Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Doi prieteni

 Povestire imaginată, cu personaje reale...


Doi prieteni

 



- Mulţi ani trăiască!

- Mulţi ani trăiască!

- Să trăiască Victoraş! strigară copiii în cor.

Petrecerea lui Victor de la restaurant îi bucura pe toţi. Doar Mihai, prietenul lui cel mai bun, colegul lui de clasă şi de bancă, părea uşor întristat. De geamul ornat al restaurantului îşi lipise obrazul un copil cerşetor. Privea înăuntru ca la o lume de vis, pregătită numai pentru alţii. Mihai îl observase. Imediat însă, un tânăr care elibera mesele îl alungă pe cerşetor. Acesta dispăru în mulţimea ce trecea pe acolo.

Victor nu avea ochi decât pentru tortul lui cu zece lumânări. Era mare, era clasa a patra. Încă puţin şi urma să fie şi mai mare, a cincea! El îşi umflă pieptul şi suflă asupra lumânărilor. Deodată, chiar când lumânările de pe tort erau stinse de Victor, se opri curentul în local. Agitaţie. Ce s-a întâmplat? Rămăseseră doar cu iluminaţia oraşului. Era o surpriză de-a părinţilor lui Victor sau doar o pană de curent? Câteva minute toţi aşteptară să se petreacă ceva neobişnuit sau să revină lumina.

O voce tânără le spuse tuturor:

- Linişte, vă rog! În maxim zece minute, problema va fi rezolvată. Păstraţi-vă locurile. Ne cerem scuze pentru ce s-a întâmplat.

Agitaţie şi mai mare. Victor e de-a dreptul supărat.

- Mami, tati, nu lăsaţi să se întâmple aşa ceva de ziua mea! Tocmai de ziua mea! Ce-o să zică prietenii mei? O să faceţi reclamaţie, da? le spuse el părinţilor cu o voce plângăcioasă.

- Gata, dragă, stai liniştit, îl alintă mama. Putem tăia tortul şi la lumina de-afară. Ba chiar o să aprindem din nou lumânările. Nu cred că e vina personalului de aici. Cine ştie ce s-a petrecut... Haideţi, copii, să-i mai cântăm o dată lui Victoraş „Mulţi ani trăiască!", le zise mama lui Victor.

Mihai aprinse lumânările de pe tort. Nu se putea gândi decât la chipul acela lipit de geam, care privea înăuntru curios, rugător şi înfometat. Cine era? Unde se dusese? El parcă nici nu observase ce s-a întâmplat cu lumina şi nici agitaţia din jur. De asemenea, nemulţumirea lui Victor nu-l impresiona, pentru că „Victoraş" găsea în fiecare minut alte şi alte motive de nemulţumire.

- Cum să mâncăm tortul pe întuneric? Mami, vreau acasă! Niciodată n-am să mai vin aici! începu să plângă de-a binelea Victor.

- Linişteşte-te, eşti mare de-acum, interveni tatăl băiatului. Ar trebui să-i încurajezi pe musafirii tăi.

- Dar e mai frumos aşa, cu lumânările aprinse, interveni Mihai. E ca un efect special. Ca-ntr-o poveste. El începu să bată din palme. Încet - încet, toţi copiii începură să bată din palme şi să ceară câte o felie de tort. Numai Victor rămăsese bosumflat. Părinţii lui îl priviră şi oftară. Mulţi peri albi le făcea unicul lor băieţel. Îl dezmierdaseră prea mult? Poate... Dar şi Mihai era singur la părinţi - şi câtă deosebire...


A doua zi, la şcoală, colegii vorbeau despre reuşita petrecere a lui Victor.

- Cel mai mult mi-a plăcut atunci când s-a stins lumina şi s-au aprins lumânările, povestea o fetiţă. Am crezut că o să vină cineva să ne sperie, dar nu a fost aşa, ci a plouat cu confetti colorate. S-au spart câteva baloane şi noi ne-am bucurat. Iar tortul a fost delicios. Doar Victor a fost puţin supărat...

- Sst! Vine doamna învăţătoare!

Povestirile încetară. Începu ora de matematică. Iar Victor nu îşi făcuse tema.

- Ştiţi, ieri a fost ziua mea de naştere şi am dat o petrecere. Nu mi-am învăţat la niciun obiect şi nu mi-am scris pentru astăzi, încercă el să se scuze în faţa doamnei învăţătoare.

- Dar ceilalţi copii cum de şi-au scris? Nu au fost şi ei invitaţi? observă aceasta, încruntată.

- Ba da, aproape toţi au fost... Dar numai ziua mea s-a serbat, nu a lor! argumentă Victor.

- De acum încolo niciun copil să nu mai vină cu asemenea scuze la clasă, se supără doamna. Victor, consideră-te iertat pentru prima şi ultima oară!


În recreaţie, Mihai îl certă pe Victor, ca pe un frate:

- Prietene, de ce nu ai invitat-o ieri la aniversarea ta şi pe doamna învăţătoare, sau pe doamnele noastre profesoare? Şi de ce nu ţi-ai scris de sâmbătă? Că doar ai avut timp destul! Şi de ce pe unii colegi nu i-ai chemat?

- N-am nevoie de sfaturile tale! Eu invit pe cine vreau eu şi sărbătoresc cât vreau şi cum vreau! Pe viitor, poate n-am să te mai chem nici pe tine, băgăciosule! Mereu vrei să pari tu mai bun decât mine! Eşti concurentul meu, să ştii! fu arţăgos Victor.

- Nu mă aşteptam să-mi spui asta. Dar fie. Aşa ai fost tu din clasa întâi, de când te ştiu. Îngâmfat ca un păun, pe degeaba...

Victor îi întorsese deja spatele lui Mihai, ca să-şi sune părinţii de pe mobil.

- Mami, o să faceţi totuşi reclamaţie, da? De ce? Hai, mami, te rog! M-am simţit tare prost ieri... Bine, mai vorbim!



Din acea zi lui Mihai îi fu din ce în ce mai greu să stea în bancă alături de Victor. Nu se mai certară, dar îşi vorbeau foarte puţin. Se apropia şi ziua de naştere a lui Mihai. „Oare el o să şi-o serbeze ca şi mine?" se întreba Victor, uitându-se pe furiş la colegul lui de bancă. Hotărât, Mihai era un băiat model. Nu numai la şcoală, ci oricând şi oriunde. Peste tot era iubit, apreciat, chemat cu drag. La engleză avea pronunţia cea mai bună, la matematică rezolva cel mai repede problemele, la română citea şi povestea cel mai frumos, la religie era cel mai serios şi mai atent, la muzică interpreta cel mai corect... Doar la desenat nu se pricepea, decât prea puţin, spre marea satisfacţie a lui Victor.

- Nu ne inviţi la petrecere? îl întrebă acesta pe Mihai, într-o pauză, cu două zile înainte de momentul - cheie.

- La ce petrecere? Te referi la ziua mea? fu mirat Mihai. Nu..., am alte planuri..., pe care nu ţi le pot spune.

- Cum, nu mai sunt eu prietenul tău? Atunci cine este? Dacă-i aşa, mută-te cu el în bancă! se îmbufnă Victor.

- Nu am spus nimănui. Tot tu eşti prietenul meu, deşi... La momentul potrivit, poate o să-ţi spun. Dar, în orice caz, nu voi avea nici tort, nici petrecere.


Într-adevăr, ziua lui Mihai trecu destul de obişnuit. El servi pe colegi şi pe doamna învăţătoare cu bomboane de ciocolată, i se cântă „La mulţi ani", iar din partea clasei primi un album foto. După-amiază, la întoarcerea de la şcoală, el îşi lăsă rucsacul şi luă o pungă anume pregătită. Nici nu mâncă, ci plecă spre restaurant. Acolo stătu la pândă pe-afară. Dorea să-l mai întâlnească pe micul cerşetor. O oră el tot aşteptă. Vremea era plăcută, primăvăratică. Mihai simţea cum fiecare copac, fiecare floare şi fiecare căţel de pe stradă ar vrea să-i spună „La mulţi ani".

El zâmbea. Oamenii treceau pe lângă el fără să bănuiască nimic. „Plantele şi animalele ştiu mai multe despre mine decât aceşti trecători", se gândea Mihai. „Dar  ce-o fi cu băiatul? Să-l mai aştept? Poate a fost o întâmplare că a venit aici... Ce păcat..."

Deodată auzi un glas în spatele lui:

- Daţi-mi şi mie bănuţi, să-mi iau o pâine...

Bucuros, Mihai se întoarse. Îl recunoscu. Era băieţelul curios şi flămând, murdar şi zdrenţuit... Cu ochi blânzi, în schimb. Avea mâna întinsă. Mihai îi întinse punga. Era plină cu dulciuri şi cu jucării.

- Uite, din partea mea. Cred că o să-ţi placă. Ia-le. Să-mi spui ce ţi-ar mai trebui, să te ajut.

Băiatul îl privi neîncrezător. Scotoci în pungă şi găsi o frumoasă maşinuţă electronică.

- Sunt stricate? întrebă el.

- Nu, cum să fie stricate? Sunt cele mai bune jucării ale mele..., se grăbi să spună Mihai, jenat.

- Şi de ce mi le dai mie? Tu nu le mai vrei? insistă micul cerşetor.

- Eu cred că am crescut mai mare. O să mă joc cu altceva. Cum te cheamă? Tu câţi ani ai?

- ... Sunt Petru. Am şapte ani, dar nu merg la şcoală. Mama e bolnavă. Eu trebuie să o ajut, să „muncesc" pentru ea... Bine, mulţumesc pentru ce mi-ai dat. Aş mai vrea, dacă ai, o pereche de pantofi pentru mine. Iar pentru mama..., zise Petru întristat, cele mai bune ar fi medicamentele. Nu ştiu cum se numesc. Sunt pentru plămâni.

- Şi tu eşti singur sau mai ai fraţi? Iar tatăl tău...

- Tata ne-a părăsit de mult. Noi nu-l cunoaştem. Mai am o soră, mai mică. Stăm la o bătrână bună, în casa ei. Dar e cam frig iarna. Mama tuşeşte mereu. Şi sora mea. Numai eu sunt mai rezistent, că nu sunt bolnav... Tu eşti un copil bun. Eu văd pe-aici mulţi copii, care vin la restaurant, să-şi serbeze ziua. Eu îi văd, pe geam, şi le număr lumânările de pe tort, ca să ştiu câţi ani împlinesc. Dar ei nu sunt ca tine. Nu mă observă, niciodată. Nu aş vrea să fiu ca ei. Nu le râvnesc locul.

Vrei să fii prietenul meu? îl întrebă el brusc pe Mihai. Nu o să te supăr, dar poate mai vii să stăm de vorbă, din când în când. Nu trebuie să-mi aduci nimic, dacă nu vrei. Dacă-mi dai un creion şi o foaie, eu o să-ţi desenez. Tu ştii să desenezi? Mama mi-a spus că am talent la asta...

Mihai fu foarte bucuros de deschiderea puştiului. Îi promise că-i va aduce un caiet şi culori. Îşi dădură întâlnire o dată pe săptămână, în acelaşi loc, la aceeaşi oră... Petru plecă primul, voios. Mihai îl privi din spate, cu milă.

- De fapt, dacă mama şi sora lui ar fi sănătoase, prietenul meu ar fi foarte fericit! îşi mai zise el. O să vorbesc cu mama despre asta. (Vă spun un secret: mama lui Mihai e doctoriţă, cu un suflet foarte mare şi bun).


În aceeaşi seară, Mihai primi vizita neanunţată a lui Victor. Cu un cadou imens în braţe, cu un zâmbet şugubăţ şi superior.

- Nu-i aşa că te-ai crezut uitat? îi zise acesta. Vezi, eu sunt prietenul tău cel mai bun. Sper că ai o felie de tort pentru mine. Hai să vezi ce ţi-am adus.

- Mulţumesc, Victor. Cum de te-ai gândit la mine? Să ştii că nu am tort, numai prăjituri cu frişcă. N-am vrut tort, anul ăsta. Poate altă dată. Hai în dormitor, să deschidem cadoul.

Era un joc mare de puzzle şi o zoo-enciclopedie pentru copii, lângă o cutie plină cu ciocolate de diferite arome.

- Sunt impresionat, Victor. Te-ai gândit tu la mine sau părinţii tăi? Recunoaşte! îl întrebă Mihai, în timp ce desfăcea ciocolata.

- Ei, şi eu, şi mami..., se bâlbâi Victor. Hai să construim puzzle. Vrei? Eu de-abia aştept!

- Da, dar tu ţi-ai scris pentru mâine? Eu mai am de făcut compunerea despre vacanţa de iarnă..., îi aminti Mihai.

- Păi, cum, tu vrei să ai temele făcute chiar dacă e ziua ta? Eu mă gândeam să nu-mi scriu nici eu, ca să avem amândoi o scuză mâine... De fapt, tu nu vrei, că eşti mereu „în regulă". Nu te plictiseşti să fii mereu supus, aşa... ca un căţeluş? Ce crezi că o să câştigi cu asta? Mai multe laude?... Eu nu pot fi aşa, ca tine. Vreau să fiu lăudat, dar să nu fac prea mult efort. Lăsăm puzzle pe altă dată, atunci. Te las să-ţi scrii..., se întristă Victor.

- Uite ce propun eu: să ne scriem împreună, apoi să mâncăm o prăjitură şi să ne jucăm. Eu zic că avem timp de toate. Chiar dacă nu ai caietul de compunere la tine, e mult mai uşor să transcrii... Vrei aşa? încercă să-l învioreze Mihai.

- Bine... Dar să nu scrii o compunere lungă, prietene!

Singura problemă a lui Mihai era desenatul. Nici măcar o floare nu reuşea să facă, aşa, încât să-i placă. De fiecare dată când avea ceva de desenat, se pornea la lucru cu inima strânsă, convins că va ieşi cel mai urât desen. Şi aşa era. Victor desena destul de bine, în schimb.


În săptămânile ce au urmat, Mihai s-a apropiat tot mai mult de noul său prieten, Petru. Acesta îi dăruise, la scurt timp, un caiet plin cu desene frumoase, realizate bineînţeles cu creioanele primite în dar de la Mihai. De la o vreme, ei stăteau împreună pe o bancă din parcul Cişmigiu, unde Petru îi desena orice.

- Prima condiţie ca să desenezi frumos este să ai încredere în tine. A doua, să încerci. A treia, să mai încerci, până reuşeşti. Nu te uita exact cum e „obiectul" în realitate. Tu desenează-l aşa cum e în mintea ta - şi atunci va fi frumos, îţi va plăcea. Aşa îl învăţa micul înţelept pe Mihai. Acesta îi admira talentul şi puterea de a fi vesel.

El îi făcuse rost de medicamente pentru mamă şi soră. Acestea se simţeau mai bine şi viaţa era mai frumoasă pentru micul Petru.

- Uite, asta e petrecerea de la restaurant, îi atrase el atenţia. Vezi, sunt mulţi copii bogaţi, dar, uite, e un geam, care îi separă de mine şi de alţii ca mine..., îi zise Petru, care tocmai desenase.


Mihai se gândea la ce mare diferenţă e între cei doi prieteni ai săi: Victor şi Petru. Nici nu s-ar fi putut vreodată ca să fie cu amândoi deodată, adică să-l întâlnească pe micul cerşetor cu „marele" lăudăros.

Dar nu e în viaţă după gândul omului. Mihai se trezi strigat deodată tocmai de Victor! Victor şi părinţii lui în Cişmigiu!

- Mihai, Mihai, ce faci? Vezi că... A, desenezi? De când... Şi cu cine?... Victor era din ce în ce mai uimit şi mai dispreţuitor. Alergase spre banca lui Mihai, înaintea părinţilor. Petru îl privea, cercetător, oprit din desenat.

- Mihai, asta le întrece pe toate! Te-ai împrietenit cu cerşetorii şi iei lecţii de desenat de la ei! Aşa de mult te-ai coborât! Nu, asta chiar nu pot s-o înţeleg! Gândeşte-te numai că are păduchi şi râie! Phuu! Să nu te mai atingi nici tu de mine sau de caietele mele... Uite, aveam o bombă lângă mine în bancă şi nu ştiam... Mami, tati, hai să mergem mai departe. Mihai nu mai e prietenul meu. Oare a fost vreodată?

- O să le spunem părinţilor tăi de preocupările tale, îi aruncară şi părinţii lui Victor, trecând mai departe, cu odorul lor.

- O să ai probleme din cauza mea... Nu trebuia să ne împrietenim..., se mâhni Petru. Mihai nu era tulburat. Se gândea doar, cu tristeţe, la slaba prietenie pe care i-o arăta Victor. „N-o să mă înţeleg cu el niciodată, chiar dacă stăm în aceeaşi bancă şi îmi face daruri scumpe de ziua mea...", îşi zise el.

- Nu, dragă Petru, n-o să am nicio problemă. Mama ştie că suntem prieteni, doar ea mi-a dat medicamentele pentru familia ta... Şi a cunoscut-o, de altfel, pe mama ta. E drept, nu ştie că ne mai întâlnim şi desenăm, dar nu cred c-o să se supere. Cer iertare în numele lui Victor, băiatul pe care l-ai văzut. Ţi-a vorbit foarte urât.

- Într-un fel, aşa e. Eu sunt atât de ... murdar. Ştii, la noi nu curge apă caldă. Doar rece, câteva ore pe zi. Eu zic să nu ne mai întâlnim. Uite, desenul ăsta păstrează-l ca amintire. L-am terminat.

Petru desenase un copil zdrenţăros - aşa, ca el - care avea în piept o inimă mare. Din ea porneau mai multe săgeţi: spre nişte flori, nişte copaci, nişte animale, nişte oameni... Îl şi colorase. Mihai pricepu: Petru îi iubea pe toţi, chiar dacă lumea îl respingea.

- Cum de ai tu atâta putere să ţii şi la cei ce te batjocoresc? se miră el, cu voce tare.

- Aşa m-a învăţat mama: să iubesc toate fiinţele, căci pe toate le-a făcut Dumnezeu. Mi-a zis că ura şi duşmănia sunt ca nişte pietre grele pentru suflet. Iar dragostea şi prietenia sunt uşoare şi luminoase. Mi-a mai spus că Domnul nostru Iisus Hristos a iubit pe toţi, şi pe cei care L-au omorât. Iar pe mine lumea nu mă omoară, ci îmi dă de pomană...

- Am uitat, eu acum fur din timpul tău de „lucru". Ai mai fi primit câte ceva de la cineva.. Iar ai tăi te aşteaptă... Mama ta şi-a revenit? Acum poate să muncească? Dar sora ta?

- Eeh... Mama îşi caută de lucru. Încă  n-a găsit. Măcar ca femeie de serviciu, pe undeva. I-ar trebui haine curate, ca să primească cineva să-i vorbească.

- Pe tine te-au lovit necazurile de mic. Cum le înţelegi tu pe toate! Victor ai văzut ce răsfăţat e..., nu înţelege mai nimic. O să mai vorbesc cu mama, poate mai are cum să vă ajute... Ne mai întâlnim noi şi mai vorbim, da? Să nu te ascunzi de mine. Eu sunt prietenul tău, îl asigură Mihai.


Se despărţiră. Ca de obicei, Mihai îl privea cum se îndepărtează fluierând, cu mâinile în buzunarele găurite, cu capul plecat. El se întreba cum de Petru e atât de curajos. „O să-l mai întreb. Are el vreun secret. Pare un prinţ mascat...".

La şcoală, Victor ceruse să fie mutat în altă bancă.

- De ce, Victoraş? Te-ai certat cu Mihai? Îl întrebă doamna învăţătoare.

- Nu tocmai, dar... nu-mi plac prietenii lui. Îmi dăunează la sănătate şi... Nu mai pot sta cu el, fu băţos acesta.

- Cum adică? Fii mai clar, altfel nu te vei muta de lângă el, insistă învăţătoarea.

- Pe scurt, Mihai s-a împrietenit cu un cerşetor. Mi-e frică să nu ..., recunoscu Victor.

- Mihai, ne poţi explica despre ce este vorba? fu curioasă învăţătoarea.

- Sigur. Un prieten de-al meu mai sărac mă învaţă să desenez în parc. Lui Victor îi e frică să nu îmi dea... boli...

- Dar băiatul acela e bolnav? Şi părinţii tăi ştiu de el? Doar mama ta e doctoriţă..., insistă doamna spre Mihai.

- Mama mea a fost o dată la ei acasă şi i-a consultat mama şi sora. Erau bolnave la plămâni, nu ştiu cum se numeşte boala.  Le-a dat medicamente. Mi-a spus că nu au boli contagioase. La ei era destul de curat, numai că sunt foarte săraci. Au nevoie de ajutor, dar sunt oameni buni. Mai rar prieteni ca Petru. Vă pot arăta ultimul lui desen. Îl am la mine.

Spre uimirea clasei, Mihai flutură cu mândrie hârtia desenată de Petru în parc, cu o zi în urmă.

- E un băiat talentat şi cu suflet mare, admise învăţătoarea. Atunci, voi discuta şi cu părinţii voştri, să vedem dacă îl putem ajuta cu ceva.

- Dar pe mine mă lăsaţi să mă mut? Aş vrea cu Virgil..., îndrăzni iar Victor.

- Da..., dar ai de ales: ori rămâi cu Mihai, ori stai singur, în ultima bancă. Virgil stă cu Anca, nu vezi?

- Rămân cu Mihai, se resemnă acesta.

*

Mihai, talentat la desen? Petru, nu mai e cerşetor? Victor, îmblânzit? Pare un vis frumos. Mai ales schimbarea lui Victor. E primăvară şi toţi trei, Mihai, Petru şi Victor, se plimbă prin parc. Mama lui Petru lucrează acum. Toată clasa lui Mihai a contribuit la ajutarea micului cerşetor.

Ei ajung în dreptul unei bătrâne care cere ceva de pomană. Fiecare îi dă din ce are la el. „Să creşteţi mari şi să nu ajungeţi niciodată ca mine, maică", le răspunde aceasta.

Victor e tulburat.

- Eu am crezut că numai oamenii răi ajung aşa, pe drumuri, ca o pedeapsă. Mai credeam că eu sunt un copil bun, pentru că am de toate. Mi-a fost ciudă pe tine, Mihai, când am văzut că eşti altfel decât mine. Şi vă spun acum un secret: şi eu am văzut, de ziua mea, faţa lui Petru lipită de geam şi privind cu jind la noi... Dar am gândit că „aşa-i trebuie". Mă simt acum cu un suflet foarte mic...

- Iar eu vedeam pe geam un băiat foarte îngâmfat, de care am râs mai târziu, făcu haz Petru. Iată că lucrurile se mai schimbă, uneori, în bine. Mă bucur că ai primit să fii prietenul meu! îi zise el lui Victor.

Mihai mergea alături de ei, gânditor.

- Să nu-mi spui că vrei acum să schimbi toată lumea, glumi Victor către Mihai. La ce te gândeşti?

- M-am crezut bun când l-am ajutat pe Petru. Dar acum, când văd că sunt atâţia oameni neajutoraţi... şi mulţi bătrâni... La asta mă gândeam. Dar, Victor, nu mi-ai povestit niciodată cum ai făcut primul pas ca să te apropii de Petru şi ca să te transformi în prietenul bun de astăzi. E o taină sau ne poţi spune?

- Nu, nu e o taină. Mi-e ruşine să vă spun. Într-o seară, după ce am vrut să nu mai stau cu tine în bancă, mama mi-a citit o poveste despre un copil sărac care, crescând, a ajuns împărat. În multe alte poveşti am văzut, în plus, că fiii cei mai mari de împărat şi mai încrezuţi se fac de râs, până la urmă. Am înţeles că nu sărăcia sau bogăţia hotărăsc cinstea pe care o merită un om. În noaptea aceea m-am perpelit. Vă visam pe voi doi stând pe tronuri, ca nişte regi, iar eu eram servitorul vostru, la picioarele voastre. Chiar şi aşa, în vis, voi îmi dădeaţi haine frumoase şi hrană bună. Când m-am sculat, m-am simţit mic şi murdar. Nici micul dejun, atât de gustos, nu m-a liniştit. Nici jucăriile, nimic. La şcoală n-am ridicat mâna ca să răspund, în ziua aia. Şi acum îmi pare rău...

- Păi, să-ţi treacă tristeţea! Tu ai înţeles ceva ce alţii nu înţeleg niciodată: să iubeşti pe cel de lângă tine şi să-l ajuţi, aşa cum e el! se bucură Mihai. Noi vrem să facem un pas mai departe: să lăsăm regretul pentru ce-a fost şi să facem planuri noi de ajutare a altora. Cel puţin eu asta vreau să fac. Să conduc o fundaţie umanitară sau... Oricum, nu cred că am terminat, dacă l-am ajutat puţin pe noul nostru prieten.

- Da? Atunci aşa vom face! Ce puternici suntem toţi trei, împreună! zise cu voioşie Victor.

 

 Ce credeţi, stimaţi cititorii? Oare ce au devenit Mihai, Petru şi Victor, atunci când au crescut mari? Credeţi că elanul lor de a ajuta pe alţii a fost de moment sau a continuat, de-a lungul timpului?



 


 

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost 0

Commenter cet article

vkarole 13/11/2008 19:40

bonne continuation pour ce blog

Mirela 13/11/2008 19:59