Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XLV (si Cartea Rimei...)

pt-roman.jpgCapitolul XLV

 

 


După două săptămâni, găsiră iarăşi prilej să se adune, la Doru. Sorina venise prima, cu trei tablouri înrămate. Reprezentau frunze, diverse frunze, în diverse culori, intercalate. Hotărâse să înceapă cu ele... mica ei expoziţie.

Apoi, rând pe rând, veniseră toţi prietenii. Bucuroşi că se mai puteau întâlni astfel. Hotărâţi să nu uite momentele frumoase din trecut şi să se încurajeze reciproc pentru tot ce putea fi bun, folositor. În plus, acum venea şi Vlad. Fusese pus în temă de Cora despre toate. Era încântat.

Silvia sosi ultima, îmbujorată din cauza grabei.

- Scuze, abia am reuşit să scot la imprimantă capitolul următor...

- Lasă, Silvia, nu-i nimic. Nu trebuie să te grăbeşti la scris pentru noi. Știm noi cum e cu Inspiraţia... Nu vine la comandă! râse Doru.

- Ei, nu-i vorba de asta... Oau, ce tablouri! Când le-ai achiziţionat, Doru? se miră Silvia.

- Acum, ha, ha... Sunt ale Sorinei. Ale ei, personal. Doar ni le arată...

- Sorina, şi nu ai zis nimic... Când ai urmat cursuri de pictură? o certă în glumă Silvia.

- Păi nu am urmat... Asta e. Doar mi-a plăcut să pictez de mică şi am exersat. Nu am urmat nimic de specialitate...

- Poate ar trebui s-o faci... Sau poate nu, că sunt tare frumoase şi aşa. Mai ai şi altele? insistă Silvia.

- Da... Mai am multe. Nu toate sunt înrămate. Am mai aşteptat...

- Atunci, nu ar trebui ca data viitoare să ne întâlnim la tine, ca să ni le arăţi? îndrăzni Matei.

- Păi..., dacă vreţi..., doar că eu stau mai departe...

- Lasă, că nu e asta problema pentru noi. Gata, am stabilit. La tine rămâne.

- Și ce mai faci, Vlade? Cursuri, seminarii..., întâlniri cu Cora? se aventură Marcel.

- Da, din toate câte spui..., răspunse Vlad, bine dispus. V-am luat sirena... şi aştept să vă ascult povestea..., povestea Rimei. Nu mă pricep la critică literară, dar vă daţi şi voi seama, sunt băiat crescut la ţară, înnebunit după poveşti...

- Eşti de-al nostru, atunci. Haide, Silvia, începe...

 

Iar Silvia începu să citească:

 


Cartea Rimei (continuare)

 

Cap. VIII: Decizie schimbată

 

După plecarea Deznădejdii, biroul Veghetorului Cărţilor în Faşă rămăsese mutilat, dar dârz. Dulapul chiar fusese impresionat de tăcerea lui. Nu doar de cea de acum, ci de tot răstimpul tăcerii lui. „E un birou cu principii", filosofă el.

În continuare, biroul se aştepta la ce putea fi mai rău. De aceea, hotărî să facă o încercare spre ceva ce până atunci nu îndrăznise: să vorbească amical cu Dulapul. Când Veghetorul părăsi office-ul...

- E adevărat, pot vorbi, şopti biroul.

- Iar eu îţi spun: chiar dacă suntem duşmani, dintre toate birourile, tu eşti demn de admiraţia mea. Nu ştiu însă ce vei face pe viitor. Şi cum ai putut răbda până acum..., medită Dulapul.

- Vreau să-mi răspunzi sincer - lasă grija de viitorul meu, nu e aşa important - tu chiar vrei să deţii Cartea? Nu-ţi ajunge câte manuscrise, câte portofolii ai înghiţit? Ce crezi că îţi poate aduce Cartea în plus? Dincolo de pofta aceasta, tu nu vezi nimic?

- Văd eu unde baţi. Hmm, chiar a avut dreptate Deznădejdea. Nu te laşi. Cartea va fi a mea, e doar o chestiune de timp, se mohorî Dulapul.

- Şi după aceea? Te vei întoarce la portofolii şi cărticele smulse de Veghetor sau de Plagiatus, mai ştiu eu de la cine? Nu te gândeşti? Ce rost vei mai avea, fără aşteptarea Cărţii? îl împunse biroul.

- Rost, nerost... Dar voi ce rost aveţi, decât să ne concuraţi pe noi, pentru ca - ha, ha - ceea ce fac scriitorii, până la urmă, tot la noi să ajungă. Să nu-mi spui că şi voi aşteptaţi Cartea...

- O aşteptăm, dar n-am să-ţi spun de ce! E treaba noastră, încheie biroul un prim dialog nereuşit. După câteva minute însă, Dulapul îl îmbie:

- Poate, dacă-mi spui tu din secretele voastre, îţi spun şi eu din ale noastre, aşa e corect, nu? Ai ceva de pierdut? Şi noi, şi voi, ne-am considerat duşmani de la bun început (adică de la rău început...) şi am făcut jocul oamenilor... Cum voi sunteţi ăia cu principii, tu ar trebui să începi... Tot ce-ţi pot promite e că nu am să te mint; nu ştiu dacă-ţi pot spune întreg adevărul...


Biroul ceru un răgaz. Dădu semnal biroului Rimei despre vizita Deznădejdii, apoi „reveni".

- Pentru noi are însemnătate orice ţine de cărţi, nu numai de Carte. Şi manuscrisele pe care le ai ne-ar ajuta. Avem sertarele noastre, slavă Domnului, încă nu golite de tot... Pe vremuri erau mai pline, atât cu manuscrise - mai puţin - cât şi cu exemplare publicate... Dacă tu te-ai hotărî să ne încredinţezi comoara ta - ceea ce până acum nu s-a întâmplat niciodată - aceste foi nevinovate (ale atâtor suflete mâhnite de Veghetor şi de alţii ca el) ar ajunge prin intermediul nostru la editori. Ar fi greu, încă, pentru că sunt mulţi editori fricoşi, gata să slujească intereselor Veghetorului.

- Mulţi? Vrei să spui toţi? Sau... mai sunt curajoşi printre ei? sări Dulapul, zgâlţâindu-se de groază.

- Hooo, te-a şi cuprins frica... Vezi, nu are rost să discutăm... Ce păcat...

- Bine, accept să-mi spui. Nu te întrerup. M-ar mira să cuteze cineva să publice neanunţat!

- Noi ne gândim în special la cititori. Voi ne bănuiţi interesaţi de sertarele noastre, pentru că voi vă lăudaţi între voi cu rafturile voastre - de aceea tu eşti Regele Dulapurilor! Închipuieşte-ţi că noi ne ataşăm de scriitori şi că ne bucurăm pentru fiecare cititor al lor!

- Stai puţin, tu ai vrea ca noi să nu mai existăm, pur şi simplu! Ce funcţionalitate am mai putea avea noi, dulapurile de cărţi, fără manuscrisele noastre!? Vrei să adun haine, sau ce? Ne-am obişnuit cu datul nostru, nu crezi? Avem tradiţia noastră, ierarhia noastră, satisfacţia noastră! Chiar îi scutim pe cititori de multe cărţi proaste, pe care noi nici nu le primim, ce spui de asta?

- Mda..., să existaţi...! ezită biroul Veghetorului. N-aţi putea păstra manuscrisele după publicare? Neapărat vreţi să fie numai pentru voi? Nici măcar de la unul la altul nu le lăsaţi să circule, nu există reţea... Voiam să-ţi amintesc, prioritar, de legenda împăcării Dulapurilor cu Birourile şi de audienţa excepţională a scriitorului Cărţii la Librarius Supremus.

- Librarius??? Nouă ni s-a spus foarte clar că nu este nicio posibilitate de înfrăţire între noi şi voi... Nu ştim de nicio audienţă. Vrei să mă cred dezinformat? Vrei să mă manipulezi? Dulapul se îmbufnă. Să creadă că nu a ştiut totul... să nu creadă... Privi spre birou. Avea luciul stins, dar nobleţea lui depăşea aspectul jalnic.

Brusc, biroul gemu, ca şi cum o nouă martirizare, nevăzută, i se aplică fără milă.

- Ce e? Ce e? se trezi Dulapul preocupat, ca de unul dintre ai lui. Dar biroul nu mai scoase niciun sunet. Tocmai fusese informat că se furase Cartea.

Iar Rima nici nu ştia.

*

El Grand Corazón aprindea lumânări. Rima asculta o predică târzie, care divagase de la evenimentul bisericesc la ... „Lăsaţi copiii să vină la Mine, că a unora ca aceştia este împărăţia cerurilor". Cuvintele Cărţii Cărţilor se prefăceau în răspunsuri noi la întrebări vechi. „Copiii, copiii, copiii... trebuie să aibă copilărie... Să fie învăţaţi să păstreze de-a lungul vieţii toată frumuseţea ei, nevinovăţia ei, puterea ei de iubire, de iertare, compasiunea ei...". Sufletul Rimei clocotea la foc mic, tânjind după şi mai multă înţelegere.

„Mai dă, Doamne, ca Rima să-şi împlinească menirea ei", se ruga El Grand, aprinzând încă o lumânare.

„Lăsaţi copiii să vină la Dumnezeu. Nu-i aruncaţi în peştera necunoaşterii, nici în temniţa adevărului distorsionat. Nu le-ar plăcea în mlaştina păcatului timpuriu. Ocrotiţi-i! Ocrotiţi-i!" cânta cu lacrimi sufletul Rimei. „Ei pot cunoaşte cel mai bine şi cel mai repede cât de bun este Dumnezeu! Lăsaţi-i să guste harul sfânt!"...

Predica se termină. El Grand o căută pe Rima în mulţime. Se miruiră. După aceea, rămaseră la spovedit.

- Acum eşti mai bine? o analiză el, când ieşiră.

- Da, ca şi cum aş putea accepta orice se va întâmpla de acum înainte, fără să mă tulbur, replică ea. Îţi mulţumesc că m-ai ajutat. Ai avut cea mai bună idee, să venim aici.

Nici nu ştia ce o aşteaptă acasă. Dar putea primi lovitura, fără a se clătina. El Grand o conduse până în faţa blocului, apoi plecă.

- Pe mâine, murmură ea.

În casă, biroul îi dădu vestea, mecanic. „Omul Veghetorului a fost. E expert la intrări prin efracţie. N-ai să găseşti nici o urmă. A luat tottt..." Tăcută, Rima se întinse pe pat, fără a simţi nelinişte. „Ce e cu mine, nu mai reacţionez?" Încercă să se gândească la ceva, la scenarii posibile, dar un somn atotputernic o învălui... Somn fără vise, somn de prunc alintat la culcare.

*

Dis-de-dimineaţă, Rima îşi citi rugăciunile, apoi plecă la biserică, să se împărtăşească. Îl întâlni pe El Grand, dar nu-i spuse nimic despre cele întâmplate. După slujbă, se îndreptă spre Club, la spectacol. Veneau, printre ceilalţi invitaţi, Editorul, Desenatorul, Inspiraţia. Nu ştiau noutăţile. Rima îşi rugase biroul să nu dea sfară în ţară, decât în momentul în care Cartea ar fi ajuns în Dulap. Deocamdată nu ajunsese...

Spectacolul întrecu aşteptările tuturor, mai puţin pe ale Inspiraţiei. Serafia lucrase la costume, împreună cu părinţii şi copiii. Veselie, credinţă, entuziasm... Rima se bucura, ca şi cum nu se întâmplase nimic...

La final, o trase deoparte pe Doamnă şi îi zise şoptit:

- Cartea ... e la Veghetor. Peste puţin timp va fi în Dulap. Cu totul... Au furat-o aseară, pe când eram la biserică, cu El Grand. Doar Birourile ştiu... A fost şi Deznădejdea pe la mine. Nu a reuşit, aşa că au folosit altă metodă. Nu ştiu ce să zic. Editorul va fi dărâmat...

- C a r t e a... Inspiraţia rămase fără vorbe. Au îndrăznit? Să...

- Să mergem la mine. Biroul vă va povesti toate amănuntele. Poate s-au gândit la soluţii...

- Dar tu? Cum te simţi tu? Cum ai trecut peste toate astea? o cercetă Inspiraţia cu îngrijorare.

- Mi-au luat Cartea, dar nu mi te pot lua pe tine. O voi rescrie.

*

- Vorbeşte-mi, vorbeşte! Ce s-a întâmplat aseară? repetă Dulapul, exasperat.

- ...

- Ai păţit ceva? Reţeaua voastră? Nu spun nimănui!

- Un singur lucru îţi pot spune: noi suntem prieteni cu scriitorii, cu editorii, cu desenatorii, cu Inspiraţia, cu cititorii. Voi sunteţi doar slugile Veghetorilor. Slugi şi atât!

*

Aceeaşi zi, după-amiază. Aprilie zgomotos, de oraş cu pomi înfloriţi. Luptă între mirosul florilor şi cel de zgură. Călduţ, vânt când mai rece, când mai cald, nori, soare, o albină rătăcită într-o muşcată de balcon... Furnici întrebându-se dacă în apartamentele de bloc sunt, oare, provizii pentru ele... Câini vagabonzi convinşi că hingherii au dispărut peste hotare. Zbucium în suflete, nepăsare la anotimp... Lume, lume.

Plagiatus intră grăbit în antecamera Veghetorului Cărţilor în Faşă.

- V-am spus, Senioria voastră, am fost în provincie, la distribuitorii de carte. M-am întors cât am putut de repede, am condus toată noaptea... Sunt frânt. Îmi permiteţi? zise el, aşezându-se incomod pe un scaun.

- Bănuieşti? E bine că te-ai aşezat... Priveşte! Veghetorul îi întinse manuscrisul Cărţii. Plagiatus îl privi uluit, înţelese dintr-o privire...

- De unde? Sunt copleşit! Dumneavoastră l-aţi găsit?! La cine? Cine este autorul?

- Fata aia, pe care tu nu ai bănuit-o. L-am găsit la adresa unde tu ai urmărit. Floare la ureche. De altceva te-am chemat. Ce facem? Cum e mai bine? Să o băgăm în Dulap? Să o ardem? Să ne-o însuşim? Ce zici?

- Cum, n-aţi pus-o în Dulap? Mai ezitaţi? S-a întâmplat ceva cu Dulapul? Nu era cel mai sigur loc? se miră cu adevărat Plagiatus.

- A apărut o problemă cu biroul meu, dar nu te priveşte. Ce ştii de legenda aia, că se va întâmpla ceva extraordinar când va fi încredinţată Cartea Dulapului? Tu ar trebui să ştii mai multe...

- Nu ştiu nimic, din păcate. Să dau nişte telefoane, să mă interesez...? Eu nu aş vrea să o tipărim noi, nu cred că mi-ar putea plăcea conţinutul ei vreodată... Părerea mea este să o punem în Dulap, să-i facem şi lui o bucurie. Puteţi să o şi ardeţi, cum doriţi!

- Bravo! Te-am chemat la un sfat inutil! Nu vreau să mai fac paşi greşiţi, nu înţelegi? se enervă Veghetorul. Toată chestiunea trebuie să rămână la noi, nu cumva să ajungă la Librarius Supremus. Nu-ţi dai seama ce s-ar putea întâmpla dacă i-ar fi pe plac Cartea? Ne-ar desfiinţa, şi pe mine, şi pe tine, şi pe toţi cei ca noi! E un moment important! Uite, Hilaria o să-ţi facă o cafea dublă şi... să ne mai gândim.


Hilaria primi comanda. Aduse în câteva minute o tavă de aramă cu ceşti de porţelan, pline cu cafea; alături, pliculeţe cu zahăr şi linguriţe. Înainte de a se retrage, ea deschise fereastra. În cameră intră miros de liliac, care se combină tăcut cu cel de cafea. Părea o zi atât de liniştită! Plagiatus era convins că totul merge spre bine şi vedea în grija Veghetorului o exagerare a unui suflet ros de preocupări mărunte, în general. Dulapul le fusese întotdeauna fidel. Niciodată, în istoria Dulapurilor de cărţi, nu se înregistrase nici cea mai mică abatere, nicio frăţietate secretă cu niciun birou. Atunci, ce putea să fie? Din contră, faptul că manuscrisul şi celelalte hârtii, şi CD-ul cu copia, stăteau aici, lângă tava de cafea, în loc să fie bine ascunse... asta i se părea o reală nebunie...

Veghetorul Cărţilor în Faşă îi citi gândurile cu uşurinţa celui experimentat. „L-am chemat degeaba. Eu trebuie să hotărăsc. Singur." Totuşi, nu voia să fie singur la marele moment. Ar fi chemat şi Deznădejdea, dacă nu i-ar fi dat stări atât de neplăcute.

După cafea, Veghetorul luă manuscrisul şi deschise office-ul. Iz de cameră închisă şi de ars.

- E ziua ta cea mare, Dulapule, zise el. Ţi-am adus Cartea! Iar tu, încăpăţânat birou al meu, vei pieri... Vei arde azi, nu singur, ci cu toate copiile Cărţii... Mut, mutilat, cum vrei, e dreptul tău, dar vei arde!

- Stăpâne, lasă răzbunarea măcar pentru o zi! Să ne bucurăm acum de victorie! Cartea! Tot ce am visat, în numele tuturor Dulapurilor de cărţi! Dă-mi-o, Stăpâne! O voi păstra pentru eternitate!

Biroul ar fi închis ochii... Plagiatus privea cu o scânteiere răutăcioasă la bietul manuscris. Dulapul îşi deschisese uşile, făcând loc Cărţii pe un raft întreg.

Şovăielnic, Veghetorul Cărţilor în Faşă aşeză manuscrisul Cărţii pe raft. Se dădu câţiva paşi înapoi... Uşile Dulapului se închiseră cu zgomot, Dulapul tuşi, tuşi mai apăsat, apoi strigă Biroului:

- Deschide-ţi sertarele! Repede!


Dezmorţit din coşmar, biroul execută comanda. Veghetorul apucă să-i strige lui Plagiatus:

- Închide-i uşileeee! Şi se aruncară amândoi spre uşile - redeschise - ale Dulapului convertit. Manuscrisul însă zburase într-unul din sertarele biroului şi, de acolo, prin reţea, la biroul Rimei. Chiar şi alte manuscrise, şi portofolii, boboci de carte nedeschişi, meniţi ofilirii, zburau din Dulap, întrând în sertarele Biroului. Câteva zeci avură scăpare, până când Plagiatus reuşi să închidă uşile. Cei doi răuvoitori abia făceau faţă presiunii manuscriselor din interior.

- Hilaria! Hilaria! Repede, adu o mătură cu coadă sau un scaun, să priponim Dulapul ăsta nărăvaş! Ştii ce te aşteaptă, Domnule Dulap, nu? scrâşni Veghetorul. Vei arde, cu birou cu tot! Trădători! Numai trădători pe aici... Aliaţi cu nimenii ăştia, care n-au nicio şansă...

Până să vină Hilaria (aflată la ora de manichiură), cărţile mai învinseră o dată pe cei doi şi se zburătăciră spre Birou.

- La sertare! Închide-le! Iute! urlă Veghetorul, înnebunit. O singură mapă rămăsese, suspinând, pe rafturile Dulapului. Plagiatus o recunoscu, era prima lui încercare de a scrie ceva - original, de acea dată - şi care nu trecuse de vigilenţa şefului său. O strânse la piept, involuntar.

- Ce mişcător, horcăi Veghetorul, smulgându-i-o şi aruncând-o la gunoi. Asta mai lipsea. Hilaria!!!

- Da, Seignore! Hilaria, cu o mână agitată în aer (pentru a i se usca lacul de unghii violet) şi cu alta ocupată de o mătură şi un spătar de scaun, se balansa în antecameră.

- Fă focul în curte! Avem mobilier vechi de perpelit... Apoi căzu pe un fotoliu capitonat cu catifea neagră, locul său preferat pentru a pune la cale... planuri năruite într-o singură zi.

Plagiatus îşi scoase încetişor mapa din gunoi, se strecură şi fugi. Hilaria reuşi să răstoarne tava cu ceştile de cafea pe covorul antecamerei, după care se retrase în grabă. Veghetorul smulse un sertar de birou şi-l aruncă în Dulap.

- Poftim, vă pecetluiesc frăţia..., murmură el.

*

Pe biroul Rimei, înghesuite, până la tavan, dar şi pe monitor, şi pe boxe, şi sub birou, tronau manuscrisele.

- Faceţi loc Cărţii! se agita biroul, uluit de fericire. Toate ajunseseră la el, timide, năucite după întunericul din Dulap. Cartea Rimei aterizase pe pat... Acum, linişte, hotărî biroul; să ne aşteptăm stăpâna, să fie o surpriză!

 



Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova
 

Partager cet article

Commenter cet article