Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Scrisul e o forma de tacere?... Scrisul iti deschide aripile interioare?... Scrisul e o briza, vara?... Poti scrie pe frunze?

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XXXI

Publié le 25 Novembre 2008 par Mirela in Roman despre adolescenti

pt-roman.jpgCapitolul  XXXI

 

 

 


Un SMS, de data asta mai „îmbucurător"...: Prietenul, celebrul „P.", stabilea o întâlnire cu Matei şi cu Silvia, pentru duminică după-amiaza, orele 16, 32, în Parcul Cişmigiu. „La intrarea dinspre Sala Palatului". În sfârşit!

Emoţii, mai ales că P. nu mai dăduse vreun semn de mult... Timpul trecuse, erau acum în noiembrie 2008. Tot liceeni, dar cu alte perspective, altă viziune asupra vieţii înseşi. Cât de repede te poţi schimba acum! Cu câtă viteză şi mai ales, cu cât zbucium! Da, depinde şi de temperamentul fiecăruia, dar, la adolescenţă, în fiecare zace un ferment, o agitaţie, un clopoţel care se clatină şi pune întrebări, cere răspunsuri, şi iar cere, până când tânărul se transformă tot într-o singură întrebare: „Încotro?"- „Are rost?"- „Care e rostul?" Zidul tăcut al adulţilor îi înspăimântă: ca şi cum cineva tainic le-ar fi dat acestora pedeapsa de a uita de tot ce e frumos şi viu..., şi, într-o continuă mimare a vieţii, se supun unor rutini neînţelese...

 

Aşadar, Matei şi Silvia au ajuns în ultimul an de liceu. Gata. Sunt aşteptaţi cu decizia drumului viitor. Ce facultate? Ce secţie? Etc. etc. Dar..., acestea sunt alte discuţii. Momentan, ei se gândesc la întâlnirea cu domnul P. şi atât. E chiar un eveniment. S-au frământat până şi cu ce să se îmbrace, la o asemenea întâlnire. Oare e o persoană în vârstă? Aşa s-ar părea, după înţelepciunea sfaturilor primite. Dar... cum de se pricepe la chestiile de tehnică, net, mobil - că, de..., odată cu vârsta receptivitatea scade la mulţi, mai ales la ce e nou... În fine. S-au îmbrăcat absolut normal, în blugi şi geci de... aproape iarnă, şi au hotărât că vor mai vedea pe moment ce şi cum. S-au dus. S-au întâlnit mai întâi ei doi, la 16, 00. Au avut timp să se strângă în braţe. Aşa,... mai discret.

 

Apoi, la fix 16, 32 (le-a plăcut ora stabilită de P.) erau la intrarea în Cişmigiu dinspre Sala Palatului... Dârdâind puţin, gonind în glumă nişte porumbei. Dar acolo... nimeni! Ei, da, era un domn cu câinele, la plimbare, dar nu părea să fie el. Şi mai era, pe o bancă, aproape de neobservat, un bătrânel. Nicidecum unul obişnuit. Ci un călugăr. Sau şi preot? Oricum, în hainele binecunoscute, negre, lungi, cu un pardesiu tot negru deasupra şi o cuşmă din blană de oaie. De fapt, părea bătrânel, dintr-un anumit unghi, şi pentru că avea o barbă lungă, sură. Când se apropiară de dânsul, cu ezitare, văzură că era între două vârste... Nu puteai şti exact dacă are mult peste 50 de ani.

 

Cerură o binecuvântare. Călugărul se ridică şi le zâmbi, prietenos. „Dumnezeu să vă blagoslovească, fiilor. Punctuali, foarte punctuali!" Instantaneu, cei doi prieteni înţeleseră că acest... domn era domnul P.. Uimirea li se citea pe faţă şi ei nu putură să mai scoată o vorbă. Li se încleştaseră gândurile. Se aşteptau la oricine altcineva.

- E o ceainărie pe-aici. Haideţi, la un ceai cald, să stăm puţin de vorbă. Nu vă ţin mult, am vrut doar... să vă văd. Da, da, aşa socoteam şi eu, că sunteţi simpatici. Haideţi! A, nu vă sfiiţi. De ce să nu vă ţineţi de braţ? le mai zise acesta, văzând că tinerii sunt încurcaţi. Haideţi.

 

 

La ceai, tinerilor tot nu le venea să creadă. Erau ei? Era realitate? Da. Şi părintele din faţa lor păru şi mai tânăr, când începu să le vorbească, cu glas încet şi tare captivant:

- Întâi, îmi cer iertare că mă prezint abia acum. Aşa a fost să fie, abia astăzi am ajuns prin Bucureşti. N-am mai fost de... vreo zece ani, cred. Îmi cer iertare şi că mi-am permis să-ţi trimit mesaje, Matei, fără să ne cunoaştem oficial. Aşa se face că tu chiar ai avut nevoie de un mic ajutor şi eu... doar l-am oferit. Dar să nu vă închipuiţi despre mine că aş fi vreun ghicitor, ceva. Nici vorbă... Doar atunci când cineva are aşa, un mare-mare zbucium şi sufletul lui e curat, atunci... pot să-i dau un mic imbold...

- Dar..., cum? De la distanţă? îngăimă Matei, strângând ceaşca de ceai, fierbinte. Era atât de concentrat, încât nu-şi dădu seama că îl frige. Aburul de ceai de afine se ridica între cei trei meseni, îndemnând la poveşti şi la o deschidere spre lucruri de obicei fantastice.

- Vă daţi seama că nu vă pot spune în amănunt, că e taină... Dar eu sunt doar un vas, un slujitor al lui Dumnezeu, atâta tot! Și iată motivele pentru care sunt acum aici, cu voi: în primul rând, cum v-am spus, doream să vă cunosc şi să mă cunoaşteţi. Chiar mă puteţi considera un prieten. O să vă las adresa mânăstirii unde slujesc. Apoi, voiam să vă rog să mă ajutaţi..., de fapt nu pe mine, ci pe mama, care e bătrână şi internată la spital, în Bucureşti. Şi anume: eu nu pot sta plecat din mânăstire. Acolo e slujirea mea. Dar mama a rămas singură, fără rude. Măcar, cât au ţinut-o puterile, a fost cu vecinii, în sat. Acum trebuie să se opereze. Dacă reuşeşte operaţia, va sta puţin în spital şi va putea merge acasă. Mă rog să reuşească.

- Deci..., noi? Cum putem ajuta? se simţiră responsabilizaţi tinerii.

- Nu e nevoie de bani, aceştia vi-i trimit eu. Ci să mergeţi la ea, în fiecare zi dacă s-ar putea, ca să nu se simtă singură, părăsită. Nu ştiu cât trebuie să stea internată. Am vorbit cu medicii, ei spun că nu e foarte grav, că se va recupera. Să-mi spuneţi prin telefon de tot ce e nevoie. Repet, bani vă trimit eu. Dar veţi putea? Cum e cu şcoala? Vă rămâne puţin timp liber? Nu trebuie să staţi mult acolo. Doar...

- Am înţeles, luă cuvântul Matei, strângând de data asta mâna Silviei, şi nu ceaşca... Chiar nu e nicio problemă. Desigur că vom merge. Să ne spuneţi tot: numele doamnei, spitalul, camera... Dacă ne va întreba cineva ceva, o să precizăm că suntem nepoţii. Dar dumneaei, nu se va mira? Când se va trezi cu noi, vreau să spun?

- Ah, m-am gândit şi la asta. Am vorbit deja cu mama. Sărăcuţa, îşi făcea griji că o să lipsesc eu de la slujirea din mânăstire. Aşa că i-am spus - am anticipat că nu veţi refuza, iertaţi-mă că am îndrăznit - că voi trimite doi credincioşi de suflet să vină zilnic, cât va fi nevoie. Oh, binecuvântaţi să fiţi! Nici nu ştiţi ce bine îmi faceţi! Să-mi lăsaţi un pomelnic cu numele rudelor voastre, să vă pomenesc cu tot neamul!

Părintele îi privea pe cei doi cu atâta căldură, încât ei se simţiră ruşinaţi. Încă nu făcuseră nimic pentru cel care, chiar şi de la distanţă, le fusese călăuzitor pe drumul credinţei, într-o manieră originală - şi acesta deja le mulţumea.

  

- Părinte..., - şi cum să vă spunem? Nu ne-ați zis numele..., îndrăzni Silvia.

- Părintele Pavel. E destul atât. Restul o să vă scriu pe hârtie, imediat. Toate datele, telefonul. De fapt, o să vă sun eu. Sau vă dau mesaj. Sau... Cum să fac, să nu deranjez?

- Vai, părinte, cum să deranjaţi? Chiar nu e nicio problemă. Vă sunăm noi şi vă ţinem la curent cu toate, cât trebuie. Iar cu banii..., continuă Matei.

- Cu banii, vi-i trimit pe card. Doar să-mi spuneţi..., se grăbi părintele.

- Chiar staţi liniştit. Dacă e musai, vă vom spune noi.

- Știam eu că pot avea încredere. E minunat. Şi până deunăzi nici nu vă ştiam după chip. Da, e minunat, se bucură părintele.

- Atunci nu vă faceţi griji. E pe mâini bune totul, încheie Matei.

 

 

După despărţirea de părinte, abia atunci realizară cei doi tineri că nu-l întrebaseră unde stă în noaptea aceea, dacă are sau nu loc de dormit, dacă se întoarce la mânăstirea de departe... Ar fi crezut că totul e un mic vis de toamnă, dacă nu le-ar fi rămas hârtia cu datele scrise de părinte şi amintirea vie a mirosului îmbietor de ceai. Se mai plimbară, tăcuţi, prin parc, vreo jumătate de oră. Apoi, îngheţaţi de vântul ce se pornise, se îndreptară spre casă.

- Ei, cum facem? Ai vreun plan? Mergem mâine direct după ore? Sau trecem pe acasă? îl întrebă Silvia.

- Da, desigur că direct după ore. O să-i spun mamei că întârzii, să nu mă aştepte cu masa. Iar tu... nu ai pe cine să anunţi, că ai tăi sunt la serviciu... Sau ai de gând să-i spui Danei? glumi Matei, luând-o după umeri.

- Da, exact Dana nu trebuie să ştie nimic! E bună de pus beţe în roate. Ar fi în stare să mă şantajeze iar că vrea câine în casă. Nu mai creşte şi ea odată! Ha, ha, hai să-ți spun o fază tare: şi-a tuns bretonul franjurat, la coafeza mamei, şi îl dă cu fixativ, să-i stea zburlit. Se machiază când vine de la şcoală şi-mi spune pe un ton afectat că a crescut şi că ea e sora mai mare... Că eu sunt rămasă în urmă faţă de ea... Ha, ha, ha! Și ştii ce i-am făcut ieri? I-am înlocuit fixativul cu spray bărbătesc. Ştiam că nu e atentă la recipient, că se dă mecanic... A tuşit prin baie şi s-a certat cu tati, că unde-i fixativul ei... Abia atunci au observat şi ai mei ce e cu ea, cum s-a tuns - e abia clasa a şasea, nu uita! - şi au luat-o la rost. Mama a făcut o criză... Tata a râs... Eu am râs şi mai tare. Acum stă cu bretonul pleoştit şi e tristă, până va inventa ea altă trăznaie. Deci îţi dai seama că ei nu-i pot spune nimic..., încheie Silvia, chicotind.

- Mda. Ciudat. La mine Onu e cu totul altfel. De fapt, ştii, l-ai văzut. Nici nu ne aşteptam să fie aşa serios în clasa I. Scrie primele cuvinte. Te poţi baza pe el. Dar nu o să-i spun nici lui, că aşa trebuie, fraţii mai mari să ştie mai multe, chicoti şi Matei.

- Atunci, ne-am înţeles. Mâine, după ore. Te pup... Și mă bucur de întâlnirea asta. Mă simt importantă. A avut părintele încredere în noi... E ceva! Tu nu simţi la fel?

- Ba exact aşa. Chiar sunt mirat. Dar nu-mi fac griji. N-o să-l dezamăgim.

 

 

Mama părintelui Pavel îşi aştepta „nepoţii". Nu avea, de fapt, nepoţi, pentru că unicul său fiu se călugărise. Soţul îi murise de câțiva ani şi trăia singură într-un sătuc. Nu se plângea. Muncea şi-I mulţumea lui Dumnezeu pentru ce fiu i-a dat. Din când în când, mergea la mânăstire, la slujbă, să-l vadă. Stătea în mulţimea de credincioşi şi nu îndrăznea să-l tulbure. Doar la miruit se emoţiona, când îi săruta mâna şi-i întâlnea privirea caldă. Acum sănătatea i se şubrezise. „Nu foarte tare", se încuraja ea. „Ce să mai doreşti, când te apropii de 75 de ani?" Fusese programată la operaţie a doua zi. Avea cu ea câteva haine şi un Acatistier vechi. Şi o broboadă unde pusese câțiva bănuţi, pentru „zile negre". Nu avea portofel sau geantă. Înnodase broboada şi o ţinea sub pernă.

 

Femeia nu mai fusese demult la oraş. Îi era ruşine, cu hainele ei simple. La spital, stătea cu mai mulţi bolnavi în salon. Era cald şi bine. Doar asistentele şi infirmierele care se foiau pe acolo i se păreau cam... reci. „De, lume de oraş", îşi zicea ea. Însă nu se simţea singură. Grija părintelui Pavel şi gândul că doi „nepoţi" sunt în drum spre ea o încurajau. Şi asigurările medicilor, că „nu e nimic grav."

 

Matei şi Silvia intrară în salon, cu un buchet de flori în mână. Nu mai fuseseră la cineva internat, singuri, şi nu prea ştiau cum să se poarte. Măcar erau doi, erau împreună. Se încurajau reciproc. Mai aduseseră câte ceva de mâncare, multe iaurturi, ce le trecuse prin cap şi ce le sugerase şi doamna Maria Topaz. Doar mamei lui Matei îi spuseseră, oricum. Bineînţeles că s-a bucurat de noua lor preocupare. Ba chiar s-a gândit să se implice şi ea, dacă trebuie.

 

Mama părintelui, doamna Ana, ghici că pentru ea au venit cei doi tineri îmbujoraţi de la frigul de-afară... şi atât de frumoşi. Matei privea blând cu ochii lui negri-scânteietori. „Unii oameni suferă. Unii chiar sunt bolnavi şi necăjiţi.", gândea el. Silvia era înduioşată. „Eu mă gândesc să scriu poezii; alţii chiar au nevoie de afecţiune, de îngrijire..." Îi crescuse părul şi mai lung, în reflexe de toamnă fără brumă. Îl lăsa liber, sub bască.

- Sărut mâna...

 


 

Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     
 
Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article