Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Scrisul e o forma de tacere?... Scrisul iti deschide aripile interioare?... Scrisul e o briza, vara?... Poti scrie pe frunze?

Micul Print, Antoine de Saint-Ex

Publié le 14 Septembre 2008 par Mirela in Autori - Carti - Edituri

 

Saint-Ex,
scriitor şi aviator

 


Antoine de Saint-Exupéry, cunoscut şi ca „Saint-Ex" este un poet, scriitor şi aviator francez, născut la 29 iunie 1900 la Lyon, într-o familie nobilă. Tatăl său, vicontele Jean de Saint-Exupéry a murit pe când Antoine avea patru ani şi încă patru fraţi şi surori. Mama sa, Marie Boyer de Fonscolombe, o femeie profund optimistă, şi-a dedicat viaţa creşterii şi educării copiilor. Pasiunea pentru avioane a început graţie noului aerodrom de la Ambérieu-en-Bugey, care l-a impresionat. Primul său poem a fost scris de copil, după „botezul zborului". A continuat să scrie poeme, mai ales melancolice.

Serviciul militar l-a pus din nou în legătură cu pasiunea sa pentru avioane, urmând şi cursuri de pilotaj. În 1922 e recunoscut ca pilot militar şi promovat caporal. Dar, în acelaşi an, având un accident de avion, nu mai poate zbura. Urmează ani de tristeţe pentru Antoine, până în 1926, când este angajat ca director pentru supravegherea liniilor aeriene al companiei Latécoère, viitoarea Aéropostal. Mai întâi, el va efectua transport de curierat între Toulouse şi Dakar. În 1929 el publică „Currier sud", autobiografie, şi contribuie la dezvoltarea companiei Aéropostal până în Patagonia. În 1931 publică „Vol de nuit", roman în care evocă memoriile sale din America de Sud. În acelaşi an, se căsătoreşte cu Consuelo de Gomez, scriitoare şi artistă salvadoriană.

După Aéropostal, Antoine rămâne pilot de încercare şi, în paralel, jurnalist. Ca reporter, face curse în Vietnam sau la Moscova. În 1935, încercând un raid Paris - Saigon, aterizează forţat în deşertul Libiei. Amintirile sale cu privire la aceasta îi folosesc ca să scrie „Terre des hommes". Această operă va primi premiul Academiei franceze.


La începutul celui de-al doilea război mondial, în 1939, el a fost rechemat în armata aeriană, unde va efectua recunoaştere aeriană. Şi după înfrângerea Franţei, va rămâne legat de aviaţie. În 1943 i se publică „Micul Prinţ". La 31 iulie 1944, decolează din Corse pentru o misiune de cartografiere... din care niciodată nu s-a mai întors. Este declarat dispărut oficial în 31 iulie 1945 şi recunoscut „mort pentru Franţa" în 1948. În anul 2000 au fost găsite fragmente din aparatul său de zbor, în Marea Mediterană, care au fost identificate şi recunoscute în aprilie 2004. Aeroportul din Lyon a fost redenumit „Aeroportul internaţional Lyon Saint-Exupéry", gara TGV - „Lyon - Saint - Exupéry". O inscripţie pe zidul Panthéonului din Paris îi cinsteşte memoria. Nenumărate străzi, pieţe, bulevarde, cinematografe, biblioteci sau instituţii şcolare din Franţa şi nu numai îi poartă numele.

Opera lui Antoine de Saint-Exupéry este prioritar inspirată din experienţa sa de pilot la Aéropostal, mai puţin „Micul Prinţ", povestire poetică şi filosofică, vândută în peste 80 de milioane de exemplare în lume, marele său succes. Ca un citat reprezentativ din această operă, îl putem reţine pe următorul: „Toutes les grandes personnes ont d'abord été des enfants, mais peu d'entre elles s'en souviennent" (Toţi adulţii au fost mai întâi copii, dar puţini dintre ei îşi mai amintesc de aceasta).

(traducere Mirela Șova, de pe site francez)


 


Micul Prinţ

                                                                 Micul Prinţ

 Micul Prinţ


Cum am ajuns să citesc „Micul Prinţ"? Destul de târziu, recunosc, dat fiind că am avut o copilărie marcată de comunism şi de „cărţi pe sub mână", care nu se găseau oficial în librării... În facultate, un coleg mi-a spus: „Știu o carte atât de faină, încât, îndată ce îmi fac un prieten, cumpăr un exemplar din ea şi i-l fac cadou! Toţi prietenii mei o au şi au citit-o!" Aşa că m-a făcut curioasă. Am citit-o şi eu. Abia apoi am văzut şi ecranizări realizate după carte, am citit despre autor etc.

Întrebarea primă care se pune: e o carte pentru copii sau pentru adulţi? Copiii o înţeleg, o plac, o gustă? Nu ştiu, cred că da. Dar sigur este pentru sau şi pentru adulţi. Iar în dedicaţie, autorul spune că e pentru un adult..., pe când era băieţel...

 

Aici nu o voi povesti... E doar un îndemn la lectură... Ci voi prezenta ce mi s-a părut cel mai frumos din carte, ce a rămas în amintirea mea şi după ani (şi peste amintirea lecturii, s-a aşternut stratul re-lecturii, apoi imagini de film - o ţesătură spre ne-uitare): şi anume, întâlnirea dintre Micul Prinţ şi vulpe. Nu era o vulpe oarecare, ci vulpea aceea, foarte înţeleaptă, care i-a spus Micului Prinţ:


„Tu nu eşti deocamdată pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Și nici tu nu ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de celălalt. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume... (...) Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viața mea se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiţi de-ai tuturora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie. (...) Te rog, îmblânzeşte-mă. (...) Nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim. Oamenii nu mai au timp să cunoască nimic. Cumpără lucruri de-a gata, de la negustori. Cum însă nu există negustori de prieteni, oamenii nu mai au prieteni. Dacă vrei cu adevărat să ai un prieten, îmblânzeşte-mă!"


Dialog - poezie este între vulpe şi Micul Prinţ - care nu are timp să îmblânzească o vulpe, dar până la urmă îşi face... şi o îmblânzeşte. În felul acesta, el conştientizează şi prietenia cu floarea de pe planeta lui, pe care o îmblânzise..., de asemenea... La momentul despărţirii de vulpe, ştiind că ea va plânge, el îi spune:

„Din vina ta, eu nicidecum nu-ţi voiam răul, ci numai tu ai vrut să te-mblânzesc...", iar vulpea îi face un cadou de adio..., mai exact îi dezvăluie taine pe care lumea pare că le-a uitat: „Limpede nu vezi decât cu inima. Ochii nu pot să pătrundă-n miezul lucrurilor" și „devii de-a pururi răspunzător pentru ceea ce ai îmblânzit."


Întreaga carte este aşa. Poezie fără versuri, adâncime, inocenţă şi odă a prieteniei pure. Hotărât, trebuie s-o recitesc!

 
  


Nu e vulpe, doar câine... ! (când poezia se transformă în tristețe)


Mergând recent cu familia la Mânăstirea Cernica, după ce ne-am închinat la raclele cu sfintele moaşte, spre întoarcere a încercat să se împrietenească un căţel cu noi. Era un câine de pripas, şi sunt mulţi la mânăstire, şi nu numai, tot Bucureştiul e plin... Știam că nu e bine să-l amăgim, cu o atenţie de moment... Dar era atât de insistent ca să-l mângâiem un pic şi să-i dăm ceva de mâncare, încât până la urmă am acceptat. Era foarte fericit. Noi ne-am suit în maşină, să plecăm. A înţeles el că nu e bine... şi a început să sară pe maşină, fără vreun lătrat, doar-doar îi vom face loc... Când a pornit motorul, în sfârşit, s-a resemnat. Se uita după noi.

Şi abia atunci am înţeles că pentru câine e o dramă să fie de pripas, fără stăpân, al nimănui. Nu doar pentru oameni e greu să se strecoare între haitele de câini vagabonzi, mai ales la anumite ore..., ci şi pentru câini e greu fără rostul bine stabilit de a fi folositor omului. Degeaba îl sterilizezi şi îl retrimiţi în singurătatea cartierului sau a altui loc..., iar dacă nici nu îl sterilizezi, atunci îl laşi se reproducă într-un şir al lipsei de sens...

Câinele de la mânăstire ne va ţine minte. Pentru câteva momente, a avut stăpân.

 

 

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article