Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XLIV (si Cartea Rimei...)

pt-roman.jpgCapitolul XLIV

 

 

 

 

Rima ieşi în stradă, în soare. Avea sentimentul că a fost într-un loc nepotrivit, cu o altă persoană decât trebuia. Inspiră adânc şi se duse acasă. Tăcută, se aşeză la Birou şi privi lung manuscrisul Cărţii. Pe ce mâini o dăduse? Cine era acel „noi" în care să aibă încredere? Reciti cartea de vizită primită: „Editura Gallantz, Str. Valizei nr. 16, Carte pentru Copii şi Bibliotecă Orăşenească. Persoană de contact... Telefon...".

- Credeai că ai terminat Cartea? o surprinse Biroul. Că e gata să fie citită? Ha, ha, ha, de ce te grăbeşti?

- Tu ştii despre oamenii aceia, nu? înţelese Rima. Sunt cei cu Dulapul. Ce zici, vor pune şi încercarea mea acolo?

- Hai să-ţi spun ce s-a întâmplat cu mapa ta, dar să nu te superi. Cucoana Hilaria a pus-o bine... în coşul de gunoi, că n-a mai avut dorinţa de a o trece în listă. Nu ştie nimeni de ea, cu atât mai puţin Dulapul. Da, acolo e Dulapul. În camera de alături. Toată această mascaradă, căutăm scriitor pentru copii..., era ca să te găsească. Nu înţelegi? Inspiraţia pe tine te vizitează, nu pe ei. De aici toată ciuda. Mai sunt şi alte motive. Dar ăsta e suficient, nu?

- Bine, dar de ce nu mi-ai spus dinainte? Puteam să fac o prostie! De ce?

- Trebuie să vezi şi singură cu cine ai de-a face. Şi ştiam că Hilaria nu mai lucrează cu o oră înainte de închiderea programului. Nu-i aşa că-şi făcea unghiile?

- Ba da. Atunci chiar e periculos să scriu? Şi de ce spui că nu am terminat-o? Mă refer la Carte... Crezi că ar mai trebui ceva? Ufff, am obosit cu atâtea enigme.

Biroul nu-i mai răspunse. Tăcerea lui o îndemnă pe Rima să-şi pună ordine în gânduri. Deschise un volum de-al Părintelui Porfirie şi citi, citi, până când seara i-l aduse în vizită pe El Grand Corazón. De cum se uită în ochii lui, îşi dădu seama că ştia de drumul ei de peste zi, de eşecul primei sale încrederi, de tot. El nu o întrebă nimic, îi expuse rezumatul ultimei cărţi de astronomie citite, o rugă să-i citească din poeziile ei... apoi plecă.

Rima îşi privea pe rând, când manuscrisul, când o pagină goală... În minte îi apăru un grup de copii care aplaudau într-o sală de spectacol. Pe scenă se aflau alţi copii, cu diferite costume. „Piese de teatru pentru copii", îi fulgeră prin gând. Se aşternu pe scris..., până târziu în noapte...

 

*

Veghetorul chiar era nemulţumit. Dar nu îngrijorat. Încercarea eşuase. Sau era doar un joc al Inspiraţiei? Exista şi această posibilitate. Va raporta ceva mai sus? Îl va lăsa în continuare pe Plagiatus de pază? Asta da, categoric. Nu se gândea nicio secundă la speranţele celor ce trimiseseră mapele de portofoliu. Era obişnuit cu aşa ceva. „Ei n-au nevoie de răspuns. Ne facem că nu s-a întâmplat nimic, iar ei vor înţelege că trebuie să se lase de meseria asta. Oricum, nu ne controlează nimeni." Îl enerva şi întârzierea câştigului de la editura lui Plagiatus. „Gata, să-mi alung din minte astea. Ia să-mi văd de dosare, până una-alta."

Dulapul scâncea. Sătul de mapele debutanţilor, voia şi altceva.

- Dacă mă superi, îţi dau cărţile lui Plagiatus, rânji Veghetorul către el.

- Nu, stăpâne...! Iartă-mă, dar pe acelea nu le primesc nici atât! Gata, nu mai zic nimic, se întristă Dulapul.

Chiar dacă era preocupat de afacerile lui, Veghetorul Cărţilor în Faşă observă că biroul său avea un luciu nou, întinerit.

 

*

Zile, zile, zile... Dintre toţi, Plagiatus era cel mai speriat. O mai văzuse pe Doamna Inspiraţie, de două ori, pe lângă un anumit bloc. „Nu cred că e o coincidenţă, acolo probabil locuieşte Scriitorul. Dar cine o fi?" Pândi în zadar, nu-şi putea da seama. Se aştepta să fie un bărbat impozant, la costum, eventual cu ochelari şi geantă diplomat, în acelaşi timp cu aer boem...

Îl suspectă un moment pe El Grand Corazón, dar când îl văzu coborând la braţ cu Rima, crezu că e vorba de o banală poveste de dragoste. „Adolescenţi... Ăştia n-au în cap decât să se furişeze prin parcuri şi cafenele... Nu-i cazul pentru ce caut eu...".

Rima nu ştia că e supravegheată, mai bine zis, că blocul ei e dat în urmărire. Fericită, se lăsase în voia inimii ei şi scrisese o mulţime de piese de teatru pentru copii, ca o nouă secţiune a Cărţii. Voia să adauge şi o parte cu ghicitori... Ideile îi veneau din mers, aşezându-se, cuminţi, în paginile primitoare.

Pentru a treia oară, Plagiatus o văzu pe Doamnă intrând în blocul Rimei. „Măcar să văd la ce etaj urcă." Urmări liftul, al cărui buton indica oprirea la etajul Rimei. „Te-am prins. Tot te voi afla eu."

- Rima, pregăteşte-te, în curând te voi prezenta Editorului, spuse Inspiraţia radioasă, de cum intră pe uşă. Ştiu că mai ai de scris, dar nu foarte mult. Între timp voi vorbi şi cu Desenatorul, care să-ţi ilustreze scrierile! Va fi bine, ai încredere, va fi bine. Mai ai şalul de la mine, nu? Azi îţi mai dau ceva: ia acest stilou de argint cu peniţa de aur. Scrie cu el. E stiloul amintirilor dragi. Îţi va folosi, la nevoie, tot în lupta cu Deznădejdea. Când vei simţi că mintea ţi se îndreaptă numai spre lucruri negative, deschide-l şi desenează o floare cu el... Şi va fi bine...

- Dar, dragă prietenă, crezi că va fi nevoie... de o luptă? Se sperie un pic Rima.

- Să fim pregătite. Nu îţi doresc, dar... Să ştii că şi acest stilou poate să dispară, dacă îţi uiţi prietenii şi ai un sentiment acut al singurătăţii... Nu uita! Şalul te ajută numai dacă eşti înfăşurată cu el - să-l ai pe aproape -, iar stiloul, dacă e deschis şi conturezi o floare, ai reţinut? Acum hai, să servim un ceai cald, în trei...

În umbrele scării de bloc, Plagiatus pândea. „Voi şti, voi afla, nimeni nu-mi va fura cititorii. Cititorii mei... Banii mei..." Gândul i se înnegură, amintindu-şi de comisionul datorat Veghetorului. „De aş putea lucra fără el, fără ei. Dar nu se poate. Mi-ar arunca totul la gunoi, de parcă eu nu ştiu... Dar nu are timp Veghetorul să-mi verifice actele contabile, nu o să-i dau cât cere. Vrea prea mult! Ar vrea totul pentru el! Ah..."

După o vreme, o văzu pe Doamnă ieşind. Surâzătoare, cu o pălărie maronie, elegantă şi tânără, mereu tânără! „Bun, acum chiar că voi afla!" Mai târziu, ieşi din apartament şi El Grand. Cu privirea ancorată înăuntru, El trecu pe lângă Plagiatus fără să-l bage în seamă. Acestuia parcă îi căzuse un bolovan în creştet. „E fata! Adolescenta! Numai ea stă acolo! Imposibil. Cred că e o glumă. Da, o glumă proastă a Inspiraţiei. Chiar m-a dus de nas. Câtă tevatură... pentru nimic!" Simţindu-se ridicol, Plagiatus coborî pe scări şi inspiră adânc aerul serii, afară. „Cititorii sunt numai ai mei! Ai mei şi ai cui voi binevoi eu să-i împart! Libertate, libertate..." 



- Să te grăbești, în puțina vacanță care mai e, poate scrii mai mult la roman, îi zise Matei Silviei. Dacă începe școala nu știu cât timp o să mai ai...
- Mda, dar cum ți se pare? Crezi că are rost... să continui? Sincer...
- Uite, ca să nu zici că îți țin partea, hai să ne întâlnim iar toți, ca odinioară, și să le citim și lor. Să vedem ce părere au. Ei?
- Da..., ar fi o idee... Când să facem asta? se învioră Silvia.
- Mâine. Până atunci le trimit pe mail primele capitole, să le citească singuri, iar tu vino mâine cu ce scrii în seara asta. La Doru. Doar știi că toți sunt direcți... Mă ocup eu să anunț, tu scrie!
- Dar nu ai și tu treabă, ale tale..., ai timp de așa ceva?
- De ce nu? O să mi le fac și pe ale mele, și apoi o să te solicit să mă ajuți..., râse Matei. Hai, Ghiocel, la treabă. Lasă detaliile în grija mea.

A doua zi (era 3 ianuarie), erau cu toții la Doru. Veseli, ciripind, având chef să povestească. O invitaseră și pe Cora. Vlad încă nu venise în București.
- Ați citit? îi întrebă Matei, privindu-i cercetător.
- Daaaa. Dar să mai zăbovim puțin. Știți, noi mâine plecăm iar din țară. O să ne întoarcem la vară sau... când o fi, îi anunță Diana.
- Aha. Deci e și o întâlnire de rămas bun. Se potrivește. Poate vă întoarceți de tot..., oftă Alexandra.
- Da, poate. Așa vrem și noi. Mulțumim pentru vacanța nemaipomenită... A fost de vis..., nici nu m-am așteptat. Am vrea mult ca să mergem la vară din nou... și să cercetăm mai departe, pe unde n-am fost, și pe la mânăstire, adăugă Diana, nostalgică. Dar la voi, Doru, cum a fost în excursia câștigată? Că n-ați dat niciun semn, n-ați zis nimic...
- Ce e de spus? Super tare. Mulțumim Corei pentru serviciile plătite în plus... A fost și zăpadă..., răspunse Doru, dând semne că nu e altceva de adăugat. Important e nu că am fost în excursie, ci că ne-am împăcat, eu și Alexandra. Bine că am realizat...
- Da... Dar la voi, Silvia, cum a fost întâlnirea cu părinții lui Matei? Probleme? îndrăzni Cora.
- Nu, chiar nu au fost. Obișnuit. Mama, de altfel, era atât de încântată de drumul în Spania, încât s-a abținut să mai judece toate, să despice firul în patru. A fost liniște..., zise Silvia.
- Cred că acum îl aștepți pe Vlad să se întoarcă, nu? o întrebă Sorina pe sirenă.
- Da, chiar îl aștept. Să vedem... dacă nu a fost doar o năzărire de moment în Valea Codrului... Nu-mi fac mari iluzii, spuse aceasta, sec.
- Hai, că nu-i chiar așa. Vlad mi s-a părut un băiat serios. Nu ați mai vorbit la telefon? o întrebă Matei.
- Ba da, totul pare OK. Cred că doar sunt eu învățată să fiu sceptică... Și am venit azi ca să vă întreb... voi la ce duhovnic vă spovediți? Că aș vrea și eu, dar n-am nicio "relație".
- Ha, ha, ...relație. Mda. O să-ți spunem. Ar fi frumos, ne vom întâlni de acum mai des, cu toții, duminica, la biserică, chicoti Marcel.
- Și acum să ascultăm continuarea poveștii Silviei..., interveni Sorina. Mie mi-a plăcut. Dar vă costă ceva: o să aduc data viitoare, adică la viitoarea noastră întâlnire, când cine știe despre ce vom mai discuta, câteva din tablouașele mele... Să vă dați cu părerea. E în regulă?
- Sigur... Nici nu ne-ai spus de ele. Tu știai, Silvia? întrebă Matei.
- Știam ceva..., dar nu mi le-a arătat. Nu le-am văzut.
- Atunci, e clar, fiecare să prezinte grupului dacă are ceva anume de arătat... Apoi, mai vedem noi..., conchise Matei.
Se așezară confortabil, ronțăind mere, în timp ce Silvia începu să citească următoarele capitole din:


Cartea Rimei (continuare)


Cap. VI: Editorul. Clubul

 

Editorul era un bărbat înalt, atletic, uşor apăsat de griji. Până acum se supusese regulii: orice carte nouă va fi prezentată Veghetorului, care fie o va pune în Dulap... (Doamne fereşte!), fie o va da direct lui Plagiatus spre publicare (cu numele lui Plagiatus sau chiar al Veghetorului pe copertă), fie o va lăsa editorului să o publice, primind pe loc un comision „de bunăvoinţă" din partea acestuia. Totul sub control. Inspiraţia ştia că Editorul se săturase de tot acest mecanism. Deci îl abordase, îi propusese editarea Cărţii fără consimţământul prealabil al Veghetorului Cărţilor în Faşă, fără să ştie nici Plagiatus.

- Şi apoi? Nu vor afla oricum, văzând Cartea? Ce va fi mai departe? se îngrozi Editorul. Îmi vor bloca activitatea, ştiu eu! Din start e o încercare sortită eşecului, scandalului...

- Nu te pripi... Mai sunt şi cititorii la mijloc. Şi ei au un cuvânt de spus. Cartea va ajunge în mâinile lor, le va plăcea - cu maximă probabilitate -, ei o vor cumpăra, o vor susţine. Nu vor avea ce face, nu vor putea lupta cu opinia publică.

- Tot nu m-ai convins. În plus, pentru ce şi pentru cine toată această zbatere? Vreun autor important? E sus-pus? Poate se schimbă datele problemei...

- Ei bine, ţi-o zic şi pe asta, surâse Inspiraţia. E o tânără, mai exact e Rima - are 16 ani. Cartea pe care o scrie ea e Cartea copiilor şi ţine locul, atât cât se poate, şezătorilor de odinioară, la care - eu îmi aduc bine aminte - se cânta, se povestea, se muncea, se dansa, se recita, se jucau scenete. Nu toţi aveau acelaşi talent, erau între ei rapsozii populari. Mai era şi credinţă, şi bun simţ, o ecuaţie perfectă, aş zice. Abia mai târziu s-au inventat birouri şi dulapuri, iar rapsozii au amuţit aproape de tot, cărţile rămânând ca o scăpare... Vrei ca nici cărţi adevărate să nu mai fie? Eu unde vrei să mă duc? Nu mă condamna la exil, Editorule dragă, înţelege-mă. Ce importanţă are faptul că Rima e o copilă? Cu atât mai bine: nu are mintea orbită de griji, inima ei bate de mică spre lumea poveştilor şi a adevărului, are curaj, talent şi vrednicie..., are prieteni care o susţin.

Eu sunt de partea ei, de Sus am fost trimisă la ea. Ştiu că mă crezi, ştiu că în tine se dă o luptă. Şi nu e uşor ceea ce-ţi cer: să ne sacrificăm împreună. Plagiatus e pe urmele mele, nu ţi-o ascund. Veghetorul are vagi bănuieli..., Dulapul aşteaptă...

- O copilă, o copilă de nicăieri..., se agită Editorul. Înţeleg, înţeleg, dar nu se poate! Nu cu mine! Nu, nu, nu!

- Ei bine, bravă Doamna, privind în zare, atunci ştii că mai e o singură posibilitate. Vrei să ţi-o numesc?

- O... singură... cale..., îngăimă Editorul, tremurând. Nici nu se pune problema, rosti el apăsat, cu totul hotărât. Nici...

- Ascultă! De ce să nu încercăm totul pentru a reuşi totul? Legenda spune că putem fi primiţi în audienţă pentru Carte la Librarius Supremus, dacă şi numai dacă duşmănia dintre Birouri şi Dulapuri va înceta definitiv. Iar de Librarius Supremus ascultă şi Plagiatus, şi Veghetorul Cărţilor în Faşă... Nu zic că vor fi încântaţi, că nu vor fi, dar e necesar. La un moment dat trebuie să se ajungă aici. Iar eu, personal, am încredere că Rima va face faţă la toată povestea asta.

Editorul nici măcar nu mai putea vorbi. Însăşi pomenirea lui Librarius Supremus, Excelentul Supraveghetor al tuturor Cărţilor, îl uluise. Auzise legenda, precum toţi editorii, toţi scriitorii, dar nu credea că se poate împlini. Cum să împaci Dulapurile cu Birourile? Mai ales pe Regele Dulapurilor? Niciodată Dulapul nu ar fi renunţat la primirea Cărţii, era ştiut acest lucru! Stătu câteva minute nemişcat, neclintit în hotărârea lui, dar deodată un val de speranţă îl cuprinse şi se adresă Inspiraţiei cu glas sugrumat:

- Care e planul? Trebuie să fie un plan,  nu? Adică, să avem dovezi că e vorba tocmai de Carte, nu de altceva. Eu te cred, dar trebuie să fim credibili şi pentru alţii... Apoi, Dulapul... Şi abia apoi, la... Librarius Supremus!

- De-abia acum putem sta liniştiţi de vorbă, se bucură Inspiraţia. Ştiam eu că la tine trebuie să vin. Te asigur că nu ai nimic de pierdut, din contră. Şi o vei cunoaşte în curând pe Rima. Vei fi mulţumit. E bine că ai spus de plan. Ca prim pas, eu propun să formăm un grup de copii, pe care să-l stimulăm spre interpretarea câtorva din piesele de teatru ale Rimei, spre recitarea unora din poeziile ei, mă rog, să facem ca un fel de cenaclu... Dacă acestor copii le va fi pe plac, de asemenea, şi părinţilor, vom avea o primă confirmare. Vom vedea impactul. Iar tu, ca Editor, citindu-i Cartea, îţi vei putea face o impresie, la rândul tău.

- Desigur, desigur...

- Tocmai faptul că Rima e o copilă o va ascunde foarte bine şi de Plagiatus, şi de Veghetor. Niciunul n-ar putea concepe aşa ceva, ha, ha, ha. Dar nici nu ştii de unde sare iepurele! Sau buturuga mică răstoarnă carul mare! (În cazul nostru, răstoarnă Dulapul!)

- Aşa e, se lumină şi mai mult Editorul.

- N-am uitat nici de Deznădejde. Aici se va vedea tăria Rimei. Nu-i va fi uşor, dar nici imposibil. O vom susţine cu toţii. Cât priveşte Dulapul, şi aici am o „cheie" - ai răbdare, ai încredere în mine, vei vedea că nu asta e partea cea mai grea!

- Fie, de acum am pornit pe calea asta, n-aş putea să-mi doresc să fiu toată viaţa umilit, să mă înjosesc mereu în faţa ştii tu cui. Sunt de partea voastră, îmi asum chiar un eşec, ce-o fi, să fie! Prea m-am săturat de monotonia asta! Înţeleg că în primul rând trebuie să avem răbdare, să nu ne grăbim cu publicarea.

- Da, e mai bine aşa, confirmă Inspiraţia. Cu paşi mărunţi...

*

Rima luă o pauză. O stare confuză pusese uşor-uşor stăpânire pe ea. Neîncredere? Îşi reciti ultimele rânduri, corectă pe ici-colo... „Sunt într-adevăr atât de folositoare pentru copii?" se întreba ea. „Vom verifica, aşa cum a spus Doamna. Cu copiii aceia, înscrişi la Clubul de Literatură de lângă Biserică..." Avea emoţii. El Grand Corazón o încurajase tot timpul - „dar el e un singur cititor şi poate nu destul de obiectiv sau experimentat în critica literară..."

Răsfoi şi cărticelele lui Plagiatus. I le adusese Inspiraţia de dimineaţă, „ca un remediu contra neîncrederii", cum îi zisese ea, râzând. Îi plăcea aspectul lor... şi atât.

- Lasă gândurile rele, se porni Biroul. Şi ia ... foile alea de pe mine. Ştii tu la ce mă refer, alea care nu sunt ale tale. Ai pregătit exemplarele pentru copii?

- Le-am pregătit, cu câteva selecţii, răspunse Rima distrată, punând cărticelele lui Plagiatus pe dulap. Mâine le vom da, am vorbit cu conducătoarea grupului. A fost de acord, nu aveau nimic de învăţat şi de repetat pe moment. E bine aşa?

- Bine, bine... Nu te descuraja. Reciteşte ce ai scris, corectează, completează dacă vrei, dar nu te pierde cu firea. Le vor plăcea! Biroul i-ar fi făcut cu ochiul Rimei, dacă ar fi putut.

*

După o vreme, la Club.

- Şi acum, dragi spectatori, vă veţi putea bucura de interpretarea unei piese de teatru pentru copii, alcătuită de o tânără scriitoare, aflată în sală... După care urmează concursul de recitare, bazat pe poezii alcătuite de aceeaşi...

Rima urmărea încântată copiii de 9-10 ani care îşi învăţaseră bine rolurile şi nu numai - aveau talent de mici actori! Aşa îşi imaginase şi ea, când compusese piesele de teatru: chipuri senine de copii care să se bucure de text... Trecuse mai mult până la spectacol, pentru confecţionarea costumelor de scenă. Rolurile fuseseră învăţate repede, ca şi poeziile. Un mare merit îl avea Serafia, conducătoarea grupului de copii de la Club, care se purta cu atâta blândeţe faţă de membrii grupului. Pur şi simplu le insufla dragoste de literatură, de frumos, şi bunăvoinţă între ei.

Urmară poeziile. El Grand Corazón stătea lângă Rima şi Editor. În spatele scenei, nevăzută, se afla Inspiraţia, triumfătoare. În sală erau părinţi, bunici, fraţi, surori, verişori etc. ai „artiştilor", veniţi să-i vadă, să-i asculte, să-i filmeze... Treptat, aceştia uitară principalul motiv pentru care veniseră (admirarea „artistului" din familie), ascultând cuvintele Rimei. În final, aplauzele fură sincere, atât pentru interpreţi, cât şi pentru Rima.

- E un prim succes, o felicită El Grand. Rima dori să se retragă, văzând că Serafia o cheamă pe scenă. Spectatorii îşi întoarseră privirea spre locul Rimei. „Cine e fata asta care nu vrea să culeagă aplauzele?" se mirau ei. Rima ieşi din sală, urmată de El Grand Corazón, de Editor şi de Doamnă.

- Acum vom proceda altfel: îi lăsăm pe copii şi pe părinţi să te solicite, Rima, îi spuse Inspiraţia. Liniştea cu care vorbea aceasta o cuprinse şi pe Rima.

- Da, e cel mai bine aşa...

Nici nu-şi terminară cuvintele, că Serafia se strecură între ele.

- Ei, ei, doar nu credeţi că scăpaţi aşa uşor! Pregătim un spectacol mai complex, pentru Sfintele Paşti. Nu-i aşa că ne ajuţi, Rima? Avem nevoie de mai multe piese de teatru şi poezii. Noi venim cu cântecele. Ce spui?

- Păi... cum să nu... când vă trebuie? se bâlbâi Rima, uluită.

- Şi azi, dacă se poate, oricând. Vrem să începem din timp. Cu costumele, cu decorul... Mai sunt doar trei săptămâni până la spectacol!

- Desigur!

 

 

Cap. VII: Deznădejdea şi Ce faci când nu ai soluţii

 

Veghetorul Cărţilor în Faşă primi o vizită cu totul neaşteptată, pe când îşi verifica poşta electronică la calculatorul de pe biroul său. Deznădejdea în persoană, fiinţă mai întunecată decât abanosul biroului, întotdeauna încruntată, frecvent prezentă, dar în mod nevăzut, printre oamenii mari, neîndrăznind să încurce minţile copiilor... Doamne fereşte! Deşi obişnuit cu stranietatea vizitelor ei (sau lui, nici nu-ţi poţi da seama ce este...), privirea i se mohorî, văzând-o. „A venit cu un motiv. Ceva e gravissim", cugetă Veghetorul, aşteptând. Îi întinse un scaun.

- Nu-ţi faci bine datoria, începu Deznădejdea, iar vocea ei sticloasă făcu biroul să îngheţe de spaimă, mai ales că aceasta îşi plimba degetele mâinii stângi, foarte reci, de-a lungul său. Dulapul asculta, trezit din visul cel mai frumos (că primea Cartea...). Inspiraţia lucrează sub nasul vostru şi e cazul să intervin. S-ar putea să fie nevoie chiar şi de mai mult...

- Nu se poate! Plagiatus a controlat totul, a spionat..., se disculpă Veghetorul, convins că în zadar o face.

Câteva flăcări verzui ţâşniră din ochii Deznădejdii spre inima Veghetorului. Acesta începu să simtă o nesiguranţă tot mai accentuată, dublată de spaima de a nu scăpa niciodată din această stare.

- Nu mă contrazice! Plagiatus nu e bun de nimic! A fost dus de nas aşa uşor... Dar n-am venit să-ţi dau declaraţii. Ascultă: fata găsită de Plagiatus e cheia. Indiferent de ce crede el. Deja a implicat şi copiii...

Deznădejdea se schimonosi şi vru să distrugă ceva din cameră. Scoase o carte din Dulap şi-i rupse tacticos foile.

- Am localizat-o, am să-i încerc puterile. Are susţinători. Eu nu o desconsider, nu fac aceeaşi greşeală ca voi. Trebuie atacată în forţă. (Deznădejdea făcu o pauză.) Cartea e scrisă! Ea trânti sfeşnicul de argint, cutremurând biroul.

Veghetorul abia mai sufla. Deznădejdea îl încreştase iar în gândurile ei urâcioase. Dându-şi seama de asta, Deznădejdea îşi întoarse privirea de la el, asupra biroului.

- Nu te-ai îndurat să-l arunci, nu? Foarte bine, stai cu duşmanul în cameră. Ştiai că poate comunica, dacă vrea, cu celelalte? Îţi subapreciezi adversarii, asta nu e bine. Scapă de el. Dacă nu mă crezi, priveşte! Deznădejdea scoase din buzunar o brichetă şi un trabuc. Îl aprinse şi-l apropie ameninţător de birou.

- Vorbeşte! strigă ea. Vorbeşte! Sau vei fi mutilat!

Biroul, mai înlemnit, dacă putem spune asta, decât poate fi un birou, hotărî să nu spună nimic, orice s-ar întâmpla. Suportă să fie ars la suprafaţă în câteva locuri... dar nu scoase niciun cuvânt.

- Mie nu mi-a vorbit niciodată, se înnegură Veghetorul Cărţilor în Faşă. Şi nu cred s-o facă.

- Dacă l-ai distruge, ai vedea tu ce-ai ţinut aici, se înciudă Deznădejdea, apăsând cu trabucul încins pe birou. N-ai să ne încurci tu pe noi, auzi?

*

De câteva zile, Rima „se lupta" cu zgomotul bormaşinilor de pe palier. Vecinii îşi renovau apartamentul, normal, la orice oră... A doua zi avea să fie spectacolul copiilor, cu puţin înainte de Paşti. Recitise, verificase, corectase, completase tot ce scrisese. Ce urma? Nici ea nu ştia exact, dar avea încredere în Inspiraţie şi în ce-i spunea inima ei. Ba chiar se gândea la o nouă carte... Celei terminate îi lipsea un singur lucru: titlul. „Cartea copiilor" sau „Şezătoare urbană" sau ..., sau ...

În ultima vreme, Biroul Rimei fusese tăcut, foarte tăcut cu ea, tot aşteptând să vorbească fie cu El Grand, fie cu Inspiraţia. Dar cum prilejul nu apărea, Biroul se hotărî să-i spună Rimei... Prea târziu, din păcate. Pustiitoarea Deznădejde intră în odaia Rimei pe acorduri de bormaşină isterică.

- Ufff, iarăşi... Mai bine ies la o plimbare... până nu se întunecă, se gândi Rima, deranjată de zgomot. Când se întoarse... nici nu se sperie. Doar îşi spuse: „Deznădejdea"...

- Rece să-ţi fie inima, fetiţo, precum pustiul siberian..., rânji aceasta, aşezându-se comod pe pat. A venit timpul să stăm de vorbă şi noi, nu crezi? Cum, nu te-a avertizat Biroul tău? Vă ştiu toate trucurile, oricum. Nu aveţi nicio şansă! De fapt, nu ai nicio şansă, căci eşti singură, fetiţo!

- Erai bună de scriitoare, râse nevinovat Rima. Ştii să te exprimi... Iartă-mă, îţi plac şalurile? Uite, ăsta al meu ar trebui să ţi se pară special, chicoti ea.

- Şalul Inspiraţiei, se strâmbă Deznădejdea, retrăgându-se spre marginea cea mai îndepărtată a patului. Trebuia să bănuiesc...

- Mai am ceva, dacă nu te superi..., continuă Rima, desfăcând stiloul amintirilor şi desenând o floare. Poate mai vrei ceva?

- Stiloul amintirilor... Cu asta n-ai scăpat! Poţi să te crezi victorioasă, bucură-te de micul tău moment. Nimeni nu mă poate învinge, să ştii! Totul e cine câştigă la final! pufni Deznădejdea gata de fugă. Cartea ta nu e publicată şi niciun editor nu o va face, chiar de-ar fi şi... genială!

- Dar ei, ei n-au scăpat? adăugă Rima, deloc impresionată, arătând spre icoane. Ei, sfinţii, cu puterea lui Dumnezeu.

„Hotărât lucru, nu mai pot sta aici" se înfurie de-a binelea Deznădejdea şi dispăru, brusc şi fără replică.

- Bravo, fetiţo, izbucni Biroul. Chiar n-aş fi crezut..., mie mi-a fost frică, îţi mărturisesc, mai ales după ce am aflat ce i-a făcut confratelui meu din office-ul Veghetorului... L-a ars cu trabucul, să vorbească. Ai grijă, nu se dă în lături de la nimic... Noi, birourile, ştim mai bine...

- Să nu crezi că nu m-am speriat puţin, pentru că mi s-a părut prea uşor, nu de alta. Probabil că va mai încerca, altfel. Doamne fereşte!

Rima îl sună pe El Grand Corazón şi-l rugă să treacă pe la ea.

- Dar nu ne vedem mâine, la spectacol? se miră acesta.

- Aş avea nevoie de tine acum, în seara asta. Te rog.

- O. K. Voi trece. Nu e nimic grav, nu?

- Nu, nu, nu..., încheie Rima.

Cu toate că Deznădejdea poposise atât de puţin în camera Rimei, o amprentă reuşise să pună. O stare de angoasă o cuprinse pe Rima. „Măcar de s-ar potoli bormaşina". Ea deschise o carte, în care găsi un DVD cu fotografii de familie. Porni calculatorul. Revăzu chipurile părinţilor, fraţilor, aflaţi departe, retraşi într-o comună, desprinşi de zgomotul oraşului. Nu-i văzuse de mult timp. Vorbeau la telefon din când în când.

El Grand intră şi i se alătură. Simţea şi el că e ceva ciudat, dar nu se neliniştea; nu îi stătea în fire.

- Haide, am venit să te iau la Denie. E Miercurea Mare, ai uitat? Acolo te vei linişti. Vei găsi răspuns la unele întrebări. Vei scăpa de starea asta, o convinse El. O luă de mână şi plecară...

*

Veghetorul rămăsese încleştat în gânduri negre. „M-a trădat biroul meu. Dublă trădare: mie nu mi-a făcut onoarea de a vorbi, ca unui scriitor; a spus altora despre Dulap... În plus, asta mai lipsea, o fetişcană a scris Cartea..." Când îşi reveni, acţionă rapid. Chemă pe omul lui de încredere pentru misiuni secrete. Se închise cu el în antecameră, precaut.

- Adresa e aici, pe hârtie. Cauţi un birou. Trebuie să găseşti manuscrisul, copii ale lui - dacă e cazul, să o extragi pe CD şi să o ştergi definitiv din memoria calculatorului. În câteva ore să fii gata. Fără urme.

- E foarte simplu, aveţi încredere, şefu'.

După un răgaz, Cartea se afla în mâinile Veghetorului. El răsfoi manuscrisul, pe care titlul tocmai pus: „Aproape de copilărie". Nu i se păru atât de periculos pe cât îl avertizase Deznădejdea. Ridică din umeri. Să o dea Dulapului? Se putea întâmpla ceva neobişnuit? Stătu în cumpănă, apoi îl chemă pe Plagiatus, la sfat.

 

 


Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article