groază de învăţat... Uf, voi aveţi chef pe ploaia asta?

- Exact cât şi tine, îi răspunde Matei. Ai ajuns la timp ca să prinzi ce a mai scris Silvia. Dar n-ai prins din discuţiile noastre..., planuri de vacanţă şi... altele. O să le afli tu, de la Vlad, nu-i nimic.

- Bun..., a... şi aveţi tartă de căpşuni... Ce fain! Vreau şi eu! Cora întinde mâna graţioasă spre platoul unde o aşteaptă ultima tartă. Iar Silvia... începe...

 

 

Cartea Rimei (continuare)

 

Zâmbetul & co.

 

 

...Baletul într-o cutie de beton.

Titluri de roman niciodată început, niciodată terminat, nici măcar în gând...

 

Cum se câştigă zâmbetul?

Se caută?

Se cere?

Se aşteaptă?

E aşa de târziu pentru crispare....., iar crispându-mă eu, provoc tunetul privirii altora.

Unde e zâmbetul şi cum pot înota într-o mare de zâmbete? Nu ştiu. E un fruct al libertăţii de inimă. Mi se zâmbeşte, când nu judec în gând pe altul pentru ce mi se pare mie că înţeleg din el. Când accept că nu pot înţelege tot, printr-un singur filtru.

Zâmbesc timid către lume. Chiar şi către căţeii părăsiţi, care îşi fac pat din mobilă veche, lăsată în mijlocul şoselei modernizate. Da. Nu e nimic ciudat în ce se întâmplă. Pentru că înnebunesc singure toate crispările şi fug, fug de la noi, singure. Se duc... pe apa sâmbetei, cum s-ar zice. Fiind tot mai mulţi, în loc să fugim în locurile izolate, zâmbim.

Putem zâmbi în mai mulţi.

Smulgem planetei ce are mai frumos, strângem toate zâmbetele în inimă.

Ce produce zâmbetul? De unde vine bucuria şi cât ţine? Cât poate să ţină? O clipă, o veşnicie?

 

Tristă, Adela privea spre maşina de spălat. Nu terminase. Mai avea două stoarceri şi o clătire, iar ea întârzia la întâlnire. Bogdan o aştepta, normal. Mereu o aştepta, pentru că mereu punea rufe la spălat înainte de întâlnirea lor. Aşa se întâmpla, pur şi simplu. Când totuşi venea, o ducea la pizza, glumeau, nu vorbeau nimic, de fapt, nu se priveau în ochi, priveau în jur, cum se îmbracă lumea, ce comandă lumea, ce face lumea, ca să facă şi ei la fel, să nu greşească paşii cumva.

Îşi trase blugii şi îşi aranjă maieul roz. Se fardă..., maşina încă nu terminase. Îl sună.

- Bogdane..., azi nu vin. Nu pot. Nu mă simt foarte bine..., scuze, nu mai aştepta.

Bogdan nici nu ştia ce să răspundă, pentru că nu se aşteptase la aşa ceva. Fata închise.

„Să mă duc la ea, să o caut? Sau nu... se face aşa? Mă duc. O fi iar tristă..."


Adela ieşi, când maşina terminase, şi după ce întinsese rufele pe sârmă. Erau oricum lucruri vechi, primite ca donaţie de la cerşetori. Le păstra în casă, spălându-le din când în când.

Îşi înlocuise blugii şi maieul roz cu o rochie de lână, puţin ruptă. (Afară erau 40 de grade, iulie) Îşi puse cizmele şi o pălărie ciopârţită. Arăta cel puţin ciudat. Dar nu mai suporta blugii ăia, aceiaşi blugi, pe care să şi-i tot înnoiască (cumpărându-şi alţii foarte asemănători).

Plecă, salutată de vecini cu multe semne de exclamare şi de întrebare. Nu mai avusese nicio ieşire din asta, până atunci se îmbrăcase şi se purtase absolut normal, era dată exemplu. Acum nu mai putea.

Plecă. Nu îşi luase mobilul şi nici bani.


Bogdan ajunse la ea acasă puţin mai târziu. Nu-i răspunse nimeni. El era atât de elegant..., într-un costum de vară, kaki; bronzat şi puţin îngrijorat. „Unde s-o fi dus?" Ieşi prin spatele blocului, privi spre balconul Adelei, văzu rufele puse (aha, deci a stat până a terminat maşina de spălat, nu poate fi departe...), şi o porni spre parc. Nu o vedea, însă.

Adela ajunsese pe malul lacului din parc, şi acolo, pe iarbă, cum stătea, nu ziceai că e ea. Era un soare puternic, ce dădea vagi semne spre asfinţit, dar nu multe. O broască încercă să intre în vorbă cu fata, fără să fie băgată în seamă. Ea privea apa lacului... şi nu îşi găsea propria matcă.

Bogdan trecu pe lângă ea, fără să o recunoască. Umblă peste tot...., era chiar în pragul de a întreba pe orice trecător: N-aţi văzut-o pe Adela? Dar nu îndrăzni. Cumpără două îngheţate, desfăcând una. Pe cealaltă o ţinea în mână, de parcă Adela ar fi apărut singură, să o ia în primire, vreodată. Stătea pe o bancă, nedumerit. Unde poate fi??? Cu cine??? Singură? De ce? Doar nu mi-a zis nimic, nu am supărat-o cu nimic...

Un copil întinse mâna spre el, cerându-i îngheţata. I-o dădu, bucuros.


Adela veni şi se aşeză lângă el, pe bancă. Bogdan înlemni.

- Tu?

- Da, să ştii că sunt tot eu, aceeaşi. Am lăsat blugii şi maieul acasă. Sunt aceeaşi.

- Dar, de ce?

- Nu mai puteam, mă sufocam în ele. Mergem la pizza?

- Nici măcar nu ţi-e... cald aşa?

- Nicidecum. Mi-e frig, frică şi lehamite de mult. Nu mai contează, deci. Mergem?

-... Hai. Numai că..., probabil io nu-s îmbrăcat adecvat. Mă iei aşa?

- Ha, ha... Eşti tare. Hai pe la mine, că-ţi dau alte haine. Eşti sigur că vrei să te schimbi?

- Mmm.... Să vedem, ce ai. Să nu fie prea groase, totuşi. Mie mi-e cald şi aşa.

- Bine, hai.

Se întoarseră la Adela, iar el găsi nişte bermude cu buzunarele desprinse, puţin cam largi. Şi un tricou pe care scria „I love your smile". O şapcă roşie şi nişte tenişi prăfuiţi, fără şireturi. Se simţea comod. Plecară, la pizzeria superaranjată din zonă, unde mergeau de obicei. El vru să comande...., dar Adela îl întrerupse.

- Nu vreau pizza, crede-mă.

- Atunci, de ce am venit aici?

- Nu ştiu. Dar comandă ce nu ai mai comandat niciodată. Ia vezi, din câte ştiu eu, pricomigdalele sunt vechi. Ia din alea. Şi o bere.

- Păi.... să nu ţi se facă rău. Mai bine nu luăm nimic.

- Parcă nu ştii..., dacă nu luăm nimic, ne vor da afară.

- Bine, o să iau. Dar eu nu vreau pricomigdale.

- Aaa, pentru tine ia ce vrei. Pentru mine cere 20 de grame de pricomigdale.

- Păi ar fi una singură...

- Poate să fie şi juma, atâta vreau.

- Bine, bine, nu mă pun contra ta.

Adela transpirase. Lumea o privea cu vădită dezaprobare iar cei ce serveau pe la mese ar fi dat-o afară, dacă nu s-ar fi citit pe chipul ei aşa, o lumină, şi dacă nu ar fi cunoscut-o, că era clientă veche.

Bogdan părea mai „normal". Comandă două beri, cele 20 de grame de pricomigdale (îi revenise o prăjiturică pe trei sferturi) şi o şarlotă ţinută la rece.

Stătură câteva minute bune în pizzerie, fără să vorbească, dar privindu-se pentru prima dată în ochi. Citiră minuni în privirile celuilalt şi uitară să se mai întrebe dacă respectă regulile..., dacă sunt OK şi dacă lumea nu e şocată de prezenţa lor „altfel".


Ieşiră de mână, plimbându-se şi din când în când sărutându-se fugar. Adela îşi scoase cizmele, lăsându-le lângă un coş de gunoi, umblând desculţă. La sfârşit, Bogdan fu un pic îngrijorat:

- Mâine..., tot aşa? Sau revenim...

- Nici să nu-ţi dea prin cap. De fapt, tu fă cum crezi. Dar eu nu mai port blugii ăia. Iar la pizzerie nu mai vreau deloc. Deloc. Sau..., haha, dacă vor schimba meniul. Şi înfăţişarea magazinului.

- Bine..., om mai vedea. Dar măcar ştii ce vrei, ştii de ce faci toate astea?

- Nu mi-e foarte clar. O să mă gândesc şi, când mă voi limpezi, o să-ţi spun.

- Să-mi spui. Neapărat să-mi spui, să nu mă ocoleşti...

Se sărutară încă o dată, apoi Adela intră în casă, să facă un duş. Bogdan plecă fără să revină la hainele anterioare.


A doua zi, după ce termină maşina de spălat, Adela se duse la întâlnire. Părea îmbrăcată foarte normal, într-o rochie vaporoasă, bleu.

Bogdan o aştepta, atât pe ea, cât şi surprizele ei.

- Le-ai pus pe sârmă?

- Nu..., n-am apucat. Am vrut să vin mai repede.

- Azi mergem în altă parte, hai să-ţi arăt.

Bogdan o luă de mână, după ce îi mângâie părul şi ovalul feţei. Ea zâmbi. Un zâmbet care lui i se păru divin, pentru că îi străpunsese sufletul cu totul.

Ajunseră de cealaltă parte a lacului. Dincolo se vedea o bisericuţă de lemn. Atât de cochetă şi de primitoare. Aveau privelişte. Se aşezară pe iarbă, iar Bogdan aştepta, ca fata să-i explice. Să vadă: a înţeles el bine ce vrea ea sau nu?

- Uite,..., nu mai pot aşa. Nu mai pot să mă supun unei repetiţii din care e exclus tocmai rostul. Este anormal ca să fii om şi să trăieşti mai rău decât o fiinţă fără grai.

- Dar nu e normal să te văd tristă. Aş vrea să fii zâmbitoare, fericită, eşti cu mine..., o alintă el.

- Da...... Adela zâmbi iar. Aşa-i. Sunt cu tine... Vreau mai mult şi nu ştiu ce. Fără tine nici nu-mi pot imagina, dar vreau şi mai mult.

- Ce? Ţi-ai dat seama?

- Nu. Dar o să-mi dau curând. Aici voiai să mă aduci? Sau mai mergem şi în altă parte?

- Da. Ţi-am adus căştile, să asculţi muzică. Mergem... prin muzică.

 

....

 

După câteva luni, amândoi, pe malul lacului, ciripind veseli. Ea, în blugi şi maieu, el, în blugi şi tricou. Aruncă pietre în lac şi glumesc.

- Şi zi, cui ai dat hainele?

- A, era o femeie la biserică, duminică. I le-am dat pe toate, şi rochia de lână, tot.

- Dar tristeţea nu i-ai dat-o, nu?

- Nuuu, aia s-a dus........, a trecut, gata, nu-mi mai trebuie deloc.

- S-a dus? De tot?

- Gata. M-am liniştit. Pot să mănânc şi pizza, când vrei. Şi acum...

- Şi nu-mi spui cum? De când? Prin ce minune?

- Îţi spun. Libertatea mea nu e în cu ce mă îmbrac, ce mănânc. E mai departe... Sunt liberă când mă bucur cu tine şi cu alţii. Şi ştiu că există, că se poate, că bucuria asta poate fi fără sfârşit. Că nu contează dacă îmbătrânesc, dacă mor, că ea poate exista mereu, că mi s-a dat... şi mie. E tare fain. E tare bine cu tine. Şi ştiu cui să mulţumesc pentru asta.

- Aaa...., mă bucur mult... E super. Să-mi mai spui şi mie... Nu că aş fi trist, că nu-s deloc. Dar poate ai aflat tu mai mult.

- Am aflat... abia începutul. Mai urmează. Om vedea... Când mi se mai clarifică, o să-ţi spun. Acum, doar mă bucur, pur şi simplu. Ce fain e! Să ştiu că se poate veşnic!

Bogdan o luă după umeri, bucuros şi el, dar puţin nedumerit. Dar nu are cum să fie de rău. Bine că i-a trecut faza de „ciudăţenii", îşi zise el, privind lacul, dincolo de lac, unde se vedea oglindit sufletul Adelei.

 


- Gata, atât am scris din ea... şi cred că ajunge, deocamdată, încheie Silvia.

- Măi, e foarte fain, vrem neapărat şi continuarea... Ia mai pune-i şi tu pe eroii tăi să înveţe, nu doar să se plimbe, că noi... doar asta facem! se încruntă în glumă Doru.

- Da..., e cam SF, că în viaţă e cu totul altfel..., spune Cora. Apropo, chiar v-am comandat pizza aici, tre să ajungă, - fără legătură cu ce ne-a citit Silvia, normal. Mi-am luat eu rolul să aleg tipul de pizza..., să nu vă supăraţi, dar asta aşa, ca să fie o surpriză. Doru, vezi, sună la uşă. E băiatul care o livrează... Da, Silvia, interesant. Şi ciudat, că niciodată nu mi-ar fi dat prin cap să mă îmbrac ca fata aia..., o visătoare.

- Mda, e super, şi neapărat să ne mai spui..., dacă îţi va da prin cap, vreodată, vreo continuare..., a încheiat Alexandra.

Adunarea a mai ţinut..., cinci minute, până când aşa, deodată, şi-a amintit fiecare că îi place să se plimbe cu iubitul prin ploaie. Au ieşit, perechi, pe uşă, luând-o în direcţii diferite, fără umbrelă. Ploaie de vară şi bucurii - pereche.

 


Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova
 

Partager cet article

Commenter cet article