Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Scrisul e o forma de tacere?... Scrisul iti deschide aripile interioare?... Scrisul e o briza, vara?... Poti scrie pe frunze?

Spicuiri spre folos (5)

Publié le 12 Septembre 2008 par Mirela in Pastile... spre luare-aminte

 De la Sfântul Ignatie Briancianinov                De la episcopul Kallistos Ware
Din Patericul Athonit                                                   De la Arhimandritul Vasilios
                  De la părintele Dumitru Stăniloae




De la Sfântul Ignatie Briancianinov

- Petrecere și loc fără necazuri pe pământ - acestea sunt vise cu neputință de împlinit, pe care le caută mințile și inimile străine de luminarea dumnezeiască, înșelate de draci. Ni s-a poruncit să căutăm pacea sufletească, purtându-ne unii altora neputințele. Nu prin schimbările de loc, care se nasc numai și numai din osândirea aproapelui. Loc și viață fără necazuri sunt în cer și sunt atunci când inima află smerenie și smerenia intră întru răbdare.

- Drumul către Hristos începe și se termină sub călăuza fricii de Dumnezeu, nu pornind de la simțământul dragostei de Dumnezeu (că atunci ne aflăm în înșelare de sine). Dragostea ne este dăruită de Dumnezeu Însuși, abia după ce ne-am curățit de patimi. Și frica de Dumnezeu e dar, care se cere prin rugăciune. Hristos ne recomandă și frica, astfel: pe cel care se lasă în voia izbucnirilor de mânie și ură, îl amenință cu focul gheenei; pe cel ce calcă conștiința în picioare, îl amenință cu temnița, iar pe cel ce se lasă atras de poftele necurate îl amenință cu muncile cele veșnice. (Matei 5, 22) Frica de Dumnezeu se arată prin statornica trezvie și luare-aminte la sine. Pentru aceasta: aducerea-aminte cât mai deasă de moarte și de Judecata veșnică. De aceea ne-a și vestit Hristos despre sfârșitul lumii. Desfătarea trupească alungă frica de Dumnezeu din suflet.

- Crucea noastră este frica de Domnul. Precum cel răstignit nu-și poate mișca membrele în voie, așa și noi suntem datori să ne îndreptăm voia nu spre ce ne place în vremea de acum, ci potrivit cu Legea Domnului.

- Cine plinește voia lui Dumnezeu de frica muncilor, este începător. Cine o împlinește și o și iubește, acela e desăvârșit. Cel desăvârșit are frica de a nu cădea din unirea cu Dumnezeu. Dar nu se poate atinge frica desăvârșită decât prin frica începătoare.

- La venirea ispitelor, nu vă lăsați pradă întristării, deznădejdii, trândăviei, cârtirii (semne ale trufiei și necredinței), ci mărturisiți că sunteți vrednici de pedeapsă, că aveți nevoie de ea, și atunci vă va mângâia Dumnezeu. Necazurile sting mai ales trufia.

- Strămoșii au săvârșit în rai, o singură dată, încălcarea unei singure porunci a lui Dumnezeu, iar eu, păcătosul, aflându-mă în sânul Bisericii lui Dumnezeu, calc neîncetat toate dumnezeieștile porunci ale lui Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul meu.



De la Episcopul Kallistos Ware

- Filocalia e o cale spre ecumenism autentic.

- Moartea e singurul eveniment determinat, inevitabil, la care se poate aștepta omul. În același timp, moartea este o taină. Moartea nu e ceva de la sfârșitul vieții; zilnic murim cumva, prin somn. Și mereu suntem siguri că ne vom trezi. Crescând, moare câte ceva vechi din noi, ca să se nască altceva. Murim când ne depărtăm de cineva drag; când suntem părăsiți; când ne moare cineva drag; credința noastră însăși trebuie să moară mereu. E vorba de o moarte cu caracter creator aici.
Simultan, moartea e ceva nefiresc. Este dar al lui Dumnezeu, pentru că viața veșnică în această lume căzută ar fi fost un destin teribil. Dumnezeu a desfăcut unirea dintre suflet și trup, pentru a le recrea, a le reuni la învierea de obște, a le aduce la plenitudinea vieții.

- Calitățile ființiale ale persoanei umane: libertatea, lucrarea harului, comuniunea, creșterea.

- Ordinea rugăciunii: de mulțumire, de pocăință, de cerere. Pocăință (gr. metanoia) nu înseamnă numai un acces de remușcări, ci o recentrare a vieții noastre pe Sfânta Treime, înseamnă "minte nouă", înseamnă a privi nu ceea ce n-ai reușit să fii, ci ceea ce poți încă deveni cu harul lui Hristos. Este imposibil să-ți vezi păcatele înainte de a vedea lumina lui Hristos. Cu cât se apropie omul de Dumnezeu, cu atât se vede mai păcătos.

- Darurile unui părinte duhovnicesc: discernământul (citirea gândurilor), iubirea semenilor (coborârea în suferință), transformarea mediului înconjurător. Darul fiului duhovnicesc: ascultare totală și necondiționată.

- Despre tăcere, Avva Pimen zice: Este un om care se pare că tace, dar inima lui osândește pe alții. Unul ca acesta totdeauna grăiește. Și este altul care de dimineață până seara grăiește și tăcere ține, adică fără folos nimic nu grăiește. Tăcerea de care vorbesc Părinții nu e cea cu gura, ci cea cu inima. Sfântul Ioan Scărarul spune: Isihia înseamnă izgonirea oricărui gând. Omul ar trebui să rămână mereu tăcut și să-L lase pe Dumnezeu să vorbească. Aceasta se va realiza deplin în veacul viitor.




Din Patericul athonit

- Gândurile hulitoare sunt toate de la diavolul, nu de la om. Prin gândurile acestea, diavolul îi chinuie de obicei pe oamenii sensibili, pentru a-i zdrobi și a-i duce la deznădăjduire. Gândurile hulitoare sunt ca avioanele, care ne deranjează cu zgomotul lor fără să vrem, dar și fără să putem să le împiedicăm. Arma antiaeriană grea e psalmodia, pentru că ea este și rugăciune înaintea lui Hristos, dar și dispreț pentru diavol.

- Rugăciune cu cuvintele noastre se îngăduie numai în afara Bisericii. În Biserică facem rugăciunea prin sfintele slube care sunt. Trebuie să luăm aminte la ce se citește. Putem zice însă Rugăciunea lui Iisus în timpul slujbelor, numai în momentele de întrerupere, și când se întâmplă să nu auzim ce se citește sau cântă.

- Starețul Varsanufie: Nu trebuie să ne mâniem pe cei ce ne pricinuiesc mâhnire. Sunt făcătorii noștri de bine. Ei ne arată nedesăvârșirile noastre de care noi înșine nu ne dăm seama. Suferirea se face cu liniște și cu rugăciune pentru ei.

- Păcatul de moarte este acela de care omul nu se pocăiește și care îi dă orbire.




De la Arhimandritul Vasilios

- De multe ori cuvântul nostru este flasc și lipsit de putere. Pentru ca să fie transmis și să dea viață, cuvântul trebuie să se întrupeze. Numai atunci cuvintele tale spun ceva, când împreună cu cuvântul tău dai altuia trupul și sângele tău. Spunând la Cina cea de Taină: Luați, mâncați..., Beți dintru acesta toți..., Domnul a recapitulat taina propovăduirii Lui.

- Teologia Îl arată pe Cel negrăit;
Icoana - pe Cel nevăzut;
Sfințenia - pe Cel necuprins.

- Fiecare Euharistie vestește moartea Domnului. Fiecare Euharistie vestește moartea noastră și arvuna vieții veșnice. Și moartea (trupească) a credinciosului vestește Euharistia. Cu cât moartea e mai de bună voie, cu atât e învinsă moartea inevitabilă, care vine. Cu cât mai mult este o moarte împărtășirea euharistică, cu atât mai mult câștigă teren și putere în noi viața.

- Dumnezeiasca Liturghie nu e o adunare de oameni cu un program, un plan, o concepție, o ocupație sau o misiune stricte. Liturghia e libertatea omului la care ne-a eliberat Hristos. În dumnezeiasca Liturghie învățăm să iubim. Liturghia face ca organismul să funcționeze treimic.

- Icoana presupune Schimbarea la Față. În icoană sunt redate cerul nou și pământul nou. Icoana e noul stâlp de foc ce călăuzește pe noul Israel în pământul făgăduinței. În fața icoanei stai cu frică, dor și bucurie. Stai în fața ei. Te închini. Iei viață. Sorbi din ea, te hrănești, fără să te saturi. Ceea ce te hrănește acum nu va lipsi vreodată.

- Sfântul iubește pe toți și pe toate înainte de a le cunoaște. Le cunoaște prin iubire. Când te apropii de un sfânt, vezi că suferă pentru tine, că te cunoaște, că te îmbrățișează înainte de a te vedea, că te iubește înainte ca tu să-ți dai seama, că este sinea ta cea mai lăuntrică, este adâncul tău, în același timp familiar și necunoscut, nu ceva străin. În el cunoști iubirea. De aceea, dacă îi privești pe ceilalți ca străini de tine, nu te cunoști pe tine însuți. Sfântul - omul înălțat în spațiul conștiinței de sine treimice.
 


De la părintele Dumitru Stăniloae

- "Conventum" - venirea la un loc a două sau mai multe persoane »» cuvânt; nu numai exprimarea gândului cuiva, ci și comunicare între persoane, prin iubire. Acest sens al cuvântului arată împreună eternitatea Cuvântului cu Tatăl. Lumea a fost creată printr-un conventus al iubirii între Tatăl și Fiul. Dumnezeu a înzestrat pe oameni cu cuvânt, dându-le putința de a-l folosi, precum vorbește El liber, când îi creează, dar realizând toate spre bine. Însă pe oameni îi lasă liberi. Oamenii pot folosi cuvântul contrar, rămânând totuși legați între ei prin cuvântul lor contrazicător.

- Numai unindu-ne prin iubire cu Dumnezeu ne vine de la El puterea normală a unității firii umane. Iubirea de sine răsare din neștiință; omul trebuie să ocolească neștiința prin rațiune și să se miște numai spre Dumnezeu, prin cunoștință. Prin Hristos ajungem astfel să socotim pe celălalt ca pe noi înșine.

- Faptul că Hristos Și-a putut organiza cu voia Sa un trup omenesc, și lucra prin cele omenești ale Lui, în mod curat și minunat cele dumnezeiești, prin mijlocirea unor fapte trupești, arată că a creat El Însuși pe om cu trupul lui material, și deci materia întreagă în stare de a fi însușită și folosită ca mediu de manifestare a Persoanei Lui Dumnezeiești.

 


 

 

Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article

didier 13/09/2008 18:23

MERCI MIRELA DE POSTER POUR LA COMMUNAUTé UTOPIA BONNE SOIRéE DIDIER

Mirela 13/09/2008 19:00


Avec beaucoup de plaisir, avec amitie, Mirela.