Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Povestea Pusculitei inversate

Povestea Puşculiţei inversate

 




A fost cândva...

Ei, fiule, astăzi vom face o altfel de prăjitură, cum chiar nu ai gustat niciodată. E o surpriză a surprizelor, vei vedea. Să mă ajuţi la pregătirea ingredientelor şi a ustensilelor, te rog.

- Oau! Super de super! Vreau să facem!

- Deci, tu scoate mixerul, aşa... Iar eu vasul pentru mixat. Bun. Acum ascultă povestea, că prăjitura asta se va face singură, compoziţia se va prepara singură. Nu trebuie decât să stai şi să priveşti la mixer, în timp ce mănânci un măr. Ai înţeles?

- Nu prea am înţeles... Cum adică, mixerul se va ridica singur în aer şi se va descurca... fără mâini omeneşti? Ca într-o poveste?

- Vei vedea la sfârşit. Cert e că pentru această prăjitură nu ne trebuie făină, zahăr, ouă. Dacă aş începe reţeta (să o explic), chiar aşa aş spune: nu puneţi ouă, nici făină, nici zahăr, nici arome... Doar mâncaţi un măr şi aşteptaţi...

- Mami, cred că azi vrei să glumim mai mult...

- Ascultă povestea şi poate ai să înţelegi... (sigur ai să înţelegi!)

 

A fost cândva, pe când nici nu existau povestitori de poveşti, a fost un băieţel tare drăguţ şi inimos. Avea şi el o dorinţă, din partea părinţilor lui: ca în fiecare an, când îşi serbează ziua de naştere, să primească un cadou cu totul şi cu totul special. Dacă nu era astfel, dacă i se părea prea banal, prea cunoscut, se pornea pe plâns. Aşa că era cam greu pentru părinţii lui. Uneori nimereau cadoul, alteori nu. Chiar erau stresaţi aceşti părinţi, când se apropia momentul cadoului - supriză.

Într-un an, s-au gândit ei din timp: ce să-i cumpere băiatului? O maşinuţă..., nu, că avea prea multe; un joc - dar şi aici, i le luaseră pe toate...; îmbrăcăminte avea, bicicletă avea, cărţi avea... Atunci, ce? S-au frământat ei mult şi bine, degeaba. Nicio idee nu le venea. S-au gândit să se ducă la Moş Ştie-Tot, un bătrân surd de-o ureche din satul lor, ca el să le vină în ajutor.

Moş Ştie-Tot nu prea ştia cu ce se joacă în zilele mai noi copiii. Dar dorind neapărat să ajute bieţii părinţi, le-a dat jucăria lui din copilărie:

- Dragii moşului, iaca eu, pe vremea când eram copil, aveam o puşculiţă din tablă. V-o dau vouă, s-o curăţaţi, s-o repictaţi, că s-a învechit. Şi să i-o daţi copilului vostru, poate o să-i placă. Dar aveţi grijă cum vă purtaţi cu ea, că e fermecată. Iar secretul ei îl va descoperi băiatul vostru, singur. N-aveţi grijă, să-i spuneţi doar că e fermecată când i-o daţi. Chiar dacă va şi plânge un pic, mai târziu se va bucura.


Părinţii s-au bucurat şi nu prea, căci nu au înţeles ei cum stă treaba cu puşculiţa. Însă negăsind altceva, au luat-o pe aceea, au şlefuit-o, i-au desenat floricele, cum s-au priceput, apoi, de ziua băiatului i-au dat-o.

- Ai grijă fiule cum te porţi cu ea, că e fermecată. Iar taina ei i-o vei descoperi tu! i-au zis părinţii, cântându-i apoi „La mulţi ani" în jurul tortului.

- Aaaa... dar asta e din tablă... Ce jucărie e asta? Vorbeşte? Are muzicuţă? Se învârte? Aaaa...., m-aţi păcălit! E doar o cutie din tablă! începu să se înfurie micul băiat.

- Fiu scump, nu te purta aşa cu ea, fii mulţumitor. A aparţinut lui Moş Ştie-Tot, el ne-a dat-o... Şi e fermecată! Tu ştii că el nu ar minţi niciodată.

- E o vechitură! Aţi râs de mine şi nu mi-aţi făcut niciun cadou! se porni pe plâns băiatul. Şi plângea, şi plângea, iar părinţii mai-mai că ar fi plâns şi ei cu el, de milă. Dar tatăl se abţinu şi trecu la măsuri mai aspre:

- Ascultă, fiule, noi nu vrem să creştem din tine un băiat nărăvaş şi nemulţumitor. Ăsta e cadoul tău de anul ăsta şi nimic mai mult. Pentru că ai reacţionat aşa, nu mai primeşti nicio felie de tort. Să stai în camera ta, cu cadoul, şi gata! Azi nu vei ieşi nici afară, la joacă. Ne-ai întristat...


Uimit, pentru prima oară pus la punct, băiatul luă puşculiţa şi se duse în camera sa (de altfel, o cameră plină cu jucării de toate felurile, neînchipuit de frumoase, dar de care acesta se plictisise după câteva minute de joacă, cu fiecare).

Toată ziua stătu îmbufnat, fără să se gândească în vreun fel cum putea fi fermecată puşculiţa.

A doua zi, după masă, ieşi la joacă, în curte. Pe acolo trecu o vecină care, văzându-l, şi fiindu-i drag, îi dădu un ban de argint (pe atunci circulau altfel de bani), să-l păstreze. Bucuros, băiatul luă banul şi-l duse în puşculiţa cea nouă. Se gândi că, până la urmă, avea şi ea o utilitate. Băgă banul în puşculiţă şi apoi vru să o zornăie, să se distreze ascultând clinchetul banului în ea. Când colo... nu se auzea nimic. Scutură el puşculiţa câteva minute, degeaba. Părea goală. Îi descuie încuietoarea (era ca o clăpiţă) şi o verifică. Într-adevăr, banul nu mai era acolo.

Se înfurie din nou. Primise o puşculiţă nu numai veche, dar cu totul nefolositoare, ba chiar periculoasă. Nu îndrăzni să o trântească, ci alergă la mama sa, ca să-i spună de întâmplare.

Mama fu mirată şi încercă şi ea noua puşculiţă, cu un ban de aramă. Într-adevăr, banul dispăru din puşculiţă, îndată.

Arătară aceasta şi tatălui, care nu ştiu ce explicaţie să dea.

- Să-l întrebăm pe Moş Ştie-Tot! E a lui, e singura soluţie! zise el.


Merseră toţi trei la Moş, dar acesta nu le putu răspunde. Oricât îl întrebau ei, el le spunea că nu înţelege ce zic, că vorbesc prea încet pentru urechea lui... Şi aşa rămaseră cu puşculiţa, dar fără explicaţie. Pe drumul spre casă, le ieşi în cale ţaţa Manda, o femeie mai săracă, care mai cerea de la oameni, pentru a-şi întreţine bătrâneţile. Lumea, când o vedea amărâtă, îi dădea fără să o mai întrebe dacă are nevoie sau nu. Aşa făcură şi părinţii băiatului, îi puseră femeii câţiva bănuţi de aramă în palmă.

Când ajunseră acasă, văzură însă că puşculiţa zornăia. O deschiseră şi găsiră în ea mai mulţi bănuţi de aramă decât dăduseră.

- Vezi, fiule, nu degeaba a zis Moşul că e fermecată. Vezi? Ia încearcă şi tu, cu prima ocazie.

Băiatul luă banii din puşculiţă, gânditor.

- Ştiu că prietenul meu ar avea nevoie, ca să-şi cumpere o carte. Pot să i-i duc?

- Desigur, fiule, du-te.

La întoarcere, puşculiţa era pe jumătate plină. Un gând de lăcomie îi veni băiatului şi luă banii, dorind să-şi cumpere dulciuri. Se duse cu ei la mătuşa care ţinea un fel de cofetărie (nu existau magazine ca azi, ci o femeie cocea în propria casă prăjituri şi le vindea tot acolo), dorind să cumpere. Dar când deschise pumnul să dea bănuţii, găsi bucăţele de hârtie fără valoare.

Se întoarse acasă, supărat de tot. Puşculiţă nărăvaşă! Nu-i dădea bani decât pentru alţii! Pentru el nu-şi putea cumpăra nimic, nimic........ Atunci, ce folos avea cu ea? O aruncă sub pat şi pentru mai multe zile nu-şi aminti de ea.

După o vreme se întâmplă că tatăl băiatului avu un accident la serviciu, la picior, şi nu mai putu lucra. Familia începu să aibă probleme. Singurii bănuţi rămaşi erau drămuiţi, pentru mâncare. Tatăl îşi putea relua serviciul numai după vindecare. Speriat, băiatul îi aminti mamei de puşculiţă.

- Poate ne va ajuta, acum. Hai să dăm banii aceştia ai noştri cuiva, să vedem.

- Uiţi, fiule, că vei primi alţi bani în puşculiţă tot pentru a-i da altora, nu pentru a-i folosi noi..., îi reaminti mama.

- Hai, mami, să încercăm.... Altfel o să ajungem şi noi să cerşim pe stradă....

Mama acceptă. Ultimii bănuţi fură daţi ţaţei Manda. Puşculiţa se umpluse cu bani de argint. Dar puteau folosi ei din ea?

- Hai să încercăm să folosim numai cât avem nevoie, iar restul tot aşa, să-i dăm de pomană, cui are nevoie, propuse tatăl.


De această dată, când merse la cumpărături pentru nevoile casei, banii de argint nu se mai transformară în hârtii. Iar tot ce le era în plus, dăruiră în sat, celor nevoiaşi. Aşa puşculiţa era mereu plină, dar nu numai pentru ei.

Chiar şi lui Moş Ştie-Tot voiră să-i dăruiască, pentru un aparat auditiv. Dar el refuză, zicând:

- Uneori e mai bine să nu auzi... Iar când e ceva de auzit, atunci mă ajută Dumnezeu Preabunul..., şi-mi ajunge la ureche. Daţi bani altora, care au mai multă nevoie decât mine. Şi păstraţi cu grijă puşculiţa, ca să o daţi mai departe, din neam în neam..........

 

Uite, asta e povestea de azi. Iar prăjitura, ia vezi, s-a făcut?

- Mami, tu râzi de mine! Unde e prăjitura, că nu o văd? Nu e nicio prăjitură, iar mixerul nu s-a ridicat singur în aer să amestece... că nici nu avea ce să amestece! Sau vrei să spui că şi mixerul ăsta e fermecat, precum puşculiţa?

- Nu e fermecat. Dar ia să vedem, uită-te în cuptor. E ceva acolo?

- E ... un cozonac. De unde a apărut?

- E un cozonac pe care îl ducem mătuşii V., ştii că s-ar bucura. E făcut de mine de aseară, pe când dormeai. Dar nu pare minunat, ca în poveste? Tu doar să-l duci... (Şi, dacă te vei uita mai bine, vei vedea că sunt doi...)


Vezi, fiule, că bucuria e mai mare când dăruieşti decât când faci doar pentru tine..., asta a învăţat şi băieţelul din poveste (dar şi multe altele a învăţat...).



 


Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
Spre povești clasice repovestite, dați
click aici.


 

  Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article