Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Scrisul e o forma de tacere?... Scrisul iti deschide aripile interioare?... Scrisul e o briza, vara?... Poti scrie pe frunze?

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XLI

Publié le 20 Février 2009 par Mirela in Roman despre adolescenti

pt-roman.jpgCapitolul  XLI





Erau acasă.

Acasă.

La Bucureşti.

Fiecare purtând în suflet călătoria aproape neverosimilă de la Valea Codrului. Sperând cu toţii ca la vară să mai ajungă acolo - şi mai departe, la mânăstirea Maicii.

Silvia se retrase în dormitorul ei vişiniu. Scria în jurnal prin ce trecuse. Se simţea obosită şi îşi dădea seama că trebuia să treacă o vreme până se reobişnuia cu zgomotul oraşului. Viaţa decursese aici şi fără ei. Dar ei trăiseră parcă mai din plin. Cu mult drag mângâie cartea pe care o primise de Crăciun de la Matei: „Tinereţea ca vals". Se adânci în sine şi simţi pornirea de a începe romanul la care cugeta de câtăva vreme, care mocnea în ea. „Care să-i fie titlul?" Între timp, scria în jurnalul ţinut direct pe laptop, într-un fişier secret.

„M-am apropiat de marginile fericirii şi păcii. S-ar fi putut găsi nod în papură frumuseţii din Valea Codrului: nu era căzută zăpadă în destul. Dar şi aşa..., cu cei dragi, în peisaj de vis... A apărut şi o umbră, care ne-a dezvăluit brusc că sub aparenţa unui ţinut de basm se pot ascunde tragedii. Pentru că Toader ne-a arătat o altă faţă a satului: împuţinarea tinerilor şi a bărbaţilor, care pleacă la muncă în străinătate, pentru bani, şi..."

Silvia se opri. Îl sună pe Matei.

- Ei, iubi, sper că n-ai uitat de Toader. Ai tu un plan, ca să-l putem ajuta?

- Am. În seara asta mă ocup. Scuze, acum despachetam. Înseamnă că tu ai fost mai harnică. Ai tăi s-au întors?

- Îi aştept dintr-un moment în altul. După care, îţi dai seama, începe nebunia cu pregătirile pentru Revelion. Mama vrea să fie la înălţime... Ha, ha.

- A, da. Atunci îţi spun deseară, pe mess, despre ce e vorba cu Toader; întâi să-mi iasă ce vreau eu.

- Bine. Pupici dulci.

- Și de la mine, şi de la ai mei. Pa, pa.

Silvia termină de scris în jurnal. Apoi deschise un document nou, tot în fişierul secret, şi-l numi „romanul meu." Îşi setă fontul... Apoi începu să scrie cu viteză, ca şi cum de mult cuvintele acelea se ţesuseră.

 

Doru fusese foarte impresionat de prezenţa părintelui Pavel. Normal, şi de părintele din sat îi plăcuse. Dar părintele Pavel i se păruse mai apropiat de ei toţi. Ca şi cum îi ştia de mult. Crezuse că-şi va consuma bateria de răbdare, cât va sta cu ceilalţi, să-l asculte. Nu fusese nevoie. Nimeni nu-l provocase la asta. Iar de necazul lui Toader fusese şi el mişcat. „El a păţit-o mai rău ca Matei. Măcar domnul Virgil s-a vindecat."

Alexandra şi Doru se cazaseră în hotelul unde Cora le rezervase camera. Cum Alexandra voise să facă un duş, el ieşise pe afară şi se plimba, gânditor. Nu-şi făcea false iluzii. Cu Alexandra relaţia nu mai putea fi la fel ca... înainte de toate certurile şi despărţirile lor. Fata impunea acum respect. Doru scormonea cu piciorul zăpada abundentă. Fără să-şi dea seama, începu să vorbească în gândul lui cu Dumnezeu.

„Doamne, prin câte am trecut în ultima vreme... Ce zăpăceală... Cu Cora, acum schimbarea ei cu Vlad, Alexandra. Cartea pe care am citit-o, părintele Pavel... Satul, oamenii. Ce bine să ai prieteni! Și ce bine că sunt iar cu Alexandra! Doamne, ajută-mă să nu mă zăpăcesc din nou! Mi-e puţin frică, să nu dau înapoi... Să nu cred că e mai bine cum am eu chef pe moment... Doamne, Te rogggg..."

Urcă din nou în cameră, bănuind că Alexandra a terminat duşul. Fata se schimbase şi îşi usca părul cu fionul din cameră. I se păru foarte frumoasă şi ar fi strâns-o tare, tare în braţe, dar se abținu, ca ea să nu înţeleagă altceva.

- Cum e pe-afară? îl întrebă ea.

- E super de plimbare. Dar nu cred că vom putea face niciun traseu pe aici, la câtă zăpadă e. Dar mai întâi nu mâncăm ceva?

- Sigur. Comandăm la restaurant?

- Da. Uite, avem un meniu aici. Aşa... Ce alegi? Fazan împănat cu struguri sau file de somon?

- Ha, ha. Ceva mai normal nu găseşti? râse fata.

- Sunt de toate. Tu ce ai vrea?

- O pizza cu stridii.

- Ha, ha. Da, asta da normalitate.

Sună telefonul lui Doru. Era... Cora.

- Vezi, am uitat să vă spun sau nu mai ştiu dacă v-am spus... Aveţi plătit tot, cu meniu complet, adică mic dejun, prânz, cină. Comandaţi orice! Chiar şi din cele mai scumpe. Hai, nu-mi mulţumi. E bafta voastră...

Până să apuce Doru să zică ceva, Cora închisese.

- Poţi comanda... chiar şi pizza cu stridii, îi spuse el Alexandrei.

 

Matei căuta înfrigurat pe net. Avea numele complet al tatălui lui Toader. „Orice indiciu ar fi bun. O poză, o înregistrare undeva... Să vedem." Intră pe diferite motoare de căutare. În sfârşit, ceva... chiar o poză. Un bărbat cu o familie. Adică o femeie şi un copil mic. „Să fie tatăl lui Toader? I-a părăsit?" Nedumerit, Matei căută o adresă de contact. Bărbatul era, într-adevăr, în Italia, după datele de pe site-ul pe care avea înregistrată poza. Nu găsi. Lăsă un comentariu la poză, sperând că i se va răspunde... Se hotărî să nu comunice nimănui rezultatul provizoriu, până nu va fi sigur de ceva. Inima i se încleştă. Se gândi că nu ar fi putut suporta, dacă tatăl său ar fi făcut aşa ceva.

Lăsă calculatorul deschis şi se gândi la toată excursia. Îi părea bine că apăruse Vlad. Un prieten pe cinste. Şi, în sfârşit, cel potrivit să o domolească pe Cora. Apoi, privi înainte. Revelionul cu părinţii Silviei. Se încruntă puţin, bănuind că vor putea fi şi momente... de oarecare nesinceritate. „Asta e. Aşa-s adulţii. Cu prefăcătorii de-ale lor. Numai să nu intrăm şi noi în jocul lor, prea curând. Că atunci... câtă plictiseală..."

Citi Acatistul zilei, înainte de culcare. Întrevăzu, în timp ce-şi făcea patul, că până şi atunci când rosteşti o rugăciune poate interveni aşa... o blazare. Se scutură instinctiv, alungând senzaţia neplăcută. „Doamne, să fim noi înşine. Să fim mereu tineri în faţa Ta. Oneşti şi... cu drag." Verifică şi poşta electronică, înainte de a închide calculatorul. Niciun mesaj nou.

 

De Revelion, Cora petrecuse ca pe ace cu familia, la început. Fără chef, cu gândul la Vlad. Le vorbise deja tuturor cu atâta însufleţire despre el, încât aşteptau curioşi să-l cunoască, mai ales că fata nu le mai pomenise de un băiat, atât de... năvalnic. Și-l imaginau foarte înalt şi robust, dar bănuiau că nu era suficient pentru ca el să atragă atenţia Corei. Ea îl sună pe Vladimir la miezul nopţii, fără răbdare.

- Alo..., ce faci? La mulţi ani! Bine că ai semnal! Îți doresc...

- La mulţi ani, frumoaso... Dacă mai aveai puţină răbdare, te-aş fi sunat în două minute. Ciocneam cu ai mei. Numai bine şi toate cele bune în noul an. Trebuie să închid. Aici s-au pornit artificiile de la primărie. O să te sun zilele următoare. Te pup.

Cora închise, botoasă. Se dorea mai alintată. Dar îşi reţinu nemulţumirea. Conştientiză că nu se putea purta la nesfârşit ca un copil mic. Se retrase în camera ei, butonă telecomanda televizorului, închise. Răsfoi o carte... Până la urmă, de sărbători se plictisea. Unchiul sesizase dispariţia ei şi veni să o atragă în salon.

- Hai, hai, că n-ai mâncat nimic. Iar mama ta a făcut nişte bunătăţi... Chiar, nu crezi că ar trebui şi tu să începi să bucătăreşti niţel? Eşti mare... Doar n-o să stai numai prin restaurante, după ce te măriţi, chiar dacă ai bani... Toate au rostul lor, şi o să te învăţ când mai vin pe la voi cum se face un păstrăv la grătar..., că e preferatul meu. Da, da, ascultă ce-ţi zice unchiul. O să înveţi să te bucuri de viaţă, nu doar să alergi aşa, neştiind ce să culegi. Haide.

Cora se supuse. Începu să râdă, când se gândi cum i-ar sta să devină o gospodină sadea. „Cum sunt celelalte... Oare Vlad ar aprecia? Da..., sigur da, pentru că el e obişnuit cu mamă gospodină, bunică la fel..."

- Unchiule, zise ea, în timp ce coborau, tu te-ai spovedit vreodată?

- Ce spui? Ce e aia? Un tratament cosmetic nou? râse unchiul.

- Hai, unchiule, nu glumi. Când am fost în... staţiune, am vorbit şi cu un părinte. Ne-a zis de spovedit. Tu ai fost vreodată, ca să-mi spui cum e?

- Măi fătucă, tu nu-nţelegi că nu ştiu ce e aia? Ha, ha. Explică-mi, să înţeleg. Dar mai întâi, să ne bem şampania. Hai, la veselie, că e Revelion!

- Hai..., dar să nu eviţi subiectul, cum faci tu de obicei. Vreau să ştiu.

- Da, dacă vrei tu ceva, cine poate să te oprească? Uite, facem o înţelegere. Tu-mi explici ce-i cu tratamentul ăsta, dar când vine băiatul ăla în capitală, mi-l prezinţi şi mie. Ştii că am ochi de expert. Să văd şi eu cu cine umblă nepoţica mea.

- OK. Dacă o să vrea şi el... Dar sigur o să vrea, e binecrescut. Se face. Acum, hai pe fotolii, şi spune-mi.

- Deci... spune-mi întâi tu. Eu nu ştiu ce e aia şi nu cred că am avut onoarea să vorbesc cu vreun părinte vreodată.

- Bine. E vorba să-ţi spui păcatele unui preot, fără să ţi le audă altcineva, normal, iar părintele îţi dă nişte sfaturi, îți citeşte o rugăciune şi te dezleagă de ele. Pur şi simplu, păcatele spuse ţi se iartă. Altfel nu.

- Ha, ha. Ce e ăla păcat, drăguţă? E păcat când investeşti mult şi obţii profit mic, nu? Ha, ha, râdea unchiul în hohote, clătinând paharul de şampanie.

- Mai încet, unchiule. Nu e aşa. Eşti în urmă tare cu informaţia. Păcat e tot ce... nu-i frumos. Lasă, ştii tu mai bine ce e, că orice om ştie. Deci, niciodată n-ai fost? Atunci pe cine să întreb, să ştiu şi eu cum e? Că sunt pe dinafară.

- Păi şi te frămânţi pentru aşa ceva, în noaptea de Revelion? A, înţeleg, glumi domnul Aricescu, făcându-i cu ochiul. E legat de băiatul ăsta, de Vladimir. Îmi place numele lui. O fi un băiat religios şi tu vrei să-l impresionezi. M-ai convins. Întreab-o pe maică-ta, cred că ea a dat pe la biserică, în tinereţe. Dacă o să vrea să-ţi spună.

- Mama? La biserică? Nu mi-a spus niciodată. Mulţumesc, unchiule. Nu are legătură numai cu Vlad. Ci cu tot grupul ăsta al meu de prieteni. Ei au... asemenea preocupări. Şi îmi place de ei. Mă simt bine cu ei. Asta e tot. Îmi pare rău că nu ştii nimic în domeniul ăsta. Vezi, nu ai actualizat informaţiile...

- Ei, lasă, că afli tu şi-mi spui şi mie... , dar nu cred să mă intereseze aşa ceva..., mormăi unchiul, golind paharul. Uite, adu-mi şi mie pişcoturi din alea. Aşa. Poţi să aduci tot platoul, nu mă supăr. Mmmm. E bine. Neapărat să-l cunosc şi eu pe Vlad, repetă el.


În casă era zgomot. Muzică, trei televizoare pornite. Fiecare, bineînţeles, pe alt program. Mama Corei era în bucătărie, tăia tortul. Dăduse liber femeii din casă, pentru noaptea de Revelion.

- Să nu spui că vrei să mă ajuţi sau că vrei să vezi ce fac, că nu te cred, o întâmpină doamna Felicia. Hai, zi, probleme cu băieţii? Cu prietenii? Cu banii?

- Nu, cu banii n-am cum. Doar ştii ce sponsor am... Unchiul e mereu drăguţ. Auzi, mami (Cora nu-i spunea mamei ei „mami" aproape niciodată, aşa că aceasta tresări), tu te-ai spovedit vreodată?

- Ce să fie? Ce să fi făcut?

- Ai, mami, adică să spui păcatele la preot..., ştii tu.

- Ah, să mă mărturisesc... Da, sigur, numai că... demult. Ce, v-a zis ceva la şcoală?

- Ei, la şcoală ne bate la cap din clasa I, dacă nu ştiai. Nu asta e problema. Mi-a zis... altcineva. Dar îţi aminteşti, cum este? Adică, ce faci? Cum te simţi? Nu ţi se face jenă? Poţi spune tot? Asta aş vrea să ştiu.

- Tu chiar te pregăteşti să te mărturiseşti? De ce? Ai făcut ceva? se sperie doamna Felicia, oprindu-se din tăiat.

- Nu..., n-am făcut mare lucru. Dar vreau să ştiu. De ce nu mi-ai spus niciodată de asta? Și de ce nu te mai spo..., mă rog, mărturiseşti? N-ai mai făcut păcate?

- Dragă, uite ce e, păcate face tot omul. Numai că, după nuntă, nu prea mai ai timp să te gândeşti la păcate făcute sau nefăcute. Pur şi simplu te prinde iureşul. Serviciu, copil, casă. Şi iar, serviciu, copil, casă. Dacă vrei, copil, casă, serviciu. Mai spui un „Doamne ajută", îţi mai faci o cruce din când în când, mai dai un acatist, o lumânare, un drum la mânăstiri vara. Şi gata. Abia la bătrâneţe mai ai timp de aşa ceva. Sănătoşi să fim şi să apucăm bătrâneţea!

- Mami, vorbeşti ca şi cum asta ar fi un model pentru toţi. Mie nu-mi place repetiţia asta. Aş înnebuni de plictiseală. Cum adică: serviciu, copil, casă. Și alte ieşiri? Şi alte planuri? Şi, pur şi simplu, altceva?

- Lasă, dragă, aşa vorbesc toţi tinerii. Numai că nu pe toţi îi apucă vorbitul despre lucruri serioase în noaptea de Revelion. Asta da diferenţă. Ei..., vă maturizaţi şi voi când puteţi, ridică ea din umeri. Cora, Cora. Multe nu te-am învăţat încă. Poate n-am avut timp... În vacanţa asta, dacă vrei, putem vorbi mai pe îndelete. Măcar seara. Acum, du-i unchiului tortul, până nu termină fursecurile şi nu adoarme... Hai, e preferatul lui.

- Bine, bine, dar nu scapi. Tre să-mi dai detalii. Chiar sunt curioasă, vreau să aflu mai multe despre tine. Cum erai la vârsta mea?

- Du-i felia şi mai vorbim. Ia şi farfuria pentru tati. Te aştept să mâncăm împreună porţiile noastre, aici. Văd că şi aşa, la televizor nu e nimic interesant..., încheie doamna Felicia, închizând unul dintre cele trei aparate în funcţiune.

Cora îi duse tortul unchiului. Era prea târziu. Adormise pe fotoliu, iar tatăl ei moţăia pe canapea. Încet, ea luă telecomanda din mâna tatălui, stinse toate aparatele casei, aprinse veiozele şi se întoarse la mama ei, cu porţiile neatinse.

- Nu mă mir că au adormit. Chiar şi azi au lucrat, până seara. Munca asta... Și eu sunt obosită, să ştii, dar dacă vrei să mai stăm, îmi fac o cafea. Că mâine nu am mare lucru de făcut, oricum. Hai, îţi fac şi ţie una. Şi avem porţie dublă de tort, zise vesel mama Corei.

- Bine, mami. Atunci, mă duc să mă schimb în haine comode. Ți-aduc şi ţie un capot. Ei s-au culcat. Să-i învelesc cu ceva? Sau să-l trezesc pe unchiul, să meargă sus?

- Nu, lasă-l unde e. Dacă-l trezeşti, se va supăra şi va începe să sforăie. Înveleşte-i şi vino.

 

În noaptea aceea nici Cora, nici doamna Felicia, nu s-au culcat, decât spre ziuă. Le-au lăsat bărbaţilor toate cele pregătite, pentru a nu le deştepta inutil. În sfârşit, Cora putu să afle tot ce voia.

- Deci, nu e mare lucru să te mărturiseşti. Doar că trebuie să te gândeşti bine ce păcate ai făcut... În timp, cam uiţi ce e păcat şi ce nu. E puţin jenant..., dar trece. Acum, de exemplu, nu-mi vine să mă mai duc... Chiar mi-ar fi ruşine şi nici nu ştiu la ce preot m-aş duce. Dar cum eşti tu, tânără..., cu nimicuri..., chiar nu e nicio problemă.

- Mami, dar eu nu înţeleg. Ce păcate aşa mari fac adulţii, încât să le fie ruşine? Şi nouă de ce nu? Crezi că noi nu greşim?

- Eşti mare şi tu de-acum, doar ştii. Noi, femeile, facem... avorturi. Doar nu voiai să... Adică, înţelegi tu. E greu şi cu un copil, darămite cu trei, patru. Nici nu mă pot gândi la aşa ceva. Ne mai certăm cu soţii, îi mai batem la cap... Cam de astea. Iar bărbaţii, dragă, mai toţi bărbaţii au prostul obicei al băuturii şi al... uitării după alte femei. Rar să fie vreunul fără păcatele astea. Iar dacă nu le are, e suspect... Cam asta ar fi. Pe când voi, cine ştie, vă mai... îmbrăţişaţi, mai încercaţi o ţigară. Mare lucru...! Astea sunt... ca şi cum n-ar fi. Că nu te văd eu încercând alte... senzaţii tari, cum mai fac unii adolescenţi, dar alţii decât fata mea. Ei?

- Mami, tu vorbeşti serios, ai făcut avorturi? Că mi se pare ceva... nu numai groaznic, dar şi straniu. Să mă gândesc că aş fi putut avea fraţi..., surori.

- Dragă, asta nu e treaba ta. Eu ţi-am zis ce fac femeile în general. Cât despre mine, numai eu şi Dumnezeu ştim. Dacă mă superi, nu-ţi mai zic nimic.

- Păi nu te întreb ca să te supăr... În fine. Zici că nu e greu să te mărturiseşti... O să mă mai gândesc la asta. Și încă ceva. La noi în familie, nu e nimeni aşa..., mai credincios?

- Parcă era..., o verişoară care a murit mai de tânără. Şi mama mea era, Dumnezeu s-o ierte.

Discuţia se derulă îndelung, căci şi mama voia să ştie mai multe despre cum a fost în ... staţiune. Îşi dădură seama cât de mult le lipsise un asemenea dialog. Doamna Felicia fusese întotdeauna o mamă severă şi secretoasă, foarte punctuală şi îngrijită. Era momentul să... se mai spargă gheaţa. Cora crescuse în toată puterea cuvântului, nu o mai putea ocoli. Bineînţeles că nu-i spunea chiar orice, dar era o deschidere. Fata ei... ca mâine se va căsători. Ştie ea ce e viaţa? Doamna Felicia se îngrijoră puţin. „Oare i s-a explicat la şcoală tot ce trebuie? A citit cărţile care trebuie? Că doar nu învaţă din filme... Iar la noi în casă, a văzut ce trebuie?"


Cora era tare mulţumită. În sfârşit, nu mai era singură în propria casă. Şi nici numai cu unchiul, care îi asculta cererile şi îi împlinea dorinţele. Avea o mamă! Nu se gândi la posibilitatea ca mama ei să nu fie chiar aşa, o mamă perfectă; nici nu-şi imagina că nu are şi ea greşelile ei. Dar... era mama ei şi în noaptea asta se dovedise că puteau fi chiar şi prietene!

„Cred că se apropie fericirea de mine. Doamne, nu am făcut nimic ca să-mi dăruieşti atâtea. Îţi mulţumesc pentru Vlad, pentru unchiul şi pentru mama... şi pentru tata", adăugă ea, în gând. Îşi dădu seama că nu are spre ce icoană să-şi ridice ochii, ca să mulţumească, pur şi simplu pentru că nu aveau icoane în casă. Doar un crucifix, pe un perete. „Probabil că o să mai vorbesc eu, pe tema asta, cu Silvia. Și chiar cu Vlad, numai să nu mă creadă prea... analfabetă la religie...". O întrebase pe mama ei dacă ea crede cu adevărat că păcatele spuse la spovedit se iartă deplin, se şterg... „Le-o şterge Dumnezeu, în taină, îi răspunsese ea, eu îți spun sincer că după aceea te simţi cu sufletul uşor. Uite, am fost de câteva ori şi la psiholog, mai demult, am avut eu aşa, nişte stări. Dar acolo nu mi-a fost de prea mare folos. Nu mi-a adus uşurare. Doar că m-a învăţat să gândesc mai... logic. Aveam eu unele idei greşite şi nu le dădeam de cap. Ca după spovedanie nu m-am simţit în altă parte... Au şi preoţii harul lor...", îi răspunsese doamna Felicia, privind cu nostalgie în urmă. „Dacă nu mi s-ar părea acum atât de greu..., poate m-aş mai duce iar...", îi mărturisise ea, fără voie.

Cora îşi formase o părere: e de bine, mă voi duce. Dar ce să-i spun părintelui? Şi la care părinte?

 

 


 

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article