Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Scrisul e o forma de tacere?... Scrisul iti deschide aripile interioare?... Scrisul e o briza, vara?... Poti scrie pe frunze?

Povestea elanului mic si a elanului maaare

Publié le 4 Septembre 2008 par Mirela in Mami - fii Seherezada!

Povestea elanului mic şi a elanului mare

 

 

 


- Mami, uite, azi nu mai spun eu ce prăjitură vreau, ci hotărăşti tu...

- Atunci, sper să-ţi placă pişcoturi în ciocolată albă cu lămâie, şi, de asemenea, povestea mea cu... elani.


Ei..., se spune că va fi odată, ...ah, am greşit, era odată un elan mare (dar toţi elanii sunt mari, să ştii!) a cărui elăniţă aştepta să nască un pui. Şi într-o zi, elăniţa aduse pe lumea polară un pui... Dar ce să vezi? Era singurul pui de elan din turmă... prea mic.

- Se va prăpădi iute, n-o să apuce să crească, îşi ziseră mâhniţi părinţii-elani. Îl lăsară să înveţe singur să meargă şi să se descurce la rumegat ramuri de copac... Cu toate că era mic, elanul se încăpăţâna să crească şi să nu se lase mâncat de vreo fiară sălbatică. Dar turma de elani îl respingea, bineînţeles. Nu că aşa ar fi normal, dar... toţi credeau că e ceva cu el, că e prea mic.

Crescuse o jumătate de metru în înălţime şi aşa rămăsese. Era grăsuţ, mânca mult, să-i ajungă din urmă pe ceilalţi - aşa credea el că îi ajunge! - dar prin cine ştie ce secret, tot mic rămânea...

Ei, dar nu există pe lume un singur elan bătut de soartă... Se mai născuse un elan în turmă, în altă elan - family, de data asta prea înalt... Dacă media în turma de elani era de doi metri înălţime, acesta avea trei - şi tot mai creştea. Turma îi respingea pe amândoi: îi considera nepotriviţi. Numai că aceluia înalt nu îndrăznea să-i spună pe de-a dreptul să-şi caute de drum. De, era impunător! De cel mic însă, sperau să scape mai uşor.


Într-o zi, cel mic fu trimis să ronţăie ramuri într-un luminiş mai depărtat.

- Chiar trebuie... să mă duc singur... acolo? se îngrozi acesta, bănuind că nu e ceva bun pentru el drumul acela.

- Du-te! Sunt copăcei pitici, la care ajungi şi tu..., îl îmbiară înţelepţii elani, conducători ai turmei.

Ca să-şi arate supunerea faţă de comunitate, micul elan se duse. Erau, într-adevăr, copăcei pitici în luminiş. Se mai linişti. Trecu la molfăit. Un mârâit din spatele unui tufiş îl făcu să îngheţe. Un urs? Sau ce? Vru să fugă, dar picioarele i se împleticeau. „Gata. S-a zis cu mine...", gândi el, neputincios. Un tropăit cunoscut, de elan, se auzi din direcţia tufişului. Zgomote de bătaie, apoi mârâitul depărtându-se.

Paralizat, micul elan aştepta să-şi vadă salvatorul. Era elanul cel crescut prea înalt, care gonise „dihania" cu coarnele sale impunătoare.

- Prietene, vino cu mine. Turma a plecat, e deja departe. O s-o ajungem din urmă, fii fără grijă, îi spuse acesta micuţului.

- Dar cum aţi ştiut, domnule elan, să veniţi la timp? bâigui, revenindu-şi din spaimă, elănuţul.

- Ei, am fost trimis şi eu cu treburi..., pe unde nu fierbe oala turmei. Dar de mine nu scapă ei aşa uşor. E-heeee... Nu ştiu ei pe cine întărâtă! Haide, prietene, la drum! Nu te teme, îi vom ajunge, ştiu eu o scurtătură. Ei n-au luat-o pe acolo, e drum periculos. Dar mie îmi ştiu de frică fiarele! E suficient să-mi rotesc coarnele! Înălţimea are şi avantaje. Vai ţie, biet pitic, tu n-ai cum să rezişti singur... Hai, nu te amărî, dacă eşti prietenul meu, o să te apăr...!


Întremat şi încrezător, micul elan zburda de fericire. Cu un protector aşa înalt... sigur că-i va fi şi lui bine. Un lucru nu înceta să-l preocupe: când vor ajunge la turmă, aceasta cum îi va primi?

După un drum plin de peripeţii... nesemnificative, cei doi zăriră turma. Erau toţi aşa liniştiţi, ca şi cum nu pierduseră pe doi dintre ei... Chiar şi părinţii micului şi marelui elan mestecau frunze şi crengi cu indiferenţă. La vederea celor doi, turma se agită. „Iar au venit ciudaţii."

- Poate ar fi trebuit să găsim o altă turmă, în care nu contează înălţimea, îi spuse elanul cel mare celui mic, pe când se apropiau. Păcat însă că nu există aşa ceva. şi apoi, asta e turma noastră, cu ei stăm. Dar fii pe pace şi las' pe mine!

Elanul cel uriaş îşi croi drum spre înţelepţii turmei. Ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, aceştia mimară o plăcută surpriză.

- Mulţumim de ocolul pe care ne-aţi silit să-l facem... Să nu se mai întâmple asta. Apropo, pe traseu ne-am întâlnit cu o altă turmă, de elani uriaşi... Aceştia ne-au spus că se vor interesa îndeaproape de situaţia noastră! Nu cred că vă doriţi război! glumi (pe un ton cât se poate de serios) elanul. Şi, mai apoi..., adăugă el, ghicind gândurile înţelepţilor, nu am rămas cu ei, pentru că aici e familia noastră, iar ăsta micu... acolo chiar nu ştiu cum s-ar fi descurcat!

- Bine, bine, dar să nu vă fie cu supărare... nu am vrut să vă depărtăm de noi... Ne bucurăm că v-aţi întors! Vom da o petrecere în cinstea ... regăsirii voastre, ca să ... Vă rog, nu vă supăraţi, se înmuie marele înţelept. (Știa el ceva de existenţa turmei elanilor uriaşi, şi nu ar fi vrut să aibă probleme cu aceia...)

Cei doi elani, şi cel mic, şi cel mare, au fost în centrul atenţiei la serbarea „ramurilor de elan". De atunci, nimeni nu mai îndrăzni să le caute nod în papură, ba chiar părinţii de elan începură să se bucure dacă li se năştea un pui mai înalt decât media... sau unul mai scund.

Şi aşa, în turmă se instală armonia...

Am încălecat pe-un ban

Şi v-am spus povestea c-un elan!


- Iată, pişcoturile sunt gata, poţi gusta, băiete, şi..., ai grijă, în ultima vreme te-ai cam înălţat!... (Ha, ha, ha).
 

 


Spre povești originale (creație Mirela Șova), dați click aici.
Spre povești clasice repovestite, dați
click aici.


 

  Autor: Prof. Religie Mirela Șova

Commenter cet article