Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Povestea Domnitei A si a Omului de Zapada. Placinta portocalie

Povestea saptamanii
Literatura & Religie

Povestea Domniței A și a Omului de Zăpadă

 


 

Astăzi pregătim o plăcintă portocalie (mai ales pentru copiii care fac mofturi la plăcinta cu dovleac..., spuneţi-le că e o prăjitură cu cremă portocalie...). E bună şi în post, şi în afara postului. Dar nu se face bine..., dacă nu o „asortăm" cu o poveste potrivită... Deci, ia dă tu, fiule, pe răzătoare bucăţile de dovleac (uite, imediat le curăţ de coajă..., aşteaptă puţin!), ca apoi eu să pregătesc şi foile de plăcintă... Aşa... Iată povestea:

 

...Amu cică era odată, când gândul omului străbătea văile şi bătea în clopotul cel mare al pământului, de tremurau munţii, era, bineînţeles, un împărat. Acesta avea o preafrumoasă fată, pe Domniţa A. Acesta era numele fetei, „A". Toate bune şi frumoase, împăratul i-a găsit fetei şi un prinţ pe măsură, pe vestitul ... „Z", numai că, atunci când să se facă nunta, nu ştiu cum se întâmplă că un zmeu fioros apăru ca din senin şi îl fură pe prinţul Z. Îl răpi din mijlocul invitaţilor, fără ca nimeni să poată face vreun gest, şi-l duse în sclavie, în tărâmurile sale subpământene, unde-l puse să-i construiască un nou palat de argint. Sărmanul prinț, oricât era de viteaz, aşa, fără arme, luat în costumul de mire, nu avu nicio reacţie şi se supuse, înmărmurit de dor şi durere, la neaşteptata caznă.

 

Domniţa A, care până atunci fusese o domniţă ca toate domniţele, plăpândă, drăgălaşă, binecrescută şi foarte frumos gătită (mai ales cu rochia de mireasă), boci câteva zile ca după mort... Nunta nici nu se sfârşise şi ea nu avea soţ! Iar prinţul Z îi căzuse drag... Tot plângând ea aşa, spre disperarea părinţilor, care nu ştiau cum s-o aline, cum s-o împace şi cum să-i refacă rostul vieţii, iată că-i dădu Domnul Dumnezeu aşa un gând şi o putere în suflet, că deodată se ridică din pat şi le spuse părinţilor:

 

- Mămucă şi tătucă, gata cu jelitul! Cel ce trebuie să-mi fie soţ, chiar de-o fi în adâncurile pământului, nu e mort! Aşa că eu o să-l găsesc şi o să-l scap de pacostea de zmeu. N-am nicio frică. Doar că trebuie să mă ajutaţi...

 

Mai tare s-au speriat împăratul şi împărăteasa, crezând că le-a înnebunit odorul... Cum să nu aibă frică de Zmeul Zmeilor (ZZ - cum mai era poreclit de cei ce îndrăzneau să facă glume în şoaptă...)?

- Staţi liniştiţi, iubiţi părinţi, că Unul Dumnezeu în Treime lăudat m-a întărit şi mi-a dat nădejde. Şi prin această întâmplare de pomină a vrut El să mai pună oprelişti la răutățile zmeului... N-aveţi grijă... Numai că tu, mămucă, adu-mi de unde ştii, din sertarele împărăteşti, Cartea Poveştilor, că în ea trebuie să fie scrisă o rezolvare pentru situaţia mea... Iar tu, tătucă, porunceşte să fie îmblânzit armăsarul dumitale de mers la război, ca să-l pot încăleca.

- Vitează eşti, fata tatii, dar să chibzuim, că doar n-ai devenit tu peste noapte flăcău, pui de Făt-Frumos... Ci fugi, împărăteasă, şi adu cartea..., zise împăratul, care nu mai ştia ce să creadă, ce să facă. Cât despre armăsar..., asta nu se poate, fata tatii. Tu nu te pricepi la cele bărbăteşti...

Aduse împărăteasa cartea şi toţi trei se puseră pe citit. Cartea era mare şi grea, abia îi puteau ridica o pagină toţi trei. Avea şi ilustraţii , viu colorate, în mărime naturală a personajelor. Dacă acestea erau mai scunde, şi paginile se micşorau, dar dacă personajele erau mari de statură, paginile se lungeau. Citiră pe nerăsuflate, trei zile şi trei nopţi la rând, sute de poveşti, căutând o dezlegare, un semn. Numai că în toate poveştile Prințul era cel care salva fata, el era cel viteaz şi luptător, care învingea zmeul.

 

Ajunseseră la ultima poveste, obosiţi, clipind de somn, mâhniţi. Împăratul şi împărăteasa adormiseră lângă carte. Domniţa A citi singură povestea..., fără a primi un răspuns. Un alt Făt-Frumos salva o Ileană Cosânzeană.

- Atunci în altă parte trebuie să caut. Dar unde? Nu mă voi lăsa păgubaşă, cu siguranţă. Şi cu acest gând, domniţa A adormi, în timp ce cartea se închise singură şi se mută în taină la locul ei din sertar, lăsând în braţele fetei adormite o foaie pe care scria... „Z".

 

Se sculă fata şi se luă cu mâinile de cap. De la ce ar putea fi Z? Zar, zer, zebră, zibelină, zor, zeamă, zid, zmeu, prinţul Z, zidar, ... Îşi spuse în minte tot ce ştia că e cu Z... Când ajunse la „zăpadă", inima îi spuse că de aici trebuie să o pornească...

 

„Zăpadă... Ce să fac cu zăpada? O fi vreo armă secretă contra Zmeului? Şi cum să aflu asta?" se zbuciumă ea. Chemă pe mai-marii legendelor din împărăţie - erau povestitorii neîntrecuţi, care cunoşteau toate legendele poporului. Îi puse să spună toate legendele pe care le cunosc ei, despre zăpadă. Încă trei zile şi trei nopţi, povestitorii se perindară în sala tronului, tot zicând... Niciuna din legende nu se potrivea cu dorinţa fetei, nu o inspira pentru o idee de luptă cu ZZ. La sfârşit, a venit şi un copilaș, care voia să-i spună domniţei legenda ştiută de el de la bunicul.

- Este despre Omul de Zăpadă fermecat! glăsui copilaşul, aproape neobservat printre bătrânii povestitori.

- Ce ştii tu, copile? Ia nu mai încurca tu oamenii mari cu fanteziile tale, îl repezi mai-marele povestitorilor.

- Lăsaţi copilul să povestească..., îl chemă domniţa. Vino, micuţule, vino şi spune ce ştii.

- Eu ştiu de la bunicul, că în unele ierni, când cade multă zăpadă, se clădeşte singur un Om de Zăpadă care apoi poate vorbi şi merge, poate vedea şi înţelege, şi care o porneşte prin codri... Cine-l întâlneşte şi îl roagă să-l ajute, primeşte acest ajutor. Și ajută în orice problemă. Deci..., cred că v-ar putea ajuta şi pe dumneavoastră, să-l aflaţi pe prinţ, încheie copilul.

- Dar cum poate fi găsit? Numai din întâmplare? Tu l-ai văzut vreodată? întrebă Domniţa, tresărind.

- Eu..., nu... Se zice că iese în calea celor care au mare nevoie de ajutor. Aşa că...

- Da, e o speranţă. Să vedem.

 

Domniţa, în disperare de cauză, se îmbrăcă în straie bărbăteşti, îşi puse deasupra un cojoc (era iarnă) şi o porni la drum, fără ţintă, fără arme, fără cal, doar cu ceva de mâncare. Părinţii o priveau îndureraţi, dar nu se opuseră. Merse ea ce merse, aproape deznădăjduind, până ajunse într-o pădure deasă, unde nu se mai vedea nicio cărare. Căzuse multă zăpadă peste noapte şi totul era acoperit. Ea se opri lângă un copac, oftând. Se auzeau urletele lupilor flămânzi. Se gândea chiar să se urce în copac, să privească în zare, când un glas o opri.

- Bună ziua, domniţă purtată de dor!

Mirată, domniţa A întoarse capul şi-l văzu, într-adevăr, pe Omul de Zăpadă, aşa cum îi povestise copilul. Era uriaş, iar ochii din cărbune negru clipeau, ca ochi adevăraţi. Și gura, care în loc de dinţi avea boabe de porumb, se mişca şi ea. Printr-o mare taină, Omul vorbea...

- Poate dumneavoastră cunoaşteţi drumul? Ca să ies din pădure? îl întrebă ea, fără să se înfricoşeze.

- Sigur, cunosc nu numai drumul de ieşire din pădure, ci şi drumul către prinţul Z... Vom avea ceva de furcă acolo, cu Zmeul Zmeilor, dar..., nu vă faceţi griji, am mai avut şi altă dată necazuri cu el, ne cunoaştem... Să mergem! răspunse Omul de Zăpadă, care dădu la iveală o sanie de argint, pe care o trăgea cu mâna lui, dintr-o creangă de copac..., care se mişca precum o mână obişnuită, dar uriaşă. Poftiţi în săniuţa mea şi de rest nu vă îngrijiţi!

Domniţa A se urcă, iar Omul de Zăpadă începu să alerge, deodată... Când cu paşi mari, când se rostogolea... Atunci când se rostogolea, creştea şi mai mare, şi mai mare... După o vreme, ajunseră la o prăpastie. Omul de Zăpadă sări înăuntru. Era atât de înalt, încât capul îi ieşea din prăpastie. Apucă sania Domniţei şi o aşeză lin pe fundul prăpastiei.

Apoi, începu să se micşoreze, până când deveni cât un stat de om.

- Aici e tărâmul Zmeului, Domniţă. Iar Prinţul lucrează din greu pentru palatul acestuia. Aşteptaţi-mă aici, în sănioară. Să nu coborâţi din ea, orice ar fi. E o sanie invizibilă pentru ochii Zmeului.

- Aşa voi face, răspunse Domniţa A, mirată de toate câte se întâmplau sub ochii ei.

Omul de Zăpadă se porni la drum. Ajunse la palatul de argint pe care-l construia prinţul Z. Îl văzu pe acesta, ostenit, cum proiecta forma unor coloane. Zmeul era în vechiul său palat, din aramă (ridicat în urmă cu ceva timp, de un alt prinţ...).

- Bună ziua, prinţule. Am venit să vă eliberez din sclavia nedreaptă, îi zise Omul de Zăpadă acestuia.

Uimit, prinţul aproape că nu băgă de seamă mesajul eliberator.

- Dar..., Zmeul... Și, apoi, prăpastia..., cum vom ieşi de aici? Eu nu am nicio armă, se plânse prinţul, mâhnit.

- Uite, am eu. Și Omul de Zăpadă scoase dintr-unul din buzunarele sale largi (de nea) o sabie de argint, minunată. Este pentru tine.

- Mulţumesc, se mai învioră prinţul. O luă, o cântări, o învârti în aer.

- Este o sabie deosebită. Vei vedea, lucrează singură... ce are de lucrat. Haidem la Zmeu. Că am stat destul pe aici. Mai ales înălţimea ta, ai lipsit destul de la nuntă...

Plecară spre palatul de aramă al Zmeului Zmeilor. Acesta stătea la masă. Mânca un bou fript, iar pentru desert avea pregătit un tort uriaş (cât o casă). Ca băutură, zece butoaie de vin deodată. Era uriaş Zmeul, dar nici Omul de Zăpadă nu se lăsa impresionat. Se rostogoli iarăşi şi crescu, crescu, până se făcu cât Zmeul.

 

- Iar ai venit, cumetre, şi taman când stăteam la masă, ca să-mi strici pofta..., se enervă Zmeul, ridicându-se. A, vrei să-l eliberezi pe prinţişor... Desigur, trebuia să mă aştept. De când nu ne-am mai văzut? Să fie vreo sută de ani? continuă Zmeul, în timp ce-şi ridica buzduganul din cui.

- Am venit, dar de data asta, nu te mai las să continui cu răpirile şi chinuirile. Ultima dată te-am iertat şi te-am crezut pe cuvânt, că-ţi vezi de treabă. De acum... gata. Pregăteşte-te.

- Pregătiţi-vă voi, doar nu crezi că o să mă predau fără luptă! scrâșni ZZ.

Cu un urlet înfricoşător, ZZ îndreptă buzduganul spre Omul de Zăpadă. Acesta însă, cât ai clipi, făcu o tumbă în aer, sărind în spatele Zmeului şi cu o sfoară de argint îl prinse şi îl legă, în timp ce prințul îi puse sabia în dreptul gâtului.

- Ei, acum doar n-o să ucideţi un biet zmeu dezarmat, oftă el, văzându-şi buzduganul căzut.

- Ah, nu, nu noi, îi răspunse Omul de Zăpadă, lăsându-l legat fedeleş la pământ. Nu. Singur o să te duci la strămoşi, dacă nu cumva vreunul din supuşi te iubeşte prea mult, încât să te şi elibereze... Ha, ha, ha, râse acesta, poate vreun sclav din împărăţia ta, văzându-te legat, s-o înduioşa... Rămas bun, ZZ...

- Nu plecaţi! Dezlegaţi-mă! Nimeni nu o să aibă milă de mine! urla Zmeul, neputincios.

 

Omul de Zăpadă îl luă pe Prinţ şi se întoarseră la sania Domniţei. Aceasta îi aştepta.

- A trecut cineva pe aici? o întrebă Omul de Zăpadă.

- Daaaa, o namilă uriaşă, ca un balaur. Dar nu m-a văzut, că am stat în sanie.

- Să ştiţi că aceea e mama Zmeului. Vine din când în când să-şi vadă fiul..., şi acum a venit la ţanc, se pare. Am poposit destul aici. Să mergem, îi îndemnă el.

Prinţul se urcă în sanie, alături de domniţa A, tare bucuroasă că-l vede, dar şi înfricoşată de toate păţaniile. Omul de Zăpadă îi scoase din prăpastie, mărindu-se, micşorându-se, după cum era nevoie. Apoi începu să tragă sania. La un moment dat, din urmă se văzu alergând spre ei namila.

- Acum e rândul tău, prinţe. Vei coborî şi te vei lupta cu ea, căci ea scoate foc pe gură şi mă poate topi, îi spuse Omul de Zăpadă. Eu mă voi ascunde pe aici, cu sania, dar tu trebuie să ai curaj şi să o înfrunţi.

- Aşa voi face, spuse prinţul.

Se dădu o luptă de zile mari. Din fericire, prinţul era neîntrecut în lupta cu sabia, iar sabia aceasta era uşoară, parcă dansa în mâna lui. Doar că trebuia să fie atent, când scotea dihania foc, ca să nu-l ardă. O răni în mai multe locuri, şi până la urmă reuşi să-i taie limba. Urlând, mama zmeului se întoarse în adâncuri, la fiul ei, pe care-l eliberase. Pentru o vreme, şi el, şi ea, erau potoliţi din răutăţile lor...

Omul de Zăpadă ieşi din ascunzătoare şi-l felicită pe prinț. Apoi îi duse până la palat, să poată continua nunta. Le lăsă cadou sania şi sabia, promiţând că va mai veni, dacă va mai fi nevoie de el... Și aşa, dispăru, rostogolindu-se şi micşorându-se de tot..., până nu se mai văzu.

 

Iar Prinţul Z şi Domniţa A au făcut nuntă mare, amândoi în costume de argint, şi niciun zmeu nu a îndrăznit să-i tulbure. Și au trăit fericiţi, şi or mai trăi şi azi, dacă nu or fi îmbătrânit între timp, cum li se întâmplă oamenilor...

 

Și mă urcai în sanie

Să vă spun o poveste stranie.

 

Iar plăcinta portocalie e gata... Mmm, miroase bine!

 

Plăcinta portocalie

(Plăcintă cu dovleac...)

 

Am folosit 500 g făină, un praf de sare, un păhăruţ de ulei şi unul de apă, pentru 2 foi (dar se poate face şi cu foi de plăcintă din comerţ) - pe care le-am amestecat şi le-am frământat bine.

O jumătate de dovleac potrivit de mare am curăţat-o de coajă, am dat-o pe răzătoarea mare şi am călit-o la foc potrivit, cu zahăr. Apoi am lăsat-o să se răcească. Am adăugat scorţişoară şi nucă de cocos, puţină sare şi am amestecat.

Într-o tavă dreptunghiulară unsă cu ulei am întins prima foaie, apoi am repartizat uniform dovleacul ras şi deasupra am întins a doua foaie, pe care am uns-o cu ulei. Am dat la cuptor, la foc potrivit, cca 40 min. (până s-a rumenit foaia de deasupra). Am scos-o, am tăiat-o în pătrate, am presărat-o cu zahăr pudră din belşug şi... poftă bună!

(Dacă o faceţi cu foi din comerţ, pe acestea le puteţi rula, încât să iasă patru rulade de plăcintă la o tavă. Nuca de cocos adăugată a făcut compoziţia de dovleac mai puţin zemoasă şi i-a mai luat din gustul pregnant de dovleac. Dar cui îi place acest gust pur, să nu adauge!!!)





 


Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
Spre povești clasice repovestite, dați
click aici.


 

  Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost 0

Commenter cet article

meuse.ardennes 13/12/2008 20:14

ça paraît trés bon

Mirela 13/12/2008 20:21


c'est de la patisserie a la courge... je crois que vous connaissez la recette. moi, je l'ai appele la patisserie orange.