Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul L (si Cartea Rimei)

 

pt-roman.jpgCapitolul L

 

 

 


În după-amiaza Duminicii Mironosiţelor, grupul a mai găsit răgaz să se reunească, la vechea locaţie, la Doru. O zi frumoasă, care-i îndemna să iasă din casă... Chiar aşa i-au propus Silviei, să le citească ce mai scrisese afară, în parc, la iarbă verde. Zis şi făcut. Doar Sorina nu a putut veni, era gripată. Nici Cora cu Vladimir, pentru că aveau „ale lor", cu unchiul Corei.

Găsiră un loc prielnic în Herăstrău. Acolo, privind lacul şi natura proaspătă de mai (cum numai în luna asta e), ascultară povestirea Silviei...

 

Cartea Rimei (continuare)


Balansoarul


Eu, pasărea care aşteaptă răsăritul unei anume stele micuţe ca să cânte, din copacul de lângă balansoar, vă întreb:

Cine stă azi în balansoar?

Nu vă spun, veţi ghici singuri la sfârşit (vă voi da indicii, ca în cărţile poliţiste). Sau nu veţi ghici niciodată; asta e.

E un balansoar neinventat, care exista de mai demult, doar am aflat de el. E un balansoar care atrage oamenii la vorbă, despre suflet. Îi ajută să se deschidă, el şi iarba. (Adică şi iarba îi ajută, de aceea se întâlnesc mai ales, începând de primăvara târziu până toamna târziu, dacă nu e prea frig.)

(Şi îmi cer iertare dacă îmi voi imagina mai mult decât s-a petrecut în realitate. Sau mai puţin, mai degrabă.)

 

E sfârşit de aprilie. E iarbă şi neexagerat de cald sau frig. Sunt fete şi băieţi, de vârste diferite. Unii stau pe iarbă, unul singur în balansoar. La început nu vorbesc nimic, pentru că privesc în jur, cerul, iarba, copacii, gardul care îi separă de restul lumii; trag cu ochiul unii spre alţii... Până când unul, mai îndrăzneţ începe. Ca un monolog care trece dincolo de sine.

Copiii lor (unii sunt mai mari, au şi copii) s-au culcat. Balansoarul s-ar culca şi el, dar nu poate, e prea curios. Nu poate rata.

 

Vai, în seara asta nu se începe cu monolog, ci cu o întrebare. X întreabă:

- Sunteţi vii?

- Vii, adică... ce vrei să spui? Nu ne vezi? Normal că suntem vii! răspunde Y cu indignare.

- Sunteţi vii?

Balansoarul tresare.

- Te referi... la ceva anume? intervine Z.

- Sunteţi vii?

- Uite ce e. Răspunde tu, dacă ai ceva anume în cap, se îmbufnează Y. Da, suntem vii. Adică eu sunt viu. Trăiesc, muncesc, iubesc. Mă simt împlinit.

- Viu, adică viu, precizează X. Cu Hristos. Prezenţi deja în viaţa veşnică. De acum. Nu doar cu gândul la ziua de mâine şi la ziua de răspoimâine, ci, mai bine, cu gândul la moarte, la trecerea definitivă spre Viaţă.

- Aha..., te gândeşti la asta pentru că e perioada pascală..., încearcă să glumească A.

- Nu. Aşa mi-a venit, privind iarba asta, care pare mai vie decât mine, uneori.


Acum tresare şi iarba.

- Nu ştiu dacă suntem cu toţii vii. Dacă o iei aşa, mulţi morţi se plimbă printre puţini vii..., comentează Z.

- Bine, nu ştim răspunsul exact, dacă suntem sau nu vii. Poate între vii şi morţi. Există şi aşa ceva? Eu nu ştiu. Dar ca să fim mai vii... decât suntem, ce să facem? Uite, m-am dus la Înviere. Am luat Lumină. Am cântat „Hristos a înviat". Ei? A, şi înainte de asta am ţinut post. Am fost la TOATE Deniile (chiar mi-am propus ca, oricâtă treabă ar fi de făcut, să nu ratez niciuna). Am făcut TOT ce s-a putut. Sunt împăcat, în conştiinţa mea. Nu pot spune totuşi că mă simt schimbat cu ceva faţă de vremea dinaintea postului. La fel. Poate, puţin mai răbdător şi mai evlavios. Dar ce, doar nu mă schimb peste noapte. Şi, în ce să mă schimb? Mi-e bine aşa..., ..., răspunde A.

- N-o să-ţi pot spune eu acum dacă eşti viu sau mort, dar... nu ştiu dacă e OK că te simţi prea bine, chiar dacă nu te-ai schimbat. Atunci, să întreb altfel: Unde v-aţi aruncat ancora, aici, sau... dincolo? Pe ce / cine vă bazaţi? Întreabă tot X.

- Te frământă rău..., parcă nu putem trăi şi fără frământări. Chiar poate fi foarte bine, spune Y.

- Mă frământă pentru că ştiu că se poate mai bine şi mai mult. Iar timpul pentru asta e, deci vreau să-l folosesc la maxim. Aş sufla în timp ca într-un balon, să-l umflu - nu până pocneşte, ci să umplu secundele, să le simt pline... Să fiu mai viu. Credeţi că aiurez?

- Nu..., chiar nu aiurezi. Numai că... ne strici confortul şi aşa precar, din suflet, spune A. Ne dărâmi închipuirea că ... împlinind nişte reguli, gata, e tot ce trebuie.

- Adică... haha, dacă nici tu, care ai fost la TOATE Deniile, ai ţinut post etc. nu ai făcut tot ce trebuie, eu, care ... nici n-am tras cu urechea la radio sau TV când se difuzau slujbe, nici măcar atât, ce să mai zic??? Ar însemna ca, religios vorbind, sau sufleteşte, sau cum vreţi voi, să fiu mai puţin de zero, pe minus, spune Y. Dar... mă simt OK şi nu mă frământă asta, ci... cum să am un job mai bun - şi când o să-l am, o să am grijă şi să Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru el, no problem. Nu înseamnă că nu pot fi şi recunoscător. Dar să am pentru ce.


- Da... Vezi, fiecare percepem mila lui Dumnezeu în grade diferite. Unul o vede şi mulţumeşte doar pentru că există, că respiră şi se poate închina cu mintea întreagă. Altul, la depăşirea necazului. Altul, cum spui tu, când primeşte ceva ce consideră el că e dar. Şi tot aşa. Doar puţină atenţie ne-ar fi necesară, ca să percepem mai adânc. Dar atunci ne-ar fi frică de propriile lacrimi şi de ciudăţenia bucuriei venite de pe lumea cealaltă. Ne-am simţi stingheri aici şi am tânji mult de tot după cele veşnice. Asta doar până când ne-am obişnui cu dorul, cu trăirea aici ca şi cum n-am fi aici, şi totuşi fiind mai prezenţi aici pentru ceilalţi.

- Vorbeşti cam în parabole, e greu să te urmărim. Tu aşa simţi sau ai citit undeva? întreabă Z, în numele tuturor.

- Am citit... Aş vrea să simt aşa, dar se întâmplă numai câteodată. Alteori uit şi mă gândesc şi eu la job şi celelalte. Am însă aşa, o speranţă, că, rugându-mă lui Dumnezeu să-mi arate tot mai clar calea Lui, atunci o să şi uit mai rar de El şi o să simt Viaţa mai mult.

- Totul e să nu te opreşti din dor şi căutare, rugăciune şi speranţă, nu? zice A.

- Da. Ah, şi de la ce am pornit? Sunteţi vii?Şi să închei: sunt viu?

 

Balansoarul se leagănă. Iarba a adormit. O pasăre îşi cântă cântecul de noapte. Îşi cheamă soaţa sau e un imn de slavă al lui Dumnezeu? Cei de lângă balansoar nu ştiu. Doar cel care se leagănă pe el are privilegiul de a descoperi în seara asta că pasărea aceea e singuratică şi cântă de dor, că tare ar mai vrea să fie în preajma ei Sfinţi. Sau de bucurie că încep să apară?!

 

 

Silvia se opreşte din citit. Atât a fost. Ceilalţi îşi leagănă picioarele pe bancă, de parcă ar vrea să se dea într-un balansoar real.

- Ei? Sunteţi vii? glumeşte Matei. Ne-a plăcut, Silvia... Dar... Cred că nu e suficient să ni le citeşti. Cred că mai trebuie ceva. Ce lipseşte?

- În afară de balansoar, pe care nu-l avem, şi de cei care nu sunt acum cu noi... Nu ştiu..., poate că ar trebui să fim mai profunzi? Luăm lucrurile în uşor? spune Marcel.

- Poate... Cine ştie. Oricum, e frumos. Suntem vii? Suntem cu Hristos? Suntem, dar în ce măsură? Şi cât se poate mai mult? Până unde? Cine ne poate arăta până unde? Oamenii de pe stradă îşi pun întrebările astea, sau au uitat de El? se întreabă Alexandra.

- Voi sunteţi prea filosofi. Şi tu, Silvia, parcă ne provoci anume..., mormăie Doru. Totul e OK. Suntem împreună, uite ce frumoasă e iarba asta... Şi suntem credincioşi, oricum. Ce mai vreţi?

- Ah, uite-i pe Vlad şi Cora... Să le facem semn! Uuuu, aici, aici!

Tinerii se apropie... şi sunt imediat luaţi la întrebări: „Sunteţi vii?"

- Ha, ha, ha, pariez că are legătură cu ce v-a citit Silvia, răspunde Vlad, care e foarte vesel. Cora doar se încruntă, întrebător.

- Suntem extrem de vii şi ne e sete. Hai, că fac eu cinste, mergem să luăm ceva? îi apostrofează ea.

- Da, dar acolo să citiţi şi voi povestirea Silviei şi să vă daţi cu părerea, replică Matei. El a rămas gânditor. Într-adevăr. E „suficient" să mergi la biserică, să spui o rugăciune, să fii „în regulă" şi eventual cu gândul la altceva atunci când te rogi... Dar cum să fii adâncit în tine în fiecare secundă? Mai ales că e greu. Mereu intervine ceva, care să-ţi distragă atenţia. Uite, e atât de frumos afară... Ce să-ţi baţi capul...?!


Mai târziu, îşi spune şi Vlad părerea:

- Da. Eu zic că suntem vii. Numa să ne păstrăm aşa şi... să fim şi mai mult. Eu mă gândesc adesea la procesul ăsta, „de maturizare". Adulţii par foarte obosiţi şi uzaţi, şterşi, aş spune. Nu ştiu de ce şi n-aş vrea să ştiu. Cum o fi să nu mai ai motive de bucurie, ci doar să-ţi târăşti zilele ca să achiţi nişte facturi şi ...... să creşti copii despre care ştii că vor avea aceeaşi soartă ca tine. Nu. Nu mi-ar plăcea asta. Brrrr... Suntem vii, fraţilor, nici nu mă gândesc.

- Oricum, Silvia, ne-ai dat subiect de meditaţie. Şi acum, încotro? întreabă Marcel.

- Hai ... fiecare pe la casele noastre... Sau ne despărţim pe perechi? Cora deja l-a luat de braţ pe Vlad. Şi se duc fiecare, pe drumul lui..., care se întretaie cu speranţa atât de des.



 

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article