Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Fisa suplimentara - Despre monahismul romanesc

 Fișe pentru elevi, părinți, profesori
       Mirela Șova

Despre monahismul românesc





Pe teritoriul ţării noastre au existat de la începutul creştinismului atât mănăstiri, cât şi pustnici retraşi în munţii Carpaţi. Multe nume de localităţi străvechi româneşti arată existenţa unor aşezări monahale la noi: Călugăreni, Chilia, Schitu etc. Viaţa mănăstirească la noi a fost influenţată în special de monahismul de la Muntele Athos. Dovezi clare despre existenţa monahismului la români avem din secolul al XIV-lea, când a venit în ţara noastră Sfântul Nicodim, călugăr sosit în Ţara Românească în timpul lui Vladislav Vlaicu Voievod (1364 - 1377), şi care fusese la Muntele Athos.

Sfântul Nicodim a ridicat mănăstirea Vodiţa (în zona Severinului) pe locul unei mănăstiri mai vechi, fiind şi egumenul ei. Vladislav Vodă a hotărât prin hrisov ca mănăstirea să asculte numai de egumenul ei, nu de mitropolit sau de voievod, adică să fie „de sine stătătoare". După ce Severinul a fost cucerit de unguri (1377), Nicodim a ridicat o nouă mănăstire, cu numele de Tismana (Gorj). Sfântul Nicodim nu a fost întemeietorul monahismului la noi, ci doar un priceput organizator al său. Se pare că a mai ridicat mănăstiri şi la sudul Dunării, dar şi în Ţara Românească, ca şi pe cea de la Prislop (Ţara Haţegului).

Tot din secolul al XIV-lea avem mărturii despre mănăstirea Cozia, ridicată de Mircea cel Bătrân în locul uneia mai vechi. De asemenea, despre mănăstirea Cotmeana, care a fost ridicată probabil de Vlaicu Vladislav Vodă, ca şi despre mănăstirea Bolintin, din timpul lui Basarab I. Acestea sunt mărturii din Ţara Românească. În Moldova s-au ridicat mai ales schituri de lemn pentru pustnici. Cea mai veche mănăstire din Moldova este mănăstirea Neamţ. În 1402 e atestată documentar mănăstirea Moldoviţa, iar din secolul al XIV-lea e atestată mănăstirea Probota.


Mănăstirile nu au fost numai locuri de închinare. Pe lângă mănăstiri s-au întemeiat primele şcoli, unde se pregăteau călugări, preoţi, dar şi dieci pentru cancelaria domnească, pictori bisericeşti, se învăţa arta miniaturii. 

Se poate pune întrebarea: de ce nu s-au păstrat urme de mănăstiri mai vechi de secolul al XIV-lea...

Până în secolul al XIV-lea bisericile şi mănăstirile la români se făceau din lemn. Abia prin secolul al XIV-lea în Ţara Românească, iar în Moldova din secolul al XV-lea au început a se clădi biserici de zid, de către domnitori. Nici măcar boierii nu aveau mijloacele şi priceperea pentru a înălţa astfel de zidiri. Aceste biserici de zid au fost clădite pe locul fostelor biserici şi mănăstiri de lemn. Chiar şi de zid fiind, bisericile tot trebuiau reparate, măcar o dată la 200-300 de ani. Înainte de întemeierea Ţărilor Române, călugării învăţau de la bătrâni despre trăirea ortodoxă, în micile sihăstrii existente de-a lungul Carpaţilor (sihăstrie = loc de liniştire) şi în Muntele Athos. Unii rămâneau în Muntele Athos, alţii se întorceau în ţară şi întemeiau noi schituri şi sihăstrii.


Iată câteva exemple de sihaştri de la noi din ţară, pe care îi aminteşte „Patericul românesc":


1. Cuviosul Gherman de la Neamţ (începutul secolului al XIV-lea) - fusese în tinereţe la Muntele Athos, după care s-a întors în Moldova. El va ridica o biserică de lemn, întemeind la Neamţ o sihăstrie a „Sfântului Ioan Teologul", fiind egumen şi având câţiva ucenici. Mai târziu, Bogdan Vodă a înnoit sihăstria (1359 - 1365), care a devenit cea dintâi mănăstire voievodală din Moldova.


2. Cuviosul Ciprian de la Neamţ - a fost al doilea egumen al mănăstirii Neamţ, ucenic al cuviosului Gherman şi stareţ al mitropolitului Moldovei Iosif Muşat. Sihaştrii de la Neamţ locuiau singuri sau câte doi-trei, în mici bordeie şi chilii de pământ şi lemn. Hrana lor era alcătuită din fructe de pădure şi pâine, pe care o primeau o dată pe săptămână de la mănăstirea Neamţ. În posturi, sihaştrii nu coborau deloc în lavră, iar în celelalte zile veneau numai în zilele de sărbătoare, când se împărtăşeau.


3. Cuviosul Agaton Sihastrul din Munţii Buzăului - la începutul secolului al XIV-lea - mai întâi a locuit într-o peşteră, apoi a fost făcut preot şi a primit ucenici. Şi-a săpat o mică biserică în stâncă, cu hramul „Sfântul Ioan Gură de Aur". Ucenicii şi-au săpat chilii în piatră, în jurul bisericii. Aici s-au ostenit în timp peste o sută de sihaştri, dintre care mulţi au ajuns sfinţi. Agaton avea 12 ucenici. Ei erau noaptea la slujbă, ziua stăteau în chilii şi posteau citind Psaltirea, iar seara se adunau la trapeză, mâncând pe un trunchi de copac pesmeţi şi legume fierte. În sărbători slujeau Sfânta Liturghie şi se împărtăşeau. În secolul al XVI-lea voievodul Neagoe Basarab (1512-1521) al Ţării Româneşti a făcut donaţii către sihăstrie şi a mărit biserica săpată în piatră. Şi azi se mai păstrează o parte a acestei biserici.


Sihaştrii români erau mari iubitori ai naturii. Locurile pe care şi le alegeau pentru retragere sau pentru ridicarea de mănăstiri erau dintre cele mai frumoase din ţară. Ei nu s-au izolat în pustiuri goale, precum pustnicii din alte ţări. Nici nu s-au izolat total de lume, căutând însă liniştea şi pacea pentru a se putea ruga pentru toţi. Sihaştrii au fost apropiaţi de poporul credincios, dar şi de voievozi, susţinându-i cu sfaturile şi rugăciunile lor în lupta de apărare a Ţărilor Române de cotropitori.


Concluzii
:
Viaţa monahală din Ţările Române a fost în continuitatea vechilor călugări atestaţi încă din primele secole creştine. La români s-a practicat foarte mult sihăstria, atât de unul singur, cât şi în grupuri de câţiva ucenici. Sfântul Nicodim a organizat în special mănăstirile de tip chinovie (de obşte), dintre care multe au fost atestate în documentele secolului al XIV-lea. Sihăstria a continuat şi după Nicodim, dar numărul pustnicilor s-a redus treptat. Călugării s-au rugat pentru binele ţării şi au contribuit şi la dezvoltarea culturală a Ţărilor Române, prin şcolile înfiinţate pe lângă mănăstiri.



Bibliografie consultată:

- M. Păcurariu, „Istoria Bisericii Ortodoxe Române", pentru seminar şi institute teologice;
-  N. Iorga, „Istoria Bisericească Română", vol. I;
-  „Dicţionar religios", Pr. Ion M. Stoian;
- Patericul românesc;
- Antonie Plămădeală, „Tradiţie şi libertate în spiritualitate ortodoxă".

 

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost 0

Commenter cet article