Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Scrisul e o forma de tacere?... Scrisul iti deschide aripile interioare?... Scrisul e o briza, vara?... Poti scrie pe frunze?

Povestea "ca nuca-n perete"

Publié le 20 Février 2009 par Mirela in Mami - fii Seherezada!

Povestea „ca nuca-n perete"

 



- Azi vom găti o baclava..., iar povestea pe care o să ţi-o spun între timp... e „ca nuca-n perete"...

- Adică, mami, ne jucăm cu nuci? Sau cum?

- Nu ne jucăm cu nuci, ha ha, e o vorbă din popor, pentru ceva ce nu se potriveşte... Vei vedea.

 

Cică a fost odată, într-un timp când oamenii se înţelegeau foarte bine între ei şi nu aveau nevoie de multă vorbă ca să exprime ceea ce simt, a fost o fată care nu vorbea chiar deloc. Putea vorbi, dar nu avusese ocazia. Se înţelegea întotdeauna cu ceilalţi prin gesturi, priviri sau... pur şi simplu. Deci nu vorbise niciodată cu nimeni.


Într-o zi frumoasă, pe când se plimba pe câmpie, căutând nişte plante medicinale, s-a întâlnit cu o altă fată, din satul vecin, venită în același scop, la câmp. Amândouă aveau coşuleţe de nuiele, în care strângeau plantele. Era dimineaţă şi se grăbeau. Mai era treabă pe acasă, multă.


Prima fată, cea care nu vorbea, pe nume Amalia, se adresă celei de-a doua, numită Otilia, în felul ei..., adică îi zâmbi, îi făcu un semn prietenos, dând să treacă mai departe.

- Ei..., constat că ai trecut de hotarul satului vostru, se răţoi Otilia, fără să răspundă la salut. Acum culegi flori din terenul satului meu şi nu-i corect. Te rog să te opreşti şi să te întorci imediat. Abia de la copacul acela ai voie. Cum vă permiteţi voi să ne furaţi florile?

Amalia, uluită, nu ştia ce să facă. Îşi dădu seama că ar trebui să vorbească şi ea, în sfârşit, pentru ca fata aceasta să înţeleagă că nu e trasat niciun hotar, pur şi simplu câmpul dintre sate este comun şi utilizat dintotdeauna de sătenii ambelor localităţi. Vru să deschidă gura, să spună ceva, dar Otilia, repezită, îi smulse din mână buchetul de sovârf.

- Ăsta nu-ţi aparţine, e... furat. Acum pleacă şi să nu mai îndrăzneşti!...

Întristată, Amalia se îndreptă spre copacul indicat. Se opri o clipă la umbra lui şi auzi îndată cum cânta un cuc pe o rămurea:

- Cu-cu, cu-cu, de vorbeşti cu ea,

Cu-cu, cu-cu, te va asculta.

Cu-cu, cu-cu, de nu vei vorbi,

Cu-cu, cu-cu, se va înrăi.


Înţelegând glasul păsării, Amalia se gândi dacă nu cumva are dreptate. Şi se hotărî să vorbească. Se întoarse, culegând un buchet de izmă din zona considerată a satului ei, mergând direct spre Otilia. Aceasta culegea ceva, concentrată.

- Ei? Nu m-ai înţeles? Şi ce taci aşa? Oi fi bolnavă? o atacă aceasta.

- Păi..., voiam doar să ne înţelegem... În satul meu nu e aşa de complicat... Noi nu ne certăm... Și să ştii că sfatul bătrânilor, şi cel din satul tău, şi cel dintr-al meu, a hotărât ca acest câmp să poată fi folosit în comun. Nu există hotar. Uite, izma asta e pentru tine.

- Mulţumesc. E izmă mai frumoasă la noi, refuză Otilia. Nu ştiu de niciun sfat al bătrânilor. Mi se pare logic şi firesc ca terenul să fie împărţit pe din două. La copacul acela e jumătatea. Acum stai pe teritoriul nostru. Să nu îndrăzneşti să culegi ceva.

- Oooo..., n-ai înţeles nimic. Dacă nu mă crezi, întreabă-ţi părinţii, întreabă pe cine vrei. Câmpul e comun. Florile sunt ale tuturor. Şi oricine se poate plimba pe aici, în voie. Sau să vină la păscut cu vitele. Şi de la noi, şi de la voi. Chiar şi străinii...

- Auzi, nu mă înveţi tu pe mine, cu vocea ta subţirică, de parcă n-ai fi mâncat de dimineaţă. O să întreb dacă vreau. Acum pleacă în zona de după copac!


Mâhnită, Amalia plecă, luând izma cu sine. La copac, cucul cântă iarăşi:

- Cu-cu, cu-cu, mâine să vii iar,

Cu-cu, cu-cu, să-i aduci un dar.

Cu-cu, cu-cu, va afla şi ea,

Cu-cu, cu-cu, că tu nu eşti rea.

„Sper, cucule, ca măcar acum să ai dreptate. Am impresia că am vorbit degeaba", gândi Amalia, iar cucul înţelese şi nu mai cântă nimic.

A doua zi, Amalia se duse din nou la cules de plante medicinale, dis-de-dimineaţă, având în coşuleţ şi o prăjitură pentru Otilia. Nimeni din satul ei nu ştia că fata vorbise. Nu le spusese nimic, doar că, celor ai casei, fata li se păruse mai... tăcută ca de obicei. Nu o întrebară pentru cine e prăjitura din coşuleţ. Se gândeau că s-a întâmplat ceva, dar aşteptau ca ea să le spună de bună voie.


Pe câmp, la umbra copacului, stătea Otilia. Cucul îi cânta şi ei, numai că fata nu înţelegea nimic.

- Dar mai lasă-mă, pasăre, să stau şi eu oleacă liniştită, ce mă tot cucuieşti? o alungă ea. Văzând că vine Amalia, se grăbi să se justifice.

- Copacul e chiar la hotar. Deci e şi al meu, şi al tău. Pot beneficia şi eu de umbra lui, nu numai tu. Doar cucul ăsta mă enervează.

- Ha, ar fi culmea ca nici păsările să nu aibă dreptul pe teritoriul tău, râse Amalia, înveselită. Uite, ţi-am adus o prăjitură. Nu te sfii. E proaspătă. E prăjitura preferată a celor din satul nostru. Să-mi spui dacă-ţi place.

- Mmm, bine. Și aşa azi nu am chef de cules plante. Dar m-a trimis mama. Vrea să avem pentru la iarnă... Of.

Otilia mâncă prăjitura, fără să se gândească vreo clipă că ar putea mulţumi. Amalia se oferi să o ajute la cules.

- Sigur nu ceri nimic în schimb, dacă eşti aşa drăguţă cu mine? o cercetă Otilia. Să ştii că... De fapt, chiar am putea fi prietene. Ai avut dreptate, ieri. Am întrebat-o pe mama. Nu există hotar. Numai că... mie aşa mi s-ar părea corect. Jumi-juma. Dar, fie... Deci poţi culege de oriunde. Mai vii şi mâine?


Amalia era chiar mirată de câte cuvinte e nevoie să rosteşti pentru a te înţelege cu cineva. Până atunci, pentru ea lucrurile fuseseră mult mai simple.

- Da, o să vin până când o să umplu în pod locul pentru plante de iarnă. Deci nu ştiu câte zile. O să mai las loc de sunătoare, că înfloreşte mai târziu. Dar poţi veni la noi în vizită, dacă doreşti. Ne adunăm în unele seri şi povestim. E frumos.

- Și tu povesteşti? Nu-mi pari prea vorbăreaţă.

- Păi... nici nu sunt. Îmi place mai mult să ascult poveşti. Acum, hai să culegem, ca să ne întoarcem la timp acasă, o îndemnă Amalia.


Culeseră împreună și în ziua aceea, şi în zilele următoare, în tăcere. Din când în când, Amalia se oprea să privească în zare sau să asculte vântul, ori să mângâie câteva flori. Pe câmp erau şi margarete, flori nemuritoare, maci. Pe acestea nu le culegeau. Încet, şi Otilia învăţă să asculte. În ultima zi de cules, se odihniră puţin la umbra copacului. Cucul era vesel foc, cântând:

- Cu-cu, cu-cu, ca haiducu'

Ce să schimbi plopu' cu nucu',

Cu-cu, cu-cu, stai aici,

Cu vreo patru pitulici...

- Ha, ha, râse Amalia.

- Ce amuzant e cucul ăsta, râse şi Otilia.

- Păi cum, se miră Amalia, înţelegi şi tu ce spune?

- A... văd că înţeleg şi eu..., constată Otilia. Iar furnica de colo e cam obosită, a fugărit-o un şoarece. Cum, toate fiinţele spun ceva?

- Da..., în graiul lor.

 

- Mai departe, fiule, e uşor să-ţi dai seama ce s-a întâmplat. Cele două fete s-au împrietenit, Amalia a devenit mai vorbăreaţă..., iar Otilia mai tăcută... Și s-a împăcat situaţia aceea, iar cucul a tot cântat în copac, zilnic, fel de fel de cântece. Numai că nu toţi oamenii le și înţelegeau...

 

Şi-am cules pană de cuc,

Ca departe să mă duc...

 

Gata şi prăjiturica. Iar povestea continuă şi azi, dacă acel copac n-o fi îmbătrânit prea mult, încât să-l mai adăpostească pe cuc...


 


Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
Spre povești clasice repovestite, dați
click aici.


 

  Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article