Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXXVIII

pt-roman.jpgCapitolul  XXXVIII

 

 

 


La doamna Ana erau întinse mesele, cu colaci şi cu turtele Domnului, erau aşezate scaunele luate de Cora (pe care doamna Ana le învelise cu pături înflorate, să ţină cald), era pregătit vin fiert, dar şi ceai cald - pentru toate gusturile. Onu îi aşteptase, să-i vadă cum vin, încărcaţi cu de toate. Nu mai mersese cu ei, cum îşi dorise iniţial, căci tuşea puţin şi se ruşinase... - el, un pici, între atâţia băieţi mari...

Apoi tinerii fură invitaţi să şadă şi să sporovăiască... în timp ce în sat se aşternea liniştea, câinii încetau să latre, iar misterul Naşterii Domnului se desfăşura, neabătut, parcă pentru întâia oară...

- Silvia, eşti prima la poveste, ce stai? o pofti Matei, aşezat comod pe unul din scaune. Văzând însă în spatele lor o laviţă cu perne, Matei îşi strânse scaunul şi se aşeză, şi mai comod, pe ea, cerându-şi scuze faţă de Cora.

- Parcă e mai bine-aşa...

Ceilalţi „protestară" pe rând faţă de scaunele Corei, strângându-le, strângând şi mesele, aşezându-se turceşte pe covor (fetele se schimbaseră de costumele populare), înfăşuraţi în pături şi lăsând la mijloc o tavă cu băuturi calde.

- Eiii, se prefăcu sirena supărată. Lasă, le va folosi doamna Ana cu altă ocazie...

Ea se sprijini de umărul lui Vlad (deja îi spunea „Vlad") şi toată lumea se bucură, văzând, în acelaşi timp, cum Doru o ţinea după umeri pe Alexandra...

- Să-mi scot şi marama şi să mă gândesc puţin la ce poveste voi spune..., zise Silvia, alintându-se. Pentru că e Noaptea de Crăciun, voi spune Povestea Celor Trei Magi, aşa cum mi-o imaginez eu...

- Dă-i drumul şi să ai grijă, dacă o spui cu vocea prea domoală, o să adormim..., râse Victor.

- Iar tu, Victoraş, ai grijă să mai pui şi pe foc, să nu îngheţăm în acest cadru... rustic, îl însărcină Diana. Sorina, întinde-mi tu un colăcel, te rog. Aşaaaa, ce bun e! Mmmm!

 

...S-a întâmplat acum două mii de ani. Minţile multor oameni erau întunecate, atât de întunecate, încât nu te puteai bizui pe raţiunea lor... Erau ca fiarele şi chiar mai rău, că nu acţionau numai din instinct, ci şi cu patimă, după cum credeau ei că le e bine... Însă un mag, un învăţat al Orientului se străduia să-şi pună în lumină raţiunea pe care Stăpânul Ceresc i-o dăruise. La fel ca el, dar fără să ştie unul de altul, alţi doi magi cercetau semnele cerului şi ale pământului, ca să vadă dincolo de ele pe Creatorul Suprem. Ce aşteptau? Ce sperau? Cei trei erau domnitori în ţările lor, dispunând de bogăţii enorme.

Într-o zi, pe cer se arătă o stea neobişnuit de mare.

- Semn ceresc! S-a născut un mare Împărat!

- Semn ceresc! S-a născut un mare Împărat!

- Semn ceresc! S-a născut un mare Împărat!, exclamară, în locuri diferite, cei trei magi.

- Să merg, să-L aflu şi să mă închin Lui!

- Să merg, să-L aflu şi să mă închin Lui!

- Să merg, să-L aflu şi să mă închin Lui!, exclamară ei, de asemenea.

Şi aşa, neştiind că nu sunt singuri - că fiecare a descoperit taina - cei trei porniră la drum.

- O să-I duc în dar aur!

- O să-I duc în dar smirnă!

- O să-I duc în dar tămâie!, spuseră ei.

Pronia cerească a făcut ca ei să se întâlnească pe drum şi, prin tălmacii pe care fiecare îi avea cu sine, să se înţeleagă asupra drumului de parcurs. S-au bucurat foarte tare când au constatat că toţi trei au același ţel şi acelaşi ghid: Steaua, care îşi trimitea razele spre locul naşterii Pruncului Minunat. Au pornit împreună şi s-au apropiat foarte tare de acel loc. Dar, dintr-o pricină necunoscută lor, când au ajuns la Ierusalim, Steaua s-a ascuns în nori. Nedumeriţi, învățaţii s-au prezentat la regele locului, crezând că acesta cunoaşte semnul.

- Desigur, înţelepţii domniei tale ți-au arătat semnul minunat - Steaua - ce vesteşte Naşterea Regelui Regilor. Niciodată nu a mai fost un asemenea fenomen astronomic, după calculele noastre. Măria Ta, vei binevoi să ne îndrumi spre locul naşterii Lui, după cum spun profeţiile iudaice?

- Îndată, îndată voi afla..., s-a mohorât regele Irod, convins că s-a născut un viitor rival al tronului său.

Aşa, magii au aflat de profeţia despre Betleem - cetatea lui David - locul naşterii Mântuitorului lumii. El nu avea să fie un împărat lumesc, însă Irod n-a înţeles. I-a rugat pe magi ca, la întoarcere, să-i dea date exacte despre acel Prunc necunoscut.

- Aş dori să mă închin şi eu..., minţi el.

Pornind mai departe, cei trei magi constatară că steaua a ieşit din nori, să le lumineze calea.

- Înseamnă că aşa a voit Cel de Sus, ca şi Irod să afle... Părea cam tulburat de veste, zise un mag. Ceilalţi consimţiră.

Merseră ei ce merseră, până ajunseră la peşteră. Acolo, Fecioara Maria Îl alăpta pe Prunc. Steaua strălucea cu putere deasupra. Nu era niciun dubiu: acel Prunc era Împăratul.

Simţind o mare bucurie, magii îngenuncheară şi Îi aduseră darurile lor. Cunoaşterea lor fusese răsplătită.

Iar la întoarcere, nu au mai trecut pe la Irod, fiind înştiinţaţi toţi trei prin același vis, că regele are gând rău asupra Pruncului. S-au dus în schimb să ducă vestea cea bună în ţările lor..., ca bucuria naşterii Domnului să ajungă până în depărtări...

 

Silvia se opri. Ceilalţi nu rupseră tăcerea. Povestirea se potrivise atât de bine cu momentul în care se aflau... Poate chiar ar fi aţipit, dacă nu intervenea Cora, spunând:

- Acum un băiat, ca să alternăm. Cine, cine ne spune? Doru? Vladimir? Matei? Hai, care?

- O să spun eu, cu unele precizări, zise Doru. Pe drum, când am venit încoace, am spus Corei şi celor din maşină începutul unei povestiri mai lungi, a romanului pe care l-am avut de citit... Știți voi, de la şcoală, „Cămaşa lui Hristos". Nu oftaţi, că nu reiau povestirea, ar fi şi prea lungă. Ci o să selectez din ea un moment, care mi s-a părut mie mai interesant, ca să vi-l povestesc. Cred că e OK, nu?

- Sigur, sigur, Doru. Hai, e rândul tău. Poate fi despre orice, nu s-a stabilit o tematică aici. Și mulţumim Silviei că ne-a amintit de craii de la Răsărit..., comentă Matei.

 

...Îmi vine în minte episodul povestit în carte cu vindecarea unei femei bogate, care suferea de o boală nevindecabilă, de mulţi ani. Întâmplarea are cumva legătură directă cu titlul cărţii, preciză Doru. Veţi vedea.

Ei, pe când Iisus trecea pe o uliţă mare - nu mai ţin minte prin care oraş evreiesc era - înconjurat de mulţime, bogătanul Iair a venit la El să-I ceară un favor... Fata lui era pe moarte şi el spera că Iisus poate face o minune, o vindecare. Femeia aceasta, care îl cunoştea pe Iair, abia atunci a îndrăznit şi ea să iasă din casă şi să vină la Iisus, cu speranţa vindecării. Altfel n-ar fi ieşit, de ruşinea lumii şi pentru că boala ei (era ceva cu o curgere de sânge...) o ţinea în casă. Dar ce şi-a zis: dacă Iair poate să vină la El în văzul tuturor (majoritatea care veneau la Iisus erau oameni săraci şi simpli), atunci pot şi eu. Numai că, văzând îmbulzeala din jurul lui, i-a pierit curajul de a sta direct de vorbă cu El şi s-a gândit: măcar să mă ating de haina Lui...

A pândit momentul şi s-a atins. Nu s-a aşteptat la ce a urmat după aceea.

Domnul S-a oprit din drumul spre Iair şi a întrebat cine L-a atins.

- Stăpâne, nu este atâta lume în jur? Iată, mulţi Te-au atins, i-au zis Apostolii, care erau nedespărţiţi de El.

- Cine M-a atins? a întrebat iarăşi Domnul.

Atunci, femeia a început să plângă şi lumea, instinctiv, i-a făcut loc. Ea a căzut la picioarele lui Iisus şi a recunoscut în auzul tuturor că ea este aceea şi că... s-a vindecat de boala ei!

Marcellus, personajul principal al cărţii de care v-am spus, nu a crezut prima dată, când i s-a povestit minunea, dar mai pe urmă, a crezut şi el... şi a ajuns martir. El era acel roman care a primit însărcinarea de a-L răstigni pe Hristos, după cum spune cartea... Și lui i-a rămas cămaşa lui Hristos, după moartea Acestuia. Iar despre acea cămaşă se spune că a primit şi ea dar de minune făcător, din cauza Celui care a purtat-o... Asta e povestea mea, încheie Doru.

 

- Frumoasă povestea, zise Vlad, şi mi-ai dat ideea la replică. Poate că nu întâmplător, eu ştiu povestea despre adevăratul sutaş care a supravegheat atât răstignirea Domnului, cât şi piatra de la mormântul Acestuia..., sutaşul Longhin, ajuns mucenic. Dar nu Marcellus îl chema, ci Longhin, insistă Vlad. Dacă doriţi, vă pot spune ce ştiu despre el. Nu te supăra, Doru, nu vreau să te contrazic, iar povestea ta a fost foarte frumoasă. Numai că... romanul despre care spui, tocmai fiind roman, nu e inspirat sută la sută din realitatea istorică, cuprinde şi lucruri imaginare, cum ar fi numele şi personajul acesta, Marcellus, ca şi alte personaje. Dacă nu vă e prea somn, vă pot detalia.

- Chiar e interesant, cum de ştii tu toate acestea? se miră Cora. Să nu spui că şi tu ai avut o temă la literatură..., că nu te cred.

- Mi-am dat singur ca temă, după ce am citit „Cămaşa lui Hristos" (care mi-a plăcut mult, şi asta a fost acum vreo doi ani), să verific anumite date din el. „Totuşi, e un roman", mi-am spus. Deci, am citit mai întâi Evangheliile, ca să văd dacă întâmplările povestite în roman despre Hristos sunt reale. Am constatat că sunt, doar că punctul de vedere din care le prezenta autorul era unul personal..., unul mai uman, ca să spun aşa. Am citit şi în Faptele Apostolilor, despre Sfântul Ștefan şi despre primii creştini, şi aici am văzut că autorul inventase mai mult, că „ecclesia" nu însemna doar agapele creştine în sine, ci şi frângerea pâinii, şi rugăciunea, şi primirea harului Sfântului Duh - tu, Doru, înţelegi mai bine ce vreau să spun, că doar ai citit, nu? - , şi același autor atribuia Sfântului Petru rolul de conducător al celorlaltor Apostoli, pe când am citit în altă parte că ei erau egali... În fine, despre sutaşul roman, am aflat din „Vieţile Sfinţilor" mai mult. E sărbătorit ca Sfânt, pe 16 octombrie. Deci, iată povestea mea:

Sutaşul Longhin, împreună cu alţi doi soldaţi, din subordinea lui, s-au cutremurat în sufletul lor de răstignirea Domnului şi de semnele care au însoţit răstignirea şi moartea Sa, adică de cutremur, de întunecarea cerului... Și au crezut că El este Fiul lui Dumnezeu. Iar când au fost de pază la mormânt, au devenit şi martori ai Învierii Lui, încât credinţa lor a fost neclintită. (Și aici fac o paranteză, Dorule, că în romanul „tău" se spune că Petru a devenit tare în credinţă nu când L-a văzut pe Domnul înviat și nici nu se amintește de Pogorârea Duhului Sfânt acolo, ci când a fost eliberat din închisoare, ceea ce e inexact.) Ei nu au primit bani de la arhierei şi cărturari ca să mintă lumea că trupul lui Hristos a fost furat de Apostoli..., ci au propovăduit învierea Lui. Longhin s-a lăsat de slujba imperială şi a mers în Capadochia (de unde era originar) şi a început să răspândească acolo credinţa creştină, convingându-i pe mulţi. Cu atâta ură s-au întors împotriva lui arhiereii şi cărturarii, încât l-au convins pe guvernatorul Pilat să trimită scrisoare împăratului Tiberiu contra lui, numindu-l pe acesta „duşman al împăratului, dezertor, propovăduitor al altui Împărat"..., dar şi bani..., bani..., astfel că împăratul a dat voie ca Longhin să fie prins şi ucis fără altă judecată, iar ceilalţi doi soldaţi, de asemenea.

Ei..., cei trimişi să-l afle pe Longhin nu-l cunoşteau personal, după chip. Din vorbă-n vorbă, ei au ajuns chiar la el, dar nu ştiau că el e Longhin. I-au cerut tocmai lui ajutorul să-l afle pe „dezertor" şi pe complicii săi. Longhin i-a găzduit în casa lui, i-a pus la masă, s-a împrietenit cu ei şi le-a promis că o să-i ajute, fără să le dezvăluie identitatea sa.

Vocea lui Vladimir suna grav şi liniştit. Grupul de prieteni îl asculta, admirativ. Se bucurau, în sinea lor, că-l întâlniseră. Cora era încântată şi se putea citi acest lucru pe faţa ei.

...Aşa că, Longhin i-a chemat şi pe ceilalţi doi soldaţi la el şi le-a spus că îi aşteaptă mucenicia. Dar nu au privit asta cu încrâncenare, ci ca pe o chemare de la Domnul, spre împărăţia cea veşnică... Apoi cu toţii le-au spus soldaţilor veniţi ca să-i omoare, că sunt gata, că ei sunt cei căutaţi... Aceia s-au tulburat, nu le-a venit să creadă. Cum să mai tai capul cuiva (că asta era pedeapsa, şi ei trebuia să ducă la Ierusalim capul lui Longhin sutaşul) cu care ai stat la masă, te-a găzduit şi te-a omenit? Longhin chiar a trebuit să se roage de ei, să-şi facă datoria. Vezi, Dorule, în realitate povestea a fost altfel decât în roman...

Aşa..., şi soldaţii aceia le-au tăiat capul la toţi trei. Dar numai pe al lui Longhin l-au luat şi l-au dus arhiereilor şi cărturarilor, să se convingă că l-au ucis... De ciudă, aceia l-au aruncat în gunoi, ca să-l batjocorească. Dumnezeu a avut însă alt plan cu capul Sfântului. Şi anume, o femeie care era oarbă a venit la Ierusalim cu fiul ei, sperând să se vindece cumva. Acolo însă i-a murit şi fiul. Disperată, nu ştia ce să mai facă. A avut un vis cu Sfântul Longhin care i-a zis că se va vindeca atunci când îi va găsi capul lui, cel aruncat în gunoi. Cât despre fiul ei, i-a promis că o va încredinţa despre locul în care se află. Într-adevăr, a aflat capul, l-a curăţat şi l-a îngropat, iar despre fiul ei a aflat că a fost primit de Dumnezeu în Rai...

Asta a fost povestea mea şi sper că v-a plăcut.


- De plăcut, ne-a plăcut, dar ar fi şi unele întrebări, începu Doru, care fusese foarte atent la fiecare detaliu. Spre exemplu, de unde putem noi şti că în roman s-au strecurat, într-adevăr, acele... nepotriviri istorice şi că Vieţile Sfinţilor spun un adevăr neromanţat?

- Cred că ar fi trebuit deja să ştii asta, de la orele de Religie, interveni Matei. E vorba de Tradiţia Bisericii...

- Știu, teoretic ştiu, dar poate îmi poate spune Vladimir..., Vlad, mai multe, îl întrerupse Doru. Scuze, Matei, dar chiar e interesant ce a povestit noul nostru prieten şi aş vrea...

- Păi tot aşa ştiu şi eu, cum spune şi Matei, confirmă Vlad. Vieţile Sfinţilor au fost mai întâi păstrate în memoria celor care au fost apropiaţi ai Sfinţilor respectivi, apoi trecute şi în scris, spre mărturie urmaşilor şi nu numai. Am înţeles că, mai ales în cazul martirilor, se citeau vieţile lor atunci când se făcea pomenirea lor, anual, în data morţii... Treptat, Biserica a stabilit lecturarea şi a vieţilor altor sfinţi, cuvioşi, pe scurt, care se face în mod special în mânăstiri..., când se citeşte sinaxarul zilei... Iar toate acestea se fac atât spre pomenirea Sfinţilor, cât şi spre întărirea în credinţă a celor ce le aud... Cam atâta ştiu. În tot cazul, atunci când e canonizat un sfânt, acest lucru se face după cercetare, nu aşa, oricum. Deci am toată încrederea că aceste povestiri din Vieţile Sfinţilor şi din alte cărţi ale Bisericii noastre chiar sunt adevărate, nu simple poveşti... E mai clar acum, Doru? îl întrebă Vlad, preocupat.

- Da, cumva e mai clar. O să mai studiez şi singur problema, dacă voi simţi nevoia să aprofundez..., mărturisi el. Dar să ştii că şi romanul mi-a plăcut, aşa, cu ... fanteziile lui.

- Ca roman e foarte frumos, nu neg şi n-am negat asta, întări Vlad. Numai că trebuie să avem puţin discernământ, că nu tot ce zboară se şi mănâncă. Cam asta ar fi. Şi cred că acum, la povestit, ar fi rândul unei fete... Ei, Cora?

- Nu încă. Cred că e rândul Dianei..., zise aceasta. Nu mi-am fixat ce anume să vă povestesc...

- Dar ce vă voi povesti eu nu e la fel de interesant şi nu ştiu dacă vă va plăcea, zise Diana, cu glasul ei subţire, care îi trezi pe ceilalţi din amorţeală. Fata nu avea „glas de povestitor", în mod sigur.

- Fiecare povesteşte ce vrea. Iar dacă vă simţiţi prea obosiţi, o lăsăm baltă şi continuăm mâine, după slujbă... sau când o fi, zise Matei. El era uşor copleşit de poveştile spuse, se gândea dacă a lui va fi la fel de interesantă...

- Nu, de ce să o lăsăm baltă? Chiar devine tot mai palpitant! contracară Alexandra. Hai, Diana, fără fasoane! Dă-i drumul!

 

...Bine... Cică a fost odată... Hi, hi, hi... Adică am fost eu şi cu o prietenă a mea, la Paris. Odată, când au mers şi părinţii. Dar pe noi ne-au lăsat singure, să umblăm prin oraş şi să ne facem hatârul de a hoinări cât vrem prin ce magazine vrem. Doar că... eu îmi uitasem poşeta cu banii la hotel (şi mi-am dat seama târziu de asta), iar prietena mea nu avea mulţi bani la ea. Aşa că am zis doar să ne uităm în stânga şi-n dreapta, şi altă dată venim şi cu bani, să cumpărăm... Deci, flămânde să vedem de toate, şi haine, şi încălţăminte, şi poşete..., ne-am „aruncat" la propriu pe toate magazinele de firmă... Și-au cam dat seama vânzătoarele că mai mult ne prostim pe-acolo şi nu ne-au arătat mare lucru... asta până când am ajuns la un magazin cu parfumuri... Nu ne-am abţinut. Am cerut voie (în engleză, ca să părem mai... şmechere) ca să testăm câteva parfumuri. Ni s-a dat, normal. Dar noi am început să le testăm cam pe toate..., de se umpluse magazinul de mirosuri. Şi noi, la fel, dar nu ne îndemnam să ne oprim. Până când a venit vânzătoarea la noi şi ne-a întrebat în franceză: Voulez-vous acheter quelque chose? Adică, mai pe şleau: cumpăraţi au ba? Ha, ha. Noi nu ştiam ce să răspundem şi atunci ea a luat un parfum la întâmplare, ne-a dat cu el din cap până-n picioare (de ne-a luat strănutul) şi ne-a spus: Voila... Adică: v-am parfumat eu pentru vreo doi ani! Ha, ha... Am ieşit ruşinate din magazin, dar ce-am mai râs după... După aia ne-am întors la hotel, am luat banii şi am mers să cumpărăm parfumul ăla, cu care ne dăduse femeia... S-a crucit, o fi zis că suntem nebune... Uite, asta-i povestea mea. Mai mult de atât nu-mi cereţi!

- Da, bună fază. Și acum, cine mai spune şi ce? întrebă Cora.

- Hai, mica sirenă, tu întrebi, tu spui, o alintă Diana. Eu am zis. Tu de ce nu?


- Eu... La mine lucrurile nu prea curg... narativ. Dar, fie, nu vă stric eu cheful. Să spuneţi dacă sunteţi obosiţi. Deci... Se întâmplă că de multe ori, când merg singură pe stradă (că nu întotdeauna merg cu maşina, că mă enervez dacă nu găsesc repede loc de parcare) să se mai ia câte unul de mine, să mă întrebe dacă nu cumva sunt ... singurică şi alte de-astea. De obicei nu răspund şi-mi văd de drum. Cel mult mă încrunt... şi fac aşa (Cora se încruntă la ascultători şi ochii îi scoaseră scântei). Și merge, adică, cu rare excepţii, ălora li se taie cheful de întrebat. Dar într-o zi s-a întâmplat că aveam un drum mai lung de făcut, nici nu mai ştiu de ce, şi s-au luat mai mulţi de mine, până m-am enervat de-a binelea. Am răbdat eu ce-am răbdat şi la un moment dat, un tip drăguţ s-a apropiat de mine cu gândul nevinovat de a mă întreba cât e ceasul. Nimic mai mult. Crezând eu că şi el are altele în cap, că vrea să mă ... abordeze, m-am răţoit la el din start, nici n-
a apucat omul să spună ceva... I-am spus ceva de genul: Nu sunt singură şi, dacă nu mă laşi în pace, îmi chem bodyguardul...! Acela a făcut ochii mari şi a îngăimat: „Scuze, duduie, voiam doar să ştiu cât e ceasul... Am o întâlnire şi mi-e c-am întârziat..." M-am calmat brusc, i-am spus cât e ceasul şi am plecat. Ce-o fi zis, ce n-o fi zis, nu ştiu, dar prea se iau mulţi băieţi de fetele singure, aşa, din senin. Și nu mi se pare nici frumos, nici inteligent, să abordezi aşa o fată. Nu?

- Ha, ha, râse Vlad (care râdea rar), înseamnă că mulţi te consideră frumoasă. Sau umbli tu îmbrăcată mai provocator? Sau..., stătu el puţin pe gânduri, da, cred că asta e. Prea des umbli singură! Ei...? De ce nu te plimbi cu prietenul?

- Despre subiectul ăsta cred că ar fi mai bine să vorbim între patru ochi, se încruntă Cora, fără să scoată şi... scântei din ochii ei frumoşi.

- Bine, bine, dădu el înapoi, văzând curiozitatea celorlalţi. (Care se întrebau dacă e cu adevărat ceva înfiripat între ei doi sau doar Cora şi ... îndrăzneala ei binecunoscută de a se amesteca...).

- Cine urmează? întrebă Cora, pentru a schimba subiectul.

 

 


 

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     
 
Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost 0

Commenter cet article