Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

O povestire despre un alt magarus

O povestire despre un măgăruş

 



Fiind în preajma Floriilor, cu gândul la mânzul asinei pe care a încălecat Mântuitorul cu smerenie suprafirească, mi-am amintit de un alt măgăruş..., dintr-un roman („Cămaşa lui Hristos", L. Douglas).


Era un măgăruş pe care un militar roman de vază l-a dăruit unui copil, care tare mult îşi dorea să aibă măgăruşul lui. Copilul era evreu creştinat, acţiunea romanului petrecându-se în vremea când a fost răstignit Domnul nostru Iisus Hristos. Bineînţeles, bucuria copilului a fost nemărginită, la primirea unui asemenea dar. Ei erau săraci, nu şi-ar fi putut permite. Dar tatăl copilului..., deşi a apreciat gestul nobil al romanului (cu atât mai nobil cu cât acela era în poziţia de stăpânitor faţă de evrei, fiind păgân, de asemenea), nu s-a bucurat la fel de mult, ci a dorit să-l înveţe pe copil să aibă o altă atitudine faţă de darurile din această lume.


Astfel că, în scurt timp, s-a şi ivit ocazia potrivită pentru tată. Un alt copil, bolnav, chiar avea nevoie de măgăruş. Tatăl i-a explicat băiatului că ar fi mult mai frumos din partea lui să ofere măgăruşul acestuia. La început, copilul s-a supărat şi a plâns. Era măgăruşul lui cel frumos, cu care deja se împrietenise! Dar după aceea a acceptat, cu bărbăţie. L-a oferit. Noul posesor s-a bucurat şi el, foarte tare. Iar băieţelul (avea sub zece ani), deşi a păstrat amintirea măgăruşului, a înţeles că e un gest creştinesc aşa, să-l dea. Tatăl lui a motivat faţă de romanul nedumerit, că nu vrea să-şi înveţe băiatul mândru (el deja se fălise în faţa copiilor din sat cu ce are el), şi că aşa e creştineşte, să dăruieşti tocmai ce îţi place mai mult. Şi a vrut să-l obişnuiască de mic cu acestea.


...Poate că în ziua de azi gestul tatălui şi al fiului său ar putea părea extremist. Nu e însă deloc aşa. Din păcate, ne-am obişnuit să dăruim mai puţin ceva considerat de noi cu valoare reală, cât ceva... de mâna a doua sau care nu ne mai foloseşte. Pe copiii noştri nu i-am învăţat să dăruiască deloc sau foarte puţin, în limita strictă a politeţii şi a bunului simţ. Dar... nu mai mult.

Pe undeva, rămânem profund ataşaţi de cele ale lumii acesteia, uitând că suntem chemaţi spre altceva, mai înalt.


„Căci ştim că, dacă acest cort, locuinţa noastră pământească, se va strica, avem zidire de la Dumnezeu, casă nefăcută de mână, veşnică, în ceruri. Căci de aceea şi suspinăm, în acest trup, dorind să ne îmbrăcăm cu locuinţa noastră cea din cer.

Dacă totuşi vom fi găsiţi îmbrăcaţi, iar nu goi. Că noi, cei ce suntem în cortul acesta, suspinăm îngreuiaţi, de vreme ce dorim să nu scoatem haina noastră, ci să ne îmbrăcăm cu cealaltă pe deasupra, ca ceea ce este muritor să fie înghiţit de viaţă. Iar Cel ce ne-a făcut spre aceasta este Dumnezeu, Care ne-a dat nouă arvuna Duhului. Îndrăznind deci totdeauna şi ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul, căci umblăm prin credinţă, nu prin vedere, avem încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul.

De aceea ne şi străduim ca, fie că petrecem în trup, fie că plecăm din el, să fim bineplăcuţi Lui.

Pentru că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca să ia fiecare după cele ce a făcut prin trup, ori bine, ori rău."

(II Corinteni capitolul 5, 1-10) 

 

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article