Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Scrisul e o forma de tacere?... Scrisul iti deschide aripile interioare?... Scrisul e o briza, vara?... Poti scrie pe frunze?

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXXII

Publié le 2 Décembre 2008 par Mirela in Roman despre adolescenti

pt-roman.jpgCapitolul  XXXII

 

 

 


- Bine aţi venit, dragii mamei, îi întâmpină doamna Ana, făcându-le semn că ea e „împricinata". Dar Matei şi Silvia deja ghiciseră, pentru că părintele Pavel semăna la chip cu mama dumnealui, având aceiaşi ochi mari, adânci. Veniră fâstâciţi la patul ei. Deşi avea dureri (operaţia urma să fie de scoatere a fierii), femeia se putea mişca. Celelalte doamne internate priveau cu jind la vizitatori. „Ce nepoţi frumoşi are! Şi ce tineri! Of..., tinereţe, unde te-ai dus?" se întrebau ele, toate fiind peste 50 de ani, cu diferite probleme de „boli interne".

Miraţi, Matei şi Silvia constatară că nu se simt stingheriţi cu doamna Ana, care parcă le era ca o rudă. Vorbiră despre părintele, despre mânăstire, despre satul dumneaei, despre liceul lor.

- Avem şi un grup de prieteni! exclamă, la un moment dat, Silvia. Poate o să-i cunoaşteţi şi pe ei, deşi, dacă i-am aduce pe toţi, am umple salonul! Dar poate pe rând... Sunt simpatici, toţi. Grupul a fost şi mai mare, dar unii s-au mutat cu părinţii în străinătate. Spre exemplu, Diana. Sau... Cora. Se vor întoarce, cred. Sau... cine ştie?

 

- Lasă asta, interveni Matei. Să ne spuneţi, ce v-ar trebui? Ce v-am putea aduce? Ah, cobor să vă iau nişte apă plată, analiză el necesităţile. Şi pahare din plastic. Nu vă jenaţi de noi...

- Ei, măi băiete, ce vreau eu nu ştiu dacă îmi puteţi aduce voi..., murmură doamna Ana, crispându-se, de la dureri. Tare mi-aş dori eu o carte despre Locurile Sfinte, dar nu una aşa, doar turistică, cum să spun..., ci una din care să înţeleg şi eu cum e pe acolo, pe la Ierusalim..., adăugă ea. Dar numai dacă aveţi, din întâmplare. Am uitat să-i spun părintelui...

- S-ar putea să am eu, zise Silvia, cercetându-şi cu mintea biblioteca. Nu sunt sigură, dar s-ar putea...

- Nu-i nimic. Dar mi-ar prinde bine să citesc ceva, mai ales după operaţie...

- Aşa..., voiam să vă zic, mâine o să vină mama să stea cu dumneavoastră, înainte şi după operaţie, cât va trebui. Va vorbi ea cu doctorul... Să staţi liniştită! Totul va fi bine, confirmă Matei, convins că, într-adevăr, nu poate fi altfel.

Îşi intraseră şi el, şi Silvia, într-un rol care până ieri le fusese străin. Cu câtă uşurinţă! Li se părea că se cunosc de o veşnicie cu părintele Pavel (cu care vorbeau seara la telefon despre toate) şi cu mama acestuia. Îşi informaseră şi prietenii despre noua lor preocupare.

- Va fi de câteva zile, dar e o experienţă, le spunea Silvia.

 

Operaţia decurse cu bine, a doua zi, iar pentru recuperare, dacă totul urma să decurgă firesc, doamna Ana mai stătea o săptămână în spital. Spontan, mama lui Matei, care-i fusese alături, ca o fiică, hotărâse ca să o mai ţină apoi la ei acasă, nedeterminat, „până se pune bine pe picioare".

- Să nu spuneţi nimic, dar n-o să vă lăsăm ca să vă întoarceţi acasă, la treabă, la gospodărit, până când nu veţi fi ca nouă. Vă trebuie şi mâncare de regim, ceaiuri... Nu vă faceţi griji, nu mă îngreunaţi cu absolut nimic. Veţi fi ca o bunică pentru Onu..., îi spusese doamna Maria.

Chiar nu spusese nimic doamna Ana, emoţionată şi copleşită de toate evenimentele. Boala, operaţia, oamenii aceştia calzi „de la oraş"... Silvia îi adusese cartea despre Locurile Sfinte. Când se trezise, după reanimare, în patul ei de spital, o găsise pe noptieră.

 

- Aici, unchiule, suntem aici!

Cora fu puternic îmbrăţişată de domnul Aricescu. Revenise în ţară, după un an de absenţă. Cu întreaga familie. Ea avusese o bursă de studii economice, în limba engleză. Le-a plăcut în Anglia, dar s-au întors. Părinţii aveau să facă demersurile necesare pentru ca fata lor să nu-şi „piardă" anul, să se echivaleze studiile din străinătate... Nu-şi făceau griji. Domnul Aricescu venise mai mult pentru nepoată...

- Mi-ai lipsit, să ştii. Să mai treci pe la hipermarchet, când ai timp. Te-ai făcut mai frumoasă! A, v-am chemat eu un taxi. Acum mă duc la o şedință. Pe bancheta din spate găseşti cadouri de la mine. Ei, un pupic merit şi eu? glumi domnul Aricescu, de obicei extrem de serios şi grăbit.

- Desigur, unchiule, chiar mâine vin pe la birou. Pupici. Du-te, du-te la şedinţă. Te aşteptăm pe la noi..., măcar de Crăciun! râse ea, cochet.

Apoi plecă împreună cu părinţii, cu taxiul, lăsând aeroportul în urmă. Neschimbată în esenţă, doar cu look-ul un pic diferit. Vopsită roşcat, tunsă scurt (câteva bucle rebele scăpate dinadins de foarfeca hair-stilistului) - părea un pic peste vârsta ei. 18 ani. Și câtă hotărâre într-o făptură firavă, totuşi. A, şi slăbise. Citise mult, studiase..., cu gândul şi la cei din ţară. Nu că era sentimentală, dar îi plăcuse ideea să facă parte dintr-un grup, cât de puţin. „Oare el e tot cu Silvia? Da, cred că da. Desigur. Aşa era el, statornic... Ar trebui să nu mă mai gândesc la el, nu s-ar fi potrivit cu mine..."

 

Gândurile Corei îl ocoleau însă pe Adelin, deşi acesta o telefonase zilnic, crezând că păstrează astfel o „relaţie" incertă. Cunoscuse, de altminteri, mai mulţi români plecaţi, în Londra, dar şi englezi, şi de alte naţii. Avea o miniagendă plină cu cărţi de vizită. Neinteresant. Dar să nu credeţi că fata mai era îndrăgostită de Matei. Nu. doar faptul că într-un punct, cândva, dăduse greş - asta o nemulțumea. „Cora nu poate să piardă..."

Cum de multe ori gândul omului străbate distanţele, în chip necunoscut, Matei şi Silvia se treziră în seara aceea de noiembrie, când se întorceau de la spital de la doamna Ana, întrebându-se simultan:

- Ce-o mai fi făcând sirena? Apoi izbucniră în râs, imaginându-şi-o chiar aşa, îmbrăcată în sirenă, pe fata care le dăduse ceva bătăi de cap, dar o sirenă ce ademeneşte marinarii în cuvinte englezeşti...

 

Pe patul de spital, doamna Ana citea cu gând liniştit despre „Via Dolorosa" a Domnului nostru Iisus Hristos, urmărind imaginile cărţii despre Locurile Sfinte. „Mulţumesc, Doamne, că măcar cu gândul ajung şi eu acolo. Și mulțumesc pentru reuşita operaţiei. Ce oameni minunaţi am cunoscut prin intemediul... bolii mele...! Nu pot să cred, boala asta m-a îmbogăţit!" Durerile surde îi mai aminteau, totuşi, femeii, că o boală e o boală şi o operaţie - o operaţie. Numai că nu le înfrunta singură! „Mântuitorul S-a prăbuşit sub povara Crucii", citea dânsa. „Dureri mult mai mari decât noi a avut. Şi câte candele sunt la Locurile Sfinte, câte candele, şi ce frumoase sunt! Aş vrea să ating Piatra Ungerii, unde L-au pregătit de înmormântare. Aş vrea..." Nici nu-şi dăduse seama că de câteva minute plângea, pe când femeile din salon vorbeau mai mult în şoaptă, crezând că doamna Ana are dureri mari.

„Binecuvântat să fie împăratul Constantin şi Maica sa Elena, că au avut atâta râvnă să construiască biserici la Locurile Sfinte, în locul templelor de zei...", cugeta netulburată mama părintelui, cu lacrimile şiroind. Abia când i s-a înceţoşat vederea, ea şi le-a şters - mirată că îi curg - ca să poată citi mai departe. „Această biserică a înălţat-o, dar, împăratul, ca o mărturie impunătoare a mântuitoarei Învieri, îngrijindu-se să fie nespus de frumoasă în toate părţile ei, cu cheltuială şi cu fast de-a dreptul împărăteşti. Și-a mai înzestrat-o, ca podoabă, cu nenumărate şi minunate daruri făcute din aur, din argint şi din pietre nestemate..."

„Există şi o icoană a Maicii Domnului Sfântul Mormânt..., nu ştiam de aşa ceva, Măicuţa cu miruri pentru Fiul său...", gândea femeia, dând pagină după pagină. Cartea nu era foarte groasă şi avea multe imagini. Se citea cu uşurinţă. Lacrimile îi curgeau în continuare, în timp ce mângâia fotografiile. Altare, icoane, cruci, candele, hărţi vechi ale Ierusalimului... La sfârşit, ...surpriză! Cartea cuprindea Acatistul Sfântului şi de Viaţă dătătorului Mormânt al Domnului nostru Iisus Hristos. Ridicându-se uşor între perne, femeia îl citi, cu scurte pauze, când îşi făcea semnul crucii.

Câteva bolnave aţipiseră. Câte un vizitator apărea la vreun pat şi vorbea în şoaptă.

„Laudă de închinăciune adâncă, de dimineaţă rugându-ne Ție, Mântuitorule, aducem în loc de miruri şi închinându-ne cu frică Mormântului purtător de viaţă, Împărate Sfinte, pe care l-ai arătat nouă izvor de haruri, Îți strigăm Ție, Aliluia!", citi doamna Ana la condacul al 11-lea. Când termină tot acatistul şi ultimile precizări ale cărţii (despre daniile făcute la Mormânt de către domnitori şi pelerini români), în salon intrară Matei şi Silvia, cu biletul de externare, semnat de medicul internist. Acum putea merge la ei acasă, până la recuperarea deplină. Săptămâna cea grea trecuse.

 

Era ziua Sfintei Ecaterina, 25 noiembrie. Matei aflase de pe un site ortodox de ştiri că la Biserica Belvedere din capitală se aduseseră părticele din moaştele Sfintei Ecaterina. Oricum, dimineaţă aveau şcoală. După-amiaza puteau să tragă o fugă până acolo. Să încerce să se închine la moaşte, dacă nu va fi prea multă lume. Mama părintelui era pe mâini bune, cu doamna Maria şi ... cu Onu. Bineînţeles, şi cu domnul Virgil, care citea şi dânsul acum cartea de la Silvia, despre Locurile Sfinte...

Matei o aştepta pe Silvia la ieşirea din liceu, cum făcea în fiecare zi. Silvia întârzia. „Probabil că o ţine iar Alexandra de vorbă, sau Sorina", se gândi Matei. Cineva îi puse mâinile la ochi, pe la spate. Era gata să o strângă de mijloc, îşi dăduse seama că e o „ea", dar realiză instantaneu că nu era Silvia. Era... Cora.

 

- Ah, bună, răspunse el la ghicitoare, pe ton neutru.

- Doar ... bună? Aşa îţi saluţi prietenii vechi? Păi, domnule... viitor student, de când nu ne-am mai văzut? De un an? De un secol? glumi Cora, ca întotdeauna, uşor ironică, uşor supărată...

- Bună, bună..., mă bucur să te revăd. Gata, te-ai întors? Sau doar în vizită? continuă Matei discuţia, cam fără chef. Silvia parcă întârzia anume.

- M-am reîntors de tot..., până la următoarea bursă de studiu! Voi, ce mai faceţi? Nu prea mi-aţi dus dorul, după cum văd. Eu m-am gândit la voi, prieteneşte... Tot aşa, vă întâlniţi cu toţii? Sau numai în perechi? Sau?... , continuă Cora, nestăpânindu-şi curiozitatea.

- Cred că o să-ţi dai seama singură, îndată, zâmbi Matei, văzând că fetele se apropiau, vorbind despre... cine ştie ce.

Alexandra, Sorina şi Silvia o îmbrăţişară pe Cora, în timpul „analizei" reciproce. Cora era cea mai schimbată, aparent, îmbrăcată în haine fine, englezeşti, de un indigo-gri. Ele... cam la fel, poate puţin mai feminine. Dar fetele înţeleseră imediat că era încă în sufletul Corei o agitaţie, un ceva ce nu o lăsa să fie sinceră până la capăt.

Matei o sărută pe Silvia, ostentativ, fugar, în timp ce o sclipire dureroasă scânteie în ochii Corei. Apăruseră şi Marcel cu Doru. Ei o salutară pe Cora ca şi cum nu fusese niciodată plecată.

- Uite ce e, băieţi. Am o propunere, dacă tot ne-am găsit cu toţii. Trecem pe la biserica Belvedere, la moaşte? Sau aveţi altă treabă? îi întrebă Matei. Noi (adică eu şi Silvia) mergem acum. Ei? La Sfânta Ecaterina.

- Sigur..., dar dacă va dura prea mult..., oftă uşor Doru. El era despărţit temporar de Alexandra. Aşa ceruse el, o pauză, să se gândească mai bine dacă e de acord... cu credinţa ei. De jumătate de an (de fapt de mai mult timp) se gândea, fără rezultat. Şi fără ea se simţea prost, iar cu ea - se credea manipulat. Încercase să-şi facă alte prietene, pe rând, dar nu avea răbdare cu fiţele lor.

- Deci noi ne grăbim. Cora, vii? se arătă Matei politicos, văzând că aceasta e bosumflată de primirea cam rece.

- Am... treabă. Voiam să vă invit altundeva, pe sâmbătă. La o petrecere - cadru restrâns - organizată de ai mei şi de unchiul. Veniţi? Sau... e post..., se tulbură ea iarăşi, văzând că a dat-o în bară. OK, o lăsăm pe altă dată. Pa, pa.

- Stai, Cora, o strigă Silvia, prinzându-i mâna. Rămâne pe altă dată, desigur, înţeleg că e ca o petrecere a ta de reîntoarcere în ţară. Grăbită, ca întotdeauna? Uite, noi o să-ţi lăsăm mesaje pe mail, când ne mai adunăm cu toţii, să mergem undeva sau pur şi simplu... Ca să ştii. Dacă poţi veni, vino.

Uimită, Cora dădu din cap, ca aprobare, apoi plecă, salutându-i.

- Măi, măi, măi, fata asta tot sirenă a rămas, zise Marcel, făcând cu ochiul spre Matei. Mergem? La Sfânta Ecaterina, adică?

- Mergem. Haideţi, ştiu eu drumul cel mai scurt, îi conduse Matei.

 

La racla cu moaştele Sfintei era strânsă multă lume, zeci de persoane care aşteptau la rând. Se aşezară. În general, multe persoane în vârstă. O vreme tăcură, ca să nu deranjeze pe nimeni. După câteva minute, inexplicabil, Doru vru să plece.

- Pur şi simplu am îngheţat. Şi am de învăţat. Şi..., nu trebuia să vin, şopti el printre dinţi, evitând privirea Alexandrei.

- Nu te-a forţat nimeni să vii, şi dacă tot ai ajuns..., nu-i păcat să pleci? interveni Sorina. Ştii că e ocrotitoare pentru elevi şi studenţi, în general, pentru cei ce învaţă. Mă refer la Sfânta. Sau ai alte motive să nu stai?

- Nu vă interesează asta. De la o vreme, chiar voiam să vă spun, vă găsesc plictisitori. Slujbe, moaşte, mânăstiri, rugăciuni, post... Și culmea e că pe toţi v-a apucat, ca să-mi faceţi în ciudă! Nu-mi place cu voi! Vă purtaţi nefiresc, continuă el, pe ton scăzut (deşi furia îi era mare), ca să nu atragă atenţia altora.

- Fiecare a făcut ce crede de cuviinţă. E nedrept să ne acuzi de ceva. Și nici nu facem chiar la sânge tot ce ai spus, vorbi Silvia.

- Cu tine nici nu discut, mereu îmi întorci vorbele şi mă faci să cred că am greşit, se încruntă Doru, în timp ce Matei se încordă.

- Atunci cu cine discuţi? Cu cine ai vrea să discuţi? îl întrebă Alexandra.

- Cu tine... nici atât. Poate cu mine. Poate cu Cora. Poate cu nimeni. Pa, băieţi. Nu mai stau, că vă stric cheful. Staţi aici, în frig, aiurea...

- Doru, vino puţin. Hai, vino cu mine. Matei îl luă după umeri şi ieşiră amândoi din rând.

- Mă întorc repede, făcu el semn celorlalţi.

Alexandra aproape plângea. Sorina şi Silvia o strângeau de mână. Marcel plecă să facă fotografii şi să filmeze în jurul bisericii şi înăuntru, contrariat, oricum.

 

- Doru, ce e cu tine? Suntem sau nu suntem prieteni? îl abordă Matei, de cum ajunseră pe o străduţă laterală. Hai, nu te ţin mult. Am înţeles, eşti ocupat şi ţi-e frig... E vorba de Alexandra? Sau...?

- Nu ştiu exact. M-am săturat de toate. Și de toanele fetelor, în general. Şi de aşa-zisul nostru grup... Cică suntem prieteni. Cum? Nu, Matei, n-are rost să vorbim. Eu vreau o altfel de viaţă pentru mine. Nu una cu interdicţii. Până o să înţeleg ce vreau, o să mă pun pe învăţat. Ştii, o să dau la medicină, deşi ai mei zic că nu mai e de viitor. Nu-mi pasă. Nici de Alexandra nu-mi mai pasă.

- Nici de mine, aşadar. Poate ai dreptate, nu ştim să fim prieteni adevăraţi. Dar... nu cred că e bine să te rupi aşa de noi. Hai să ne mai întâlnim vinerea, să stăm de vorbă. Crezi că ar fi plictisitor?

- Mda..., acum cu prăjituri de post, probabil..., mormăi Doru, vădit îmblânzit, însă. Uite, lasă-mă câteva minute, să mă gândesc. Du-te înapoi la biserică. O să-ți spun..., iar dacă nu mai apar, nu vă faceţi griji, înseamnă că m-am dus acasă. Bine?

- Bine..., prietene.

Matei se întoarse singur. Ceilalţi îl priviră întristaţi, înţelegând.

- Poate, totuşi..., le zise Matei. Mesajul primit, de această dată de la cunoscutul P., spunea: „Poate că da. Necunoscute sunt căile Domnului."

 

Doru o sună direct pe Cora. Avea numărul ei în memoria telefonului de mult, dar nu o apelase niciodată. „Ce e ciudat - e că-mi plac fete care mai întâi l-au plăcut pe Matei. Ca şi Alexandra. Numai Silvia mă calcă pe nervi...", gândi el.

- Cora, bună. Doru, Doru, prietenul lui Matei, accentuă el, convins că astfel va atrage atenţia fetei. Știi, pentru petrecere. Eu aş vrea să vin sâmbătă. Da, singur. Nu, grupul nu s-a răzgândit. A, eu nu ţin... post. Mulţumesc. Unde? ... Bine. Ținută aparte? ... Am înţeles. Te pup.

 

Alexandra, Sorina, Silvia, Matei şi Marcel se rugară, tăcuţi şi încrezători, pentru ca prietenul lor, Doru, să fie un iubitor de Adevăr. Cu acest gând predominant, sărutară sfintele moaşte când le veni rândul...

 


 

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     
 
Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article