Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Scrisul e o forma de tacere?... Scrisul iti deschide aripile interioare?... Scrisul e o briza, vara?... Poti scrie pe frunze?

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XL

Publié le 15 Février 2009 par Mirela in Roman despre adolescenti

pt-roman.jpgCapitolul  XL

 

 



Părintele nu zăbovea decât pentru o după-amiază. Dorise foarte mult să-i vadă pe toţi, pe mama sa, pe cei care o ajutaseră. Era cunoscut în sat. „Părintele de departe". Era fiu al satului. Când se întoarseră Matei şi Silvia din plimbare, el era deja sosit. Stătea la masă, înconjurat de tinerii nerăbdători să-i pună întrebări.

Doamna Ana stătea deoparte, privindu-l cu duioşie. Era fiul ei, dar, prin natura lucrurilor, nu mai era al ei. Era al celor care aveau nevoie de dânsul. Era al lui Dumnezeu, de la călugărie.

Se aşezaseră toţi împrejurul lui. Dar părintele Pavel nu ţinea neapărat să le predice. Poate chiar ar fi vrut să-i asculte...

Matei le făcu prietenilor un semn discret şi cu toţii ieşiră în curte. Ca măcar pentru câteva momente să poată sta de vorbă cu mama sa. Zăpada se topise aproape de tot, dar era încă ger. Făceau glume.

- Când ne întoarcem? Nu am stat cam mult? întrebă Sorina.

- Mâine de dimineaţă. Nu-i bine aşa? răspunse Matei.

- Eu o să mai stau, până pe la începutul lui ianuarie, le comunică Vlad.

- Aaaa..., îi scăpă Corei.

- Lasă, o să ne vedem în Bucureşti, îi şopti el la ureche. Cora se sprijinea de umărul lui. Se simţea atât de bine, în sfârşit, ocrotită.

- Deci împachetăm... gata..., se plânse Diana.

- Noi o să plecăm direct la Ocna Sibiului..., am vorbit cu părinţii, zise Doru.

- Au zis ceva? Adică... vă duceţi singuri..., aţi zis asta? fu curioasă, ca de obicei, Diana.

- Mda..., am zis. Au spus să avem grijă..., dar au înţeles că am câştigat la un concurs. Ei ştiu că avem camere separate, adăugă Doru, cu glas nesigur.

- Ha, ha. De aia n-au zis nimic... Da, în fond e treaba voastră..., se scuză ea. Voi aţi câştigat, voi să vă duceţi. Noi, ăştilalţi... pe acasă.

- Noi suntem invitaţi la familia Silviei, le dezvălui Matei. Adică toţi ai mei.

- Da, ştii? Ai mei sunt acum în Spania, se întorc mâine. Au pornit ad-hoc. Nu le-a mai plăcut acasă, râse Silvia.

- Frumos, frumos. Acolo e mai cald. Dar hai înăuntru, ne cheamă doamna Ana, observă Victor.

Intrară. Se aşezară din nou în jurul părintelui, sfioşi. Cheful de vorbă le pierise. Nu ştiau ce l-ar putea interesa pe dânsul.

- Ei, ce staţi aşa, ca puii lângă cloşcă? zâmbi acesta. Hai, spuneţi-mi, vă place în sat? Mă bucur foarte mult că l-aţi cunoscut pe Vlad. El e de-al nostru, bărbat de nădejde. Acum văd că e şi de-al vostru... Vlade, i-ai dus peste tot?

- N-am reuşit chiar peste tot, părinte, şi nici n-am avut de gând, ca să-i fac să mai vină şi altă dată..., râse tânărul. N-am ajuns la mânăstirea de peste deal şi nici în vârful cu izvorul... Acolo îi duc la vară!

- Da, neapărat să-i duci. Şi să le povesteşti de toate ale locului, că tu le ştii. Ca să nu se simtă stingheri. Şi la stână să-i duci.

- Și. Dar acum vorbiţi-ne dumneavoastră, ziceţi-ne un cuvânt.

- Dacă vreţi să vă spun ceva anume, bine, dacă nu, iarăşi bine. Întâi să vă mulţumesc pentru tot efortul pe care l-aţi făcut pentru mama. S-a simţit minunat cu voi. O să vă poarte şi ea, şi eu, în rugăciuni.

- Ei, părinte, şi noi ne-am simţit şi ne simţim minunat aici. Aşa că... am fost răsplătiţi cu vârf şi îndesat, zise Matei. Iar despre ajutor... n-am făcut nimic special. Ca şi cum ar fi fost pentru o rudă.

- Tocmai asta e, că s-a simţit ca o rudă. Bine. Deci nu mă întrebaţi nimic?

- Ba da. Unde este mânăstirea dumneavoastră? Că am vrea să ajungem odată acolo..., cuteză Diana.

- Ha, ha. Nu e mânăstirea mea. E unde slujesc eu. E peste trei munţi. Deci... la o azvârlitură de băţ. Iarna cobor la mânăstire, iar vara urc sus, la schit. I se zice mânăstirea Maicii. Dacă o să vreţi să ajungeţi, daţi un telefon. Vă explic cum...

- Da..., s-ar putea la vară să mai venim pe aici şi apoi să ajungem şi la mânăstirea unde slujiţi, îndrăzni Diana, corectând formularea.

- Aşa să faceţi. O să vă aştept chiar sus, în munte. Și ia spuneţi, cum mai e viaţa la oraş? Nu vă place mai mult aici, la linişte?

- E frumos aici, dar pentru perioadele de vacanţă. Noi ne-am obişnuit la oraş, părinte, zise Marcel. Acolo... avem şcoala, colegii, prietenii, acolo o să urmăm diferite facultăţi şi acolo vom avea servicii...

- Și aşa vă gândiţi voi, că toată viaţa o să trăiţi în zbuciumul ăla? Vă place aşa? Alte perspective nu aveţi? îi întrebă părintele, dornic să ştie cum gândesc ei.

- Nici nu ne gândim prea mult la viitor, la drept vorbind. Mici planuri... În principal, contează la ce facultate o să dăm, fiecare. Și grija noastră mai e ... ca să nu ne plictisim. Facem orice ca să nu ne plictisim, mărturisi Matei.

- Da. În mod straniu, deşi acolo aveţi multe la dispoziţie, mult mai multe decât într-un sat, tot acolo e loc de plictiseală. Aici nu e. La mine, nu mai spun. E mereu treabă. Dar e pe cicluri, pe anotimpuri. Nu e mereu la fel, că aşa le-a rânduit Dumnezeu pe toate, cu înţelepciune. Și e frumos. E o muncă în natură, care nu ne oboseşte, aş zice, din contră, că ne recreează.

- E total diferit de experienţa noastră, recunoscu Marcel. „Treaba" la noi e un pic de ajutor prin casă - foarte puţin - şi lecţiile. Citim mult. Iar distracţiile... - ne plimbăm, ne întâlnim în grup sau... cu prietenele, mergem la câte o pizza... Din astea...

- Da, da. Înţeleg atunci că se poate strecura plictiseala. Deci nu v-aţi gândit în perspectivă... Ei, mai aveţi timp... Da' tare-i bine la ţară, aer curat. Iar sus pe munte, e cel mai bine.

- Credeţi că la un moment dat e posibil să simţim nevoia de a ne muta de la oraş? intră în dialog Silvia. Să ne retragem la ţară?

- Nu ştiu... Vremurile astea sunt ciudate. Personal nu pot sta la oraş. E un zumzăit continuu, şi nu din cel odihnitor, de albine. Ca de viespi... Să nu vă supăr cu vorbele mele de moşneag obişnuit pe munte..., se opri părintele, privindu-i cu ochi blânzi.

- Nu ne supăraţi. Doar ne puneţi în faţă ceva la care nu ne-am gândit, nici măcar acum, fiind aici, în frumuseţea asta de sat, zise Cora. O să vorbesc cu unchiul, să facă o vilă aici.

- O vilă? Hm... Probabil unchiul tău e un om avut, se mulţumi să spună părintele Pavel.

- Da. E bogat, pot spune. Şi ai mei sunt, dar el e şi mai şi, confirmă Cora. Dar e un om bun, cu sufletul generos...

- Nici n-am insinuat altceva, replică promt părintele.

- Da... e generos în primul rând cu nepoata favorită, chicoti Doru.

- Ei, să nu deviem... Și mai spuneţi-ne, părinte, iarna nu e mai greu la mânăstire?

- E greu doar dacă eşti departe de Dumnezeu, nu în funcţie de anotimp, o corectă părintele călugăr pe Sorina. Iarna pot fi unele dificultăţi, de care spui tu, mai ales dacă ninge abundent. Creştem şi animale, avem o gospodărie, chilii şi e mai greu cu transportul alimentelor şi al altor lucruri necesare. Nu e asfaltat drumul de la sat până la mânăstire, ci numai o parte din el. Dar, slavă Domnului, nu am rămas niciodată în lipsuri. Când e vreo problemă mai mare, ne gândim - cu ceilalţi călugări - la cum era Sfântul Calinic de la Cernica. Acesta, dacă se întâmpla foamete în ţară sau sărăcie, nu se zgârcea la primirea pelerinilor şi la milostenie, şi Dumnezeu, Maica Domnului, Sfântul Nicolae, Sfântul Gheorghe îl ajutau şi pe el, şi mânăstirea, din belşug. Și în alte locuri am auzit de întâmplări minunate, mai ales la Muntele Athos. Ne mângâiem aflându-le. Şi e bine. E bine.

- Dar nu aţi vorbit cu primăria locală sau... nu aţi găsit sponsori, măcar pentru drum? insistă Cora.

- Ei, nici nu-i nevoie. Primăria ştie situaţia, dar nu are fonduri suficiente, deocamdată. Sponsori... e greu. Acum, oamenii sunt în criză financiară. Şi sufletească, aş adăuga. Dar nu-mi dau cu părerea, să generalizez. În lume sunt mulţi oameni buni cu adevărat... iar alţii aşteaptă un prilej pentru a-şi scoate bunătatea la iveală...

- Am înţeles. Şi vine multă lume la mânăstire? continuă Cora.

- Vine. Uneori mai multă, alteori mai puţină, în funcţie de vreme, de puterile fiecăruia.



Dialogul fu întrerupt pe neaşteptate. Intră Onu. Se întorsese, cu doamna Maria şi cu domnul Virgil, de la o plimbare pe dealuri.

- Sărut mâna, părinte! aproape strigă copilul.

Nu-l cunoştea pe părintele Pavel decât din vorbele lui Matei, ale Silviei, ale doamnei Ana. Dar nu avea cine să fie altcineva...

- Fii binecuvântat, Onuţule, se bucură părintele.

Părinţii lui Matei se alăturară grupului de tineri.

- Părinte, aici în sat chiar că merită să trăieşti..., începu domnul Virgil. E altă viaţă. M-am gândit cât de uşor aş găsi ceva de lucru... şi cât de frumoase ar fi zilele... Dar, nu-s chiar de ieri pe lume..., probabil că şi pe aici mai sunt necazuri. Inundaţii, hoţi... Cu toate astea, mă simt mai bine aici.

- Despre asta vorbeam şi eu cu băieţii, confirmă părintele. Dar fiecare are drumul său. Şi îi admir pe cei care pot trăi frumos şi la oraş, având mai multe de înfruntat. Mai multe greutăți sufleteşti, în special. Dar material vorbind, vă descurcaţi?

- Uneori mai bine, alteori la limită..., de, cum se poate. Eu mi-am încercat norocul şi în străinătate..., dar n-a ieşit bine. Mai ales fără Dumnezeu n-a ieşit nimic..., continuă tatăl lui Matei.

- Da. Dar acolo se pare că L-aţi întâlnit pe Dumnezeu. Aşa că totul a avut rost! concluzionă părintele.

- Aşa e. L-am cunoscut prin necaz. Alţii or fi mai înţelepţi şi se apropie de El de mici sau mulţumindu-i la bucurie. Eu am fost mai îndărătnic. Slavă Domnului că totuşi L-am întâlnit!

Părintele se mulţumi să zâmbească, bucurându-se la vederea unei familii atât de frumoase.



Din nou o întrerupere...

Doamna Ana intră în odaie, urmată de un tânăr necunoscut de grup (doar Vlad îl ştia).

- Se poate? Părinte..., vă caută cineva...

- Aaa, Toadere, intră, vino!

Cel numit Toader intră, cu paşi nehotărâţi. Voia să-l găsească pe părintele singur. Ştia şi el, ca tot satul, de tinerii veniţi din capitală, dar îşi închipuia că se plimbă pe-afară, dacă n-or fi plecat în oraşul lor..., de unde-au venit cu larmă... Acum îi părea rău că a venit. „Or să râdă de mine, că nu sunt de-al lor..." „Ei, na, doar arăt ca ei. Sunt îmbrăcat în haine de la oraş şi n-ar putea să-şi dea seama că sunt ţăran...", îşi contracară el primul gând. Toader era unul din tinerii care rămăseseră în sat. Făcea liceul la Târgu Ocna, dar cu navetă. Tot în sat avea să rămână, să aibă grijă de gospodărie, de vite. Dar se ţinea băţos. Orăşenii get-beget îl enervau. Îl rugase pe părintele Pavel, la telefon, să-i aducă o icoană cu Maica Domnului de la mânăstire, să i-o dea mamei. Şi să o aibă în casă. Terminaseră de renovat o cameră şi... le lipsea icoana. „Dacă se poate, şi o carte de rugăciuni, părinte", adăugase el. Acum venise să le ia. Avea banii pregătiţi, cam cât credea el că face.

Părintele scoase o pungă în care se aflau cele râvnite de tânăr. Dar nu i-o întinse acestuia.

- Ce atâta grabă? Puţin, puţin, găseşti tu timp să zăboveşti cu noi şi să-mi spui, ce mai face mama ta? îl îndemnă părintele.

- Știţi... am multă treabă. Nu am timp să...

Totuşi, Toader se aşeză lângă Diana şi Victor, hotărât să suporte şi asta, de dragul părintelui.

- Vă mulţumesc mult pentru că nu ați uitat..., zise el, luând punga. Să-mi spuneţi cât vă datorez...

- Îmi datorezi un pomelnic detaliat cu toţi ai casei, cu vii şi morţi. Data trecută ai uitat să-mi dai. Atât. Și, spune, mama ta e mai bine?

Tinerii noştri prieteni îl priveau cu mult interes. Chiar şi Vlad care, deşi îl ştia pe nume şi îl saluta când se întâlneau întâmplător, nu stătuse vreodată de vorbă cu el. Frizura ciudată a tânărului îi făcea să râdă, pentru că nu şi-l puteau imagina cum, cu părul numai ţepi, cu chica plină de fixativ şi cu blugii franjuraţi, ar putea el să gospodărească într-o curte, să dea la animale sau... să facă altele asemenea. Dar nu-şi arătară vreo urmă de dispreţ. Diana ar fi vrut să glumească pe seama lui şi să-l întrebe cum de nu-şi pătează hainele în grajd...

- E mai bine, dar nu şi-a revenit complet. E sub tratament. Merge din când în când la control, la Bucureşti. Atunci trebuie să lipsesc de la şcoală, că n-are cine să vadă de casă.

- Și de tatăl tău, tot nu se ştie nimic?

- Nimic, părinte, se întristă Toader. Nimic.

- Lasă, Dumnezeu e mare. Ne rugăm pentru el, să fie bine. Pe pomelnic să-l treci la vii. Te-ai mai gândit ce faci după liceu?

- Nu am ce să fac, decât să am grijă de toate. La ce bun să merg la facultate? Mama nu poate singură. Şi nu-mi trebuie.

- Mai gândeşte-te. Uite, poate îţi spun mai multe băieţii ăştia, că există şi cursuri la distanţă..., te duci numai când ai examene. Eu ştiu, ţi-o folosi la ceva, că ai cap bun.

- O să vedem..., răspunse Toader în doi peri. Pot să... mă întorc la mama? Vă mulţumesc încă o dată, părinte. Sărut mâna. Mama vă trimite asta.

El scoase din rucsacul de spate o faţă de masă brodată.

- E pentru biserică..., dacă vă place. Sau... ştiţi dumneavoastră mai bine.

- Spune-i mamei tale că-i mulţumesc mult pentru grijă..., şi că o rog mult să se odihnească şi să se ocupe de sănătate...

- Atunci, o să scriu pomelnicul şi mă duc... , încheie tânărul, cu o uşoară tristeţe.

Diana se strecurase afară din cameră şi se întorcea, cu laptop-ul şi cu modem-ul pentru Internet.

- Uite, Tudor, dacă vrei poţi să-ţi arunci o privire pentru facultăţile care au şi cursuri la distanţă. Nu durează mult. Conexiunea la net e destul de bună şi aici. Hai, doar te uiţi. Până scrii pomelnicul, îţi caut eu. Ce domeniu te interesează?

- A... Agronomie. Aşa ceva nu cred că se poate face la distanţă. Aşa am eu impresia, răspunse Toader, puțin mai vioi.

- Aşa... Tu scrie. Eu caut. Mmm... Să fie cât mai aproape de casă, nu?

- Da, cam aşa ceva.

Silvia îl rugă pe părinte să le mai spună ceva..., despre Crăciun, Anul Nou, Bobotează... Părintele se hotărî să le spună un cuvânt mai scurt. „Nu de alta, dar tinerii sunt cu tinereţea. Dacă stau prea mult într-un loc, obosesc..."

Diana găsi ceva potrivit pentru Toader, la Iaşi.

- E prea departe? îl întrebă ea în şoaptă, ca să nu oprească şirul vorbelor părintelui.

- E... Dar asta e. Ce trebuie, deci?

- Uite, contează media generală din liceu şi cât vei lua la bac. Anul ăsta termini, nu?

- Da... Am media aproape de nouă. Crezi că o să fie de ajuns?

- Nu ştiu... Dar merită să încerci. Ştie părintele ce zice. Şi nu e nevoie să-ţi părăseşti mama. Doar că tre să-ți faci rost de cursuri - adică, de calculator cu net. Cursurile pot fi descărcate de pe net.

- Da... Voiam să-mi iau, dar am amânat, pentru că avem calculator la liceu. Am crezut că nu-mi mai trebuie şi acasă. Dar, o să strâng bani şi o să-mi iau, hotărî Toader.

- Atunci..., e super! Ai văzut cum am căutat şi ştii şi tu unde să intri acum, da?

- Da... Știu să umblu şi eu pe net... Dar nu ştiam de cursuri la distanţă.

- E OK. Gata.

Diana închise laptopul, iar Toader rămase până la sfârşit, să asculte şi el ce spune părintele.

- ...La Bobotează sau la Epifanie, S-a arătat Domnul nostru Iisus Hristos, ca Mielul lui Dumnezeu, venit să spele păcatul lumii. Şi tot atunci, prin mila lui Dumnezeu, au cunoscut oamenii că Dumnezeul nostru e Sfânta Treime... Marea Taină, care în vremurile Vechiului Testament abia se arătase, în umbră, câtorva oameni mai destoinici, în special profeţilor...

 

Spre seară, când şi Toader plecase, părintele se pregătea de întoarcerea la mânăstire. La fel, îi rugă pe fiecare, să-i dea pomelnic...

- O să ne mai întâlnim, cu voia lui Dumnezeu, la vară..., sus, la mânăstire..., le spuse el la despărţire.

 


Seara, prietenii se aşezară, după cină, la vorbă.

- Deci, de Revelion..., fiecare cu planul lui? zise Diana.

- Cam aşa ceva..., răspunse Matei. Dar mai vorbim, să ne mai întâlnim cu toţii. S-o mai potrivi vreun moment. Tu, Vlade, ştii mai multe despre Toader? Despre boala mamei lui? Despre tatăl lui?

- Știu ce se spune în sat. Toader nu are mulţi prieteni, e mereu ocupat. Mama lui are tuberculoză şi, în general, iarna boleşte şi e mereu slăbită. Asta de când nu se mai ştie nimic de tatăl lor. A plecat la muncă în Italia, acum trei ani. Le trimitea bani lunar sau, mă rog, regulat, vorbeau la telefon, o dată sau de două ori pe an venea să-i vadă. De vreun an jumate..., nu mai ştiu exact, nu au mai dat de el. Au aşteptat...., degeaba. Au spus la poliţie. Acolo au zis că se vor face nişte cercetări. Un poliţai i-a zis mamei lui că ... poate şi-a făcut o altă familie acolo. De atunci mama lui e mereu bolnavă... Și aşteaptă ca să-l vadă că se întoarce... Le e frică să nu fi păţit ceva. S-au împăcat cu gândul că... şi-a găsit acolo pe cineva, dar nu pot crede că a murit. Aşa, fără să-l ştie nimeni, fără slujbă, fără pomeni. L-au întrebat pe părintele din sat, dacă să-i facă vreo pomenire... Dar le-a zis să se roage pentru el, dacă nu se ştie că a murit...

- E groaznic....! zise Cora. Bănuiesc că e un caz izolat, rar, nu?

- Nu chiar. Sunt mulţi capi de familie plecaţi să muncească în afară, din sat. Și trimit bani. Unii şi-au dus acolo toată familia. Dar toţi, mai devreme sau mai târziu, se întorc... N-am auzit ca să se stabilească vreunii de tot în străinătate, adăugă Vladimir.

- Și Toader cum se descurcă, cu mama bolnavă? De unde mai au bani?

- Nu au decât o bursă de ajutor social. Îi mai ajută preotul din sat. Iar Toader munceşte pe la oameni, ce e nevoie. Mama lui brodează, când nu e prea bolnavă.

- Atunci n-o să poată face facultatea..., că e cu taxă... Asta am uitat să-i spun..., se amărî Diana.

- Oare putem noi ajuta? se hotărî Cora.

- Nu ştiu... De obicei Toader nu primeşte ajutorul altora, decât foarte greu. Şi bunicii mei au vrut să-l ajute, şi i-a refuzat. Doar de la părinte mai primeşte, că-i e jenă să-l refuze. Şi, v-am zis, munceşte foarte mult. El văruieşte, cimentuieşte, merge la coasă, la porumb, la prăşit...

E foarte harnic.

- Am înţeles. Cumva o să-l convingem noi să ne primească ajutorul. Și cred că ştiu cum, le spuse Matei, la finalul discuţiei.

 


Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article