Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XLVIII (si Cartea Rimei...)

pt-roman.jpgCapitolul XLVIII
 

 



Zile vin, zile trec, bucurii se petrec. Se apropie tot mai mult Învierea Domnului. Şi totuşi, prietenii noştri îşi fac timp să se regăsească, atât la slujbele Bisericii, cât şi la Doru, la taifas. Au rugat-o pe Silvia ca, în afară de romanul ei, să le citească şi altceva, rugăciuni personale, poezii. Fata roşeşte... „Sigur vă plac???" Iar ei o încurajează. Ca şi pe Sorina, care e muuult mai ocupată de când colaborează cu pictorul profesionist.

Ei toţi (mai puţin Vlad) se miră de schimbarea Corei. Li se pare mai răbdătoare, mai cuminte, chiar şi în îmbrăcăminte. (Să nu credeţi că poartă acum doar fuste lungi şi batic pe cap... Nu. E vorba doar că e mai decentă, nu mai ţine cu tot dinadinsul să fie remarcată de băieţi. Prietenia cu Vlad îi ajunge.) Și cum stă ea liniştită, fără să comenteze aproape, să asculte lecturile Silviei...! De asemenea, se miră toţi de îmblânzirea lui Doru. Se aşteptau, cumva, să mai aibă ieşiri de ţâfnă. Chiar dacă îi mai vine lui, aşa, să plece înainte de a se termina o slujbă, nu mai pufneşte. Se abţine, s-a spovedit în Postul Paştilor de două ori, parcă vrea să se depăşească pe sine...

Bine, bine, veţi spune. E roman, deci autorul îmblânzeşte personajele cum vrea... Să ştiţi că nu-i chiar aşa. Personajele pot fi uneori, dacă vor, foarte nărăvaşe, să nu se supună modului în care se derulează imaginaţia autorului. Acestea, deocamdată, nu sunt personaje „nărăvaşe". Ha, ha, nici perfecte nu sunt, mai au de învățat şi de trecut prin multe experienţe ale vieţii. (Cine ştie când se apucă să-l ia prin surprindere pe autor cu vreo iniţiativă cu totul neaşteptată!) Dar, deocamdată, grupul nostru se află la Doru, ascultând urmarea Cărţii Rimei - sau a Silviei?

- Cartea Rimei cuprinde tot felul de scrieri, mai lungi şi mai scurte, pe lângă povestirea de până acum. Vi le voi citi pe rând, câte una. Azi este despre o fetiţă - se bazează pe o întâmplare reală, despre care mi-a povestit cineva. Cam atât ca explicaţie... Acum ascultaţi, le zise Silvia, apoi începu să citească:

 

Cartea Rimei (continuare):

 

Demult, nu foarte demult, pe când în ţara noastră nu se preda Religia în şcoli şi pe când nu aveai voie - de la oameni - să-ţi faci semnul crucii pe stradă, în dreptul bisericii; pe atunci, alături de mulţi alţi copii, se zbuciuma şi o fetiţă, care nu cunoştea adevărurile credinţei strămoşeşti.

Era spre sfârşitul perioadei comuniste. Fetiţa fusese botezată ortodox, în virtutea tradiţiei româneşti; de asemenea, fusese împărtăşită de câteva ori, de Paşti, pentru că aşa se mai obişnuia, în unele familii. Fusese chiar învăţată două rugăciuni: „Tatăl nostru" şi „Rugăciunea Crucii".

În afară de acestea, nimeni nu îi vorbise despre Dumnezeu, de biserică, de moarte şi de înviere.

Ea ajunsese să creadă, o dată cu trecerea timpului, că, după moarte, omul dispare cu totul. Nu auzise rostit cuvântul „suflet". De aceea, atunci când se lăsa noaptea, în fiecare noapte, o chinuia o nelinişte cumplită. Ca şi cum, de fiecare dată, sosea momentul ca şi ea să moară.

Când se lăsa întunericul peste oraşul ei, pentru fetiţa noastră începea coşmarul... Nimeni nu îi vorbise de întunericul iadului sau de ceva asemănător. Şi chiar avea coşmaruri, vise negre care se repetau, în care ea se vedea aruncată în iad... Dar nu ştia că e „iad" acela, pentru că nu i se vorbise despre iad ...

Fetiţa ţipa adesea în somn şi se trezea lac de sudoare. Părinţii erau şi ei speriaţi. Au dus-o la doctori specialişti, iar aceştia nu le-au spus decât că îi trebuie linişte, multă, multă linişte şi înţelegere.


Fetiţa crescu. Fiecare noapte care urma era un chin. Adormea cu greu, îngrozită de întuneric. Cui putea să-şi spună neliniştea? Singurele ei arme erau cele două rugăciuni învăţate, pe care le rostea mecanic, fără să le înţeleagă textul, sperând că o să o ajute cu ceva. Adormea spunându-le:

„Tatăl nostru, Carele eşti în ceruri, sfinţească-Se numele Tău, vie împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer, aşa şi pe pământ. Pâinea noastră, cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi. Şi ne iartă nouă greşalele noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel viclean. Amin."

„Cruce-n masă,

Cruce-n casă,

Cruce-n cer,

Cruce-n pământ,

Cruciuliţa unde mă culc,

Cruciuliţa mă păzeşte,

De în zi, până în noapte,

Până la ceasul de moarte."


Dar coşmarul ei, și anume că era aruncată într-un loc înfricoşător, unde i se pierdea numele, loc fără întoarcere şi întunecat, se repeta. S-au scurs astfel mai mulţi ani, torturanţi...

După căderea regimului comunist, fetiţa noastră, devenită adolescentă - cu aceleaşi temeri şi nelinişti - a intrat la un liceu din oraşul ei. După o vreme, în orar i s-a introdus un obiect nou, neaşteptat: Religie. Un obiect în plus, plasat fie dis-de-dimineaţă, înaintea celorlaltor ore, fie la sfârşitul programului.

Copila nu ar fi crezut că acea oră pe săptămână, care i se introdusese în program, avea să o scape, treptat, de coşmarul copilăriei. Ea a aflat, de la ora de Religie, despre Dumnezeu, despre Rai şi Iad, despre Biserică, despre Sfintele Taine... A aflat că are suflet nemuritor! (S-a dus acasă în acea zi şi a plâns de bucurie!...)

A aflat tot de acolo că puterea întunericului (a diavolului) nu este nici pe departe egală cu cea a luminii (a lui Hristos) - ci e deja învinsă, prin Învierea şi Înălţarea la cer a Mântuitorului... A aflat despre Patimile Domnului, despre Cruce ... Şi s-a dus acasă, după fiecare oră de Religie (era una singură pe săptămână), a plâns cu amar şi a strigat la cer:

Cum am trăit şaisprezece ani, fără să ştiu?

Cum am dormit şaisprezece ani, fără să ştiu?

Cum s-a putut ca nimeni să nu-mi spună?

Şi a plâns zile multe, zile multe, de durere că nu a ştiut până atunci de Hristos şi de fericire că, totuşi, a aflat!

După un timp, a început să meargă la slujbele Bisericii, să se spovedească şi să se împărtăşească cu Trupul şi Sângele Domnului.

Iar într-o zi, într-o însorită zi, a aflat de existenţa candelei. A reuşit să-şi cumpere una, de perete, cu o icoană mică, de hârtie, a Mântuitorului Iisus Hristos. Şi-a  pus-o în cameră, pe perete, deasupra patului.

Deci acum ea de-abia aştepta să vină noaptea, ca să se bucure de lumina care răsare în întuneric, de la candelă.

Ca să nu pară ciudată în ochii celorlaltor membri ai familiei ei (care nu îi prea înţelegeau neliniştile şi preocupările), aştepta ca ei să se culce, apoi aprindea candela - numai cât să-şi spună rugăciunile - după care o stingea şi se culca, fericită.

Coşmarurile trecuseră. Îşi simţea sufletul mângâiat de o bucurie nouă, de o speranţă la care nici nu ar fi îndrăznit să se gândească. Raiul, împărăţia cerurilor, viaţa veşnică, lumina lui Hristos, raza harului - toate acestea erau fericirea ei.

Încetul cu încetul, copila a aflat şi înţelesul rugăciunilor pe care le rostise ani întregi, fără să le priceapă...

Iar într-una din seri, pe când se ruga în faţa candelei aprinse, s-a simţit învăluită de două aripi uriaşe de înger şi de o iubire necunoscută, foarte mare. Pe umărul ei drept stătea îngerul păzitor (tocmai aflase că îngerul păzitor stă pe umărul cel drept al creştinului, dacă nu cumva îl goneşte acesta, prin fapte, gânduri, cuvinte urâte).

Ea şi-a continuat atunci rugăciunea, înmărmurită. Vedenia a dispărut, rămânând o imensă pace şi bucurie, o încredinţare a celor abia aflate de la şcoală şi de la biserică... Câteva ore ea a rămas nemişcată, după aceea, zâmbind de fericire...

O, candelă aprinsă, licărire în noaptea neştiinţei,

O, candelă aprinsă, vestitoare a biruinţei Domnului,

O, candelă aprinsă, tremurând ca sufletul evlavios,

O, candelă aprinsă, strălucind pentru întărirea celor temători,

O, candelă aprinsă, nedespărţită de casele creştinilor,

O, candelă aprinsă, pentru darul tău, Domnului Îi mulţumim!

Acea copilă avea să devină, în timp, profesoară de Religie, ca să descopere şi ea altora, la rândul ei, după putere, cu binecuvântarea Bisericii (prin sfinţita ierarhie bisericească), cuvintele vieţii veşnice, lăsate de Hristos pentru mântuirea tuturor.

 

Prietenii au ascultat povestirea fără să murmure. Fiecare se gândeşte departe. Vlad începe discuţia:

- Măi, să ştiţi că eu am crezut, chiar am crezut o vreme, că numai cei din închisorile comuniste au suferit major în timpul regimului trecut. Am şi citit despre asta, pentru că s-au publicat în ultimul timp foarte multe cărţi. Şi care m-au impresionat, ce-i drept. Nu ştiu dacă şi voi le-ați citit. Dar văd că şi în afara închisorilor există încercări. Deh, sufletul omului nu se poate împlini, fără Dumnezeu, niciunde. Iar dacă nu-i dai pâinea cuvântului lui Dumnezeu - se ofileşte şi se tulbură zadarnic.

- Bine că a fost o povestire cu happy-end, încercă să concluzioneze Cora.

- Apropo, ce aţi mai citit pe teme religioase, în ultima vreme? întrebă Alexandra. Nu că ne-am omorî la capitolul timp liber, dar aşa... Aţi mai dat de ceva interesant, aşa, pentru noi?

- Sincer, n-am avut timp. M-am uitat puţin la pangar, la biserică, şi am luat o carte cu minuni ale Maicii Domnului. Încă n-am terminat-o, dar o citeşte mama, răspunse Matei. Cred că ştiu cine are mai mult timp să citească..., adăugă el privind spre Silvia.

- Da... Am citit mai mult. Stau seara până mai târziu..., altfel nu reuşesc să-mi fac şi temele... Și am scris mai puţin. Pentru azi, nu am nicio poezie..., doar o rugăciune către Sfânta Maria Egipteanca, scurtă. Că m-a impresionat povestea vieţii ei.

Sfântă Maică din pustie,

Ce-a fost în sufletul tău,

Chinul gândului cel rău,

Numai Dumnezeu îl ştie.

Dar aşa ne-ai dovedit

Că se poate, că se poate,

Se poate scăpa din toate,

Dacă harul ne-a umbrit.

Mulţumim, Sfântă Marie,

Pustnicească-n rugăciuni,

Făcătoare de minuni,

Pentru pilda ta cea vie!

Iar despre ce am mai citit, o să vă povestesc altădată... Acum am vorbit prea mult numai eu...

- Lasă, nu te mai da atâta după deget, că vorbeşti frumos, deja ne-ai transformat în „grup literar". Și când te gândeşti că înainte ne adunam doar să spunem bancuri... Ce ne-ai făcut, Silvioara? îndrăzni s-o alinte Doru, glumeţ.

- Nu eu v-am făcut, voi... v-aţi schimbat... Aţi crescut..., zâmbi Silvia, lăsându-şi capul pe umărul lui Matei.

- Bine şi acum ce urmează?

- Urmează că mergem în Herăstrău, dar nicidecum ca să ne plimbăm, ci ca să mai ducem nişte alimente la bieţii chinezi de acolo, cei rămaşi fără serviciu şi fără bani... Hai, că aţi auzit de ei. Eu am pachetele în maşină, 130. Am aflat de pe un site ortodox, Lăcaşuri Ortodoxe. L-am întrebat pe administratorul siteului şi mi-a zis când e nevoie de dus, când nu face faţă el. Am mai fost până acum, deci ştiu care-i treaba. De fapt, nu încăpeţi toţi în maşină la mine... Doru, vii şi tu, cu a ta? Ca să mergem toţi? îi ului, ca de obicei, Cora.

- Mmmmergem..., murmură Matei. Ne putem implica şi noi? Ce ar mai trebui?

- O grămadă. Mai vedem şi la fața locului. Hai, repede, că e târziu.

Grupul se „îmbarcă" în cele două maşini şi plecă spre o altă poveste... tristă şi reală, a Bucureştiului de azi.

 



Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova
 

Partager cet article

Commenter cet article