Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XLIII (si Cartea Rimei...)

pt romanCapitolul XLIII

 

 

 

*

Plagiatus intră grăbit în office-ul Veghetorului Cărţilor în Faşă. Acesta verifica nişte dosare. Îşi ridică privirea spre Plagiatus, nedumerit.

- Nu pot să cred, gâfâi cu indignare acesta. Am văzut-o! Deghizată, e drept, dar ea era, nu mă pot înşela! Bântuie prin oraş, cine ştie pe unde, numai pe la mine nu... Adică, hmm... Cine are nevoie de ea? Am pus-o sub urmărire. O să aflu la cine a fost şi în ce scop.

- Ahaaa, Inspiraţia, se înnegri Veghetorul. De mult n-a mai apărut. Credeam că..., dar ştiam că e nemuritoare. Cel puţin până acum... Foarte bine ai făcut că m-ai anunţat. Ai auzit, Dulapule? Se pare că vom primi marfă nouă. Şi de calitate. Voi gândi o strategie de atragere, în funcţie de persoana la care a fost. Mă bazez pe tine, Plagiatus. Altceva? Ce mai fac cărticelele noastre? Se tipăreşte ceva?

- Mai bine m-aţi întreba dacă mă descurc cu banii, Seignore. Nu merge prea bine. Lent. Iar cu Inspiraţia, lăsaţi pe mine. O rezolv în câteva zile.

- Bine, nu-ţi face griji. Cât despre bani, descurcă-te. Aştept comision din vânzări, ca să nu zici că sunt nerăbdător. Găseşte şi tu un design nou petru copertă, nu contează conţinutul. Să dea bine. Acum, hai, că am treabă.

- Iar eu îţi doresc mult succes, fremătă Dulapul către Plagiatus.

Acesta se retrase, nemulţumit. Iar va alerga singur după bani? Doar nu era numai interesul lui... Of, şi Inspiraţia asta! Cărţile lui Plagiatus trecuseră de Dulap numai pentru că erau prea proaste - de fapt, pentru că nu erau decât însăilări de la alţii, lui nu-i venise în minte nici o idee, nimic-nimic. Se simţise umilit când Dulapul i le scuipase cu scârbă, chiar dacă Veghetorul le dăduse liber la publicare.

Se întoarse în oraş, verificând oamenii puşi de pază: Inspiraţia reapăruse? Nu... Dar nu avea mare încredere în oamenii lui. Altfel deghizată, Inspiraţia putea trece chiar pe sub nasul lor, nebăgată în seamă. Ştia că tot el o va recunoaşte, curând.

 

*

Veghetorul era în schimb foarte liniştit. Inspiraţia? Cine o mai băga în seamă? Oamenii lui erau peste tot, stricând planurile Doamnei. Îşi reluă lucrul la dosare. Biroul său de abanos, pe care lucra, era o adevărată bijuterie. Dulapul îl invidia pentru lucrătură, pentru maiestuozitate, pentru tot. Până şi pentru sfeşnicul de argint de pe el. Biroul Veghetorului Cărţilor în Faşă nu se potrivea cu restul mobilierului. Şi doar era vechi, din vremea tinereţii acestuia, de pe când Veghetorul se ocupa de altceva, de pe când acesta încercase, în zadar, să fie scriitor. Tot ce scrisese el la acest birou fusese pur şi simplu nebăgat în seamă, inutil, cu înflorituri artificiale...

În urma eşecului, Veghetorul ajunsese ceea ce era în prezent, uitând idealurile nobile ale tinereţii, cu totul. În sinea lui, râdea de Plagiatus şi de toţi cei ca el (Plagiatus era cel mai ambiţios, din tagma lui) - şi admira oarecum cărţile din Dulap, uimit cât de mult întârzia apariţia Cărţii. Cartea... voia s-o aibă în mâini, să fie a lui... Mai apoi, nu ştia ce va face. O va închide în Dulap? Va spune că-i a lui? Dar întâi să apară! Un lucru sigur ştia: nici Plagiatus, nici oamenii lui, nici micii scriitori nu o vor scrie. Cine oare? Taină, care să facă mai frumoasă aşteptarea. Superiorii Veghetorului se mulţumeau cu contrafacerile lui Plagiatus, pe care nici nu le citeau vreodată, admirându-le doar coperta lucioasă, viu colorată, calitatea hârtiei, ingeniozitatea fonturilor...

Biroul de abanos suferea fără cuvinte în office-ul Veghetorului. Demult, pe când stăpânul său încercase să scrie, ar fi vrut să-i vorbească. Aşa cum toate birourile vorbesc cu scriitorii lor. Dar Inspiraţia nu trecuse pe-acolo, ca să-i dezlege tăcerea. Consensul nu putea fi călcat. Martor la toate fărădelegile Veghetorului, nu vorbise niciodată, nici măcar cu Dulapul, duşman aflat la doar un metru distanţă. Îi anunţa din când în când pe fraţii săi despre cele ce se petreceau în office, de Dulap, de toate.

Pândea momentele în care Dulapul se extazia de vreo nouă achiziţie şi atunci transmitea mesaje pe şoptite.

Veghetorul ţinea mult la biroul său. Zilnic îl lustruia, puţin mâhnit că nu obţinea luciul de altădată. „Dar nu-l schimb, e biroul meu", îşi zicea el. Aşa că, în acea zi, birourile scriitorilor mari şi mici aflară că se aştepta Cartea la Regele Dulapurilor. Şi Biroul Rimei află.»


Matei se opri din citit. Silvia adormise lângă el. O întinse uşor pe canapea şi îşi desfăcu fotoliul - pat de lângă. „O să continui mâine. Fata asta chiar are imaginaţie... Cum i-o fi venit?"

În zilele următoare, Silvia completă romanul ei. După-amiaza trecea Matei pe la ea, să o vadă și să citească. Era curios. Cât despre tatăl lui Toader, nu aflase încă nimic. Niciun răspuns.

                                              Cartea Rimei (continuare)

Cap. IV: Cartea

 

Rima se trezi cu privirea la frunzele tremurătoare ale plopului de lângă geam. Nori iuţi treceau parcă printre crengi, atât de aproape. Îşi aminti toate evenimentele din ajun. Verifică imediat dacă au fost aievea.

- Biroule, bună dimineaţa!

De sub manuscris şi de sub toate celelalte, Biroul rosti cu calm:

- Bună dimineaţa. Ai de lucru şi de aflat multe lucruri. Să nu te sperii, avem un spion chiar sub nasul lor. Cartea nu va păţi nimic, sunt sigur.

- Vorbeşti în parabole... Aşa fac toate birourile? Mă duc să iau micul dejun, apoi mai vorbim.

*

Vis: O pădure de pini, încărcaţi de conuri. Pe jos căzuse doar unul, pe care îl ridicase ea. Restul stăteau cuminţi şi o lăsau să-i culeagă, dacă ar fi vrut. Lângă trunchiul unui pin apăru un arici, care tremura de frica ei. Dar şi Rimei îi era frică de ţepii ariciului. Îl evită, fugind cu conul cules pe o cărăruie, în inima pădurii...

*

Inspiraţia o aştepta cu micul dejun pregătit. Ceai de măceşe cu miere şi lămâie, pâine la toaster cu unt, cremă de brânză şi biscuiţi „Scufiţa Roşie". Erau trei porţii pe masă, cu trei ceşti de ceai noi, albe, cu flori de muşeţel pictate manual şi un ceainic nou, cu acelaşi model. Tocmai punea şerveţelele - decor, când Rima intră în bucătărie.

- Bună dimineaţa!

De la o vreme, pe Rima o mira doar dacă nu se întâmpla nimic, se obişnuise atât de repede cu neprevăzutul. Mâncară în tăcere, împreună şi cu El Grand Corazón, care venise între timp. Apoi Inspiraţia îi spuse:

- Rima, acum e timp de treabă. Să n-ai grijă nici de Dulap, nici de altceva, tu concentrează-te la scris. O să-i explic lui El Grand cum stau lucrurile cu partea adversă, te va pune la curent şi el, şi Biroul. Un singur avertisment: sunt duşmani mai mari decât Dulapul şi Veghetorul. Vei avea de luptat cu Deznădejdea. Să fii puternică, să ceri ajutor cui şi când trebuie, să nu ai frică!

Biroul o aştepta pe Rima. Aceasta îşi ridică privirea la icoanele de deasupra Biroului, liniştită. Apoi începu să scrie. Slovele curgeau la fel, în timp ce-şi imagina că are un al doilea copil, că e mămică şi că le spune povestea cu dragoste, amândurora. Astfel, Cartea se completa cu o nouă poveste.

Inspiraţia rămase vreme îndelungată de vorbă cu El Grand Corazón. De această dată, Doamna era îmbrăcată în alb din cap până-n picioare, iar privirea ei negru-intensă strălucea ca o flacără. El o asculta înfrigurat.

- Dacă e atât de greu şi cu atâtea piedici, merită oare? E vreo şansă? Şi de ce ea? La ce bun? o întreba El pe Doamnă.

- Nu-ţi pot spune totul acum, dar desigur că are un rost. O să-l înţeleagă în primul rând Rima. Şi tu, când vei citi Cartea. Trebuie să plec, încheie ea, voi mai trece.

*

„Se caută scriitor pentru copii" - anunţul circula prin ziare, prin televiziuni locale şi naţionale, site-uri de Internet... Condiţii de participare: portofoliu cu creaţii originale, în proză şi în versuri, autor debutant. Plagiatus îl dăduse, sub cârmuirea Veghetorului. Amândoi erau supăraţi, căci de câteva zile, de când se dăduse alarma, nu reuşiseră să dea nici de Inspiraţie, nici de scriitorul necunoscut. Trăseseră concluzia că e vreun debutant, neaflat în baza lor de date.

- Totuşi, nu sunt foarte neliniştit, de obicei editorii tot pe la mine trec, recunoscu Veghetorul Cărţilor în Faşă. Dacă s-a scris Cartea, pentru publicare trebuie să ajungă la editură... Dar poate nici nu s-a scris şi ne agităm degeaba...

- S-a scris, simt că s-a scris! scârţâia Dulapul, exasperat. S-a scris şi nu e la mine! Eu cred că e timpul pentru cele mai aspre măsuri! Să trimitem Deznădejdea!

- Mai stăm puţin, să vedem ce ne cade în plasă, hotărî Veghetorul. Şi apoi, cu Deznădejdea nu suntem chiar prieteni buni... Dacă ne cuprinde şi pe noi în mreje? Brrr... Cum scăpăm? Plagiatus, să-mi aduci mapele de portofoliu. Tu discuţi cu scriitoraşii. Sau mai ai nevoie de cineva? Nu faci faţă?...

- Mi-ar cam trebui..., mormăi Plagiatus, îmbufnat ca de obicei.

- Îţi las loc în antecamera office-ului şi, ca secretară, pe Hilaria. Ea o să facă listele. Să nu-ţi scape cineva. Convinge-i că o să publicăm, ca o Antologie pentru copii, ceva de genul ăsta. Una de proză, alta de poezie... Hai, că te descurci tu la încurcat vise. Vise prosteşti, că, o să vezi, vor veni mulţi, se cred talentaţi, de!

- Hilaria le va da bon de înregistrare a materialului adus? mai întrebă Plagiatus.

- Mmm, nu. Să le dai tu promisiuni fierbinţi, câte o carte de vizită cu editura ta de anul trecut, aia care a dat faliment şi... o adresă de e-mail unde să întrebe de „răspunsul oficial după citirea şi verificarea lucrărilor". Gata, cu restul te descurci. Să-mi faci o statistică la sfârşit. Pe Hilaria o anunţ eu.

... Trecură alte zile, pline de emoţii pentru alţi scriitori în devenire, debutanţi, care ar fi putut „creşte" în timp... Veneau cu încredere să-şi prezinte operele de început lui Plagiatus, sub privirea neclintită a Hilariei, o cucoană ce ar fi trebuit de mult să iasă la pensie, dar pe care plictiseala o gonea de acasă, pentru a mai face câte ceva pe te-miri-unde. (Până să se angajeze aici, pe post de „orice", de la femeie de serviciu, până la spioană a celorlaltor angajaţi, doar se plimba gratuit cu autobuzul prin oraş, găsindu-şi prietene de aceeaşi teapă. În rest, era sănătoasă tun, voinică, cu doi negi mari pe obraz şi cu o mustaţă mijită.)

Teancuri cu mape de portofoliu umplură, pe rând, mai întâi antecamera Veghetorului, apoi Dulapul, cu unele excepţii, care fură pur şi simplu aruncate la gunoi. Totuşi, în niciunul din portofoliile primite, Dulapul nu recunoscu Cartea.

- Se spune de demult, e o legendă care circulă printre noi, Dulapurile de cărţi, şi pe care e posibil să o fi inventat Birourile de scriitori, că ni se va întâmpla ceva excepţional atunci când unul dintre noi va primi Cartea. Dar n-am simţit nimic deosebit..., se întristă el.

- Să insistăm? întrebă Plagiatus. Până acum avem 103 portofolii, dintre care 81 validate de Dulap. Persoanele interesate s-au bulucit în primele zile, iar acum de-abia mai vine câte una. Să propunem şi un premiu?

- Niciun premiu, fu necruţător Veghetorul. Cel puţin nu unul material. Diplome, recunoaşteri publice... poate. Păi sunt debutanţi, asta-i bună! Premiu merit eu, că-mi bat capul cu aşa ceva! se stropşi el. Fă-ţi datoria! Cu cărţile noastre cum mai stăm, se vând?

- Aşa şi aşa. Eu speram să se cumpere în mai multe exemplare, prin şcoli... Dar..., se mohorî şi mai tare Plagiatus.

- Ne trebuie o strategie nouă de marketing, gândeşte-te bine! Doar nu te-a părăsit Inspiraţia! Of, că m-a luat gura pe dinainte... Ei, hai, du-te, până acum ai făcut treabă bună, şi să nu uiţi de comision! Te mai păsuiesc, oftă Veghetorul.

Hilaria îşi terminase treaba. Neavând altceva de făcut, scoase din coşul de gunoi o mapă de portofoliu dintre cele aruncate, îşi desfăcu o pungă de cipsuri şi începu să citească, mâncând, simultan. „Pfui, e scris de mână", se enervă ea, aruncând-o la loc. „Nu s-a sinchisit să-l dactilografieze măcar." Luă altul, pe care îl nimeri tipărit, şi citi cu gândul la prietenele sale de pe autobuz.

*

Şi Rima aflase de anunţurile pentru scriitori debutanţi.

- Biroule, ce să fac?

- Cartea nu e gata, decât pe partea de proză. Nu are poezii. Ai văzut cerinţa din anunţ, răspunse acesta, laconic.

- Am înţeles. Dar poeziile nu-mi pot veni în minte aşa, la comandă, nu crezi? Mai e ceva: cine o fi dat anunţul şi în ce scop? Inspiraţia nu mi-a zis nimic şi nici El Grand Corazón nu mi-a dat vreo indicaţie. Trebuie să mă descurc singură, se pare...

- Îţi spun doar atât: Inspiraţia e sub urmărire. Nu vine aici decât dacă e absolută nevoie şi nu-ţi spune totul, ca să nu te sperii. Nu uita că ai mai multe ajutoare, printre care şi gândul bun, rugăciunea... Şi nu-ţi pierde încrederea! Va fi bine.

- S-or fi înscris mulţi autori?

- 103, îi scăpă Biroului.

- Cummm? De unde ştii asta? fu indignată Rima. Eram sigură că îmi ascundeţi ceva cu toţii: şi tu, şi El Grand, şi Doamna... Mă sperie mai mult tăcerea voastră decât adevărul. O să-mi spuneţi, vă provoc!

- Toate la timpul lor. Dacă nu treci prin încercări, nu te maturizezi. Fii sigură că noi te vom avertiza la momentul potrivit. Deocamdată, poezia! chicoti Biroul.

Inspiraţia intră în camera Rimei şi îi puse acesteia un şal auriu pe umeri.

- E ţesut din firele fanteziei şi are puterea de a te feri de gândurile întunecatei Deznădejdi. E primul meu dar, să nu îl pierzi. Dispare, dacă uiţi de misiunea ta, de a fi autoarea Cărţii, şopti Inspiraţia.

- Oh, cât e de frumos, mulţumesc! se bucură Rima. Bine, o să am răbdare până voi înţelege tot ce se petrece. Mai trebuie să ştiu ceva acum?

- Chiar acum, nu. La treabă. Eu plec să mă întâlnesc cu Editorul. Te-aş invita la o plimbare, dar nu e bine să fim văzute împreună. Tu eşti deocamdată negăsită, nebănuită. Toate cele bune şi lui El! zâmbi Doamna, retrăgându-se.

Rima închise ochii, înfăşurându-se cu şalul. Vedea mulţi copii în jurul ei, unii părând a fi chiar ai ei, alţii, copii din cartier, din oraş, din ţară, din lume. O cuprinse duioşia. Ar fi vrut să le poată răspunde, prin cuvintele ei, la toate întrebările acelea adânci, cu care se chinuise ea în copilărie. „Să nu fie copil crescut în necunoaştere", gândi ea. După aceea deschise ochii şi scrise, scrise până seara... Continuă zilele următoare, cu pauze în care se plimba în parc, alături de El Grand. Scrise „Pentru copiii din sufletul meu".

*

Vis: Un dulap cu cărţi. O femeie care le aranja şi care aducea tot mai multe cărţi în dulap. Apoi o privea şi-i cerea cartea ei. Rima nu ştia de ce i-o cer, dar nu voia să i-o dea. „ E pentru copii, nu pentru dulap", zise ea.

 

Cap. V: Pe lângă Dulap

 

Rima se hotărâse. Era ultima zi pentru înscrierea la „Se caută scriitor pentru copii". Cartea era gata, avea cele două secţiuni, de proză şi poezie... „Mă duc". Nu dădu importanţă ultimului vis. Fără să ceară vreun sfat cuiva, se îmbrăcă în costumul preferat - portocaliu - , luă mapa de portofoliu şi o porni spre Hilaria şi Plagiatus.

Pierdu metroul, întârzie căscând gura la magazine, aşa că ajunse aproape de încheierea programului Hilariei. Ochii îi băteau în albastru închis, iar părul cârlionţat de vânt părea mai albastru ca niciodată. Cartea i se zbătea în braţe, precum un copil ce urmează să fie dus la orfelinat.

Plagiatus nu era în antecamera de primire. Avea de dus la tipografie noua lui găselniţă, poezioarele publicate anul trecut în format mare, acum sub formă de carte de buzunar.

- Bună ziua, spuse ea timid. Ştiţi, pentru înscrierea la scriitorii debutanţi...

- Bună... ziua. La ora asta? Hilaria îşi făcea manichiura. Pune-o acolo, îi arătă ea un raft de perete. Are scris numele pe ea, tot?

- Desigur... Mai trebuie altceva? Să completez o fişă, un formular?

- Nu e nevoie. Luaţi o carte de vizită. Pentru restul, vă contactăm noi, dacă va fi cazul...

- Da, mulţumesc. Mai sunt mulţi înscrişi? Mai sunt? se intimidă Rima. Se aşteptase la cu totul altceva, îi venea să-şi ia mapa înapoi şi să fugă.

- Mai sunt, dar nu vă faceţi griji. Cred că sunteţi ultima înscrisă, de fapt. Calitatea contează. Bazaţi-vă pe noi. La revedere, emise cu greu Hilaria.

 

 


Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Commenter cet article