Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Scrisul e o forma de tacere?... Scrisul iti deschide aripile interioare?... Scrisul e o briza, vara?... Poti scrie pe frunze?

Educatia parintilor la inceputul mileniului III

Publié le 1 Août 2008 par Mirela in Referate

Referat
Mirela Șova

Educaţia părinţilor
la începutul
mileniului III

 

 



Educaţia părinţilor este o dimensiune a educaţiei permanente şi a educaţiei adulţilor, ei acordându-i-se astăzi o foarte mare importanţă, deoarece presupune responsabilizarea părinţilor pentru viaţa familială şi pentru sănătatea mintală şi morală a copiilor lor.

Dar de ce ar fi nevoie mai ales azi de o asemenea prioritate? De mii de ani, părinţii nu au urmat cursuri speciale pentru a fi părinţi... Ei au folosit ceea ce au învăţat de la înaintaşii lor; au avut modele pe părinţii lor, pe bunici şi pe străbunici, mai ales în condiţiile familiei lărgite, în care neamul se extindea   într-un anume loc (sat), fără separarea / mutarea unor membri la mari distanţe. De asemenea, tradiţia, în trecut, constituia un factor de coeziune şi de înţelepciune pentru membrii familiei, transmiţându-se din generaţie în generaţie; azi însă întâlnim mentalităţi total diferite la părinţi versus copii etc.

Trăim într-o lume bulversată de informaţie şi de contactul cu prea multe adevăruri, din care nu ştii pe care să-l alegi... Totuşi, chiar şi aşa, copilul are ca principale modele de viaţă pe părinţii săi!

Aceşti părinţi, pe umerii cărora apasă o uriaşă responsabilitate, resimt astăzi nevoia de ajutor specializat, pentru a-şi împlini cum se cuvine rolul. Prea mult timp ei au fost lăsaţi să-şi exercite funcţia doar pe seama experienţei empirice a fiecăruia sau a autoinformării din lucrări mai puţin accesibile. Mai mulţi psihologi recomandă apariţia şi frecventarea unor cursuri cu părinţii, cu ajutorul medicilor pediatri, al specialiştilor în puericultură, al psihologilor, al pedagogilor, al asistenţilor sociali, al preoţilor. Această pregătire a părinţilor se consideră a fi utilă pentru ei încă din perioada în care se hotărăsc să aibă copii, prelungită pe parcursul concediului pre şi post - natal şi în continuare.

Sociologia şi psihologia modernă, cu precădere, au ajuns la concluzia că orice sistem de educaţie rămâne neputincios, dacă se izbeşte de indiferenţa sau opoziţia părinţilor. De aceea, se propune azi ca şcoala însăşi să aibă o misiune suplimentară, de educare a părinţilor, pentru a contribui cu succes la educarea copiilor.

Conştiinţa educativă a părinţilor trebuie formată pe trepte:

- a viitorilor părinţi;

- a părinţilor cu copii mici;

- relaţia şcoală - familie;

- rolul mass-mediei în educaţia părinţilor;

- formarea formatorilor pentru educaţia părinţilor.


Relaţia şcoală - familie ar trebui să presupună:

- înfiinţarea de asociaţii ale părinţilor / şi profesorilor, cu largă libertate de iniţiativă;

- şcoli ale părinţilor (cum există deja în Franţa) şi şcoli ale mamelor (ca în Germania);

- consilii de administraţie formate din părinţi (exclusiv sau în majoritate), ca în ţările occidentale, cu rol informaţional, consultativ şi decizional. În schimb, în Estul Europei există doar comitete de părinţi pe clase şi pe şcoli, fără rol decizional.

- reviste şi programe radio şi TV pentru educaţia părinţilor (v. Occident).

Punctul cheie îl constituie formarea formatorilor (mai ales a celor care prin profesia lor sunt în relaţie cu familia şi cu copiii: profesori, medici, jurişti, preoţi etc.) Cooperarea cu familia poate fi pentru profesor un test profesional, pentru că părinţii sunt „clienţi" ai şcolii; eficacitatea învăţământului poate fi ameliorată prin cooperarea între şcoală şi familie.

În multe ţări occidentale există profesori specializaţi pe problemă (consilieri). Soluţia ideală ar fi ca toţi profesorii să colaboreze cu familiile, iar profesorii specialişti să rezolve cazurile diferite.

Dr. Ghe. Bunescu şi o echipă de cercetători de la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei - laboratorul Educaţie Permanentă au întreprins o investigaţie pe un eşantion de 3500 de subiecţi (elevi, părinţi, profesori), pentru a afla nevoile de educaţie specifice, pe categorii de părinţi şi oferta educaţională posibilă. De asemenea, se încearcă în prezent o sensibilizare a părinţilor şi profesorilor pentru organizarea primelor asociaţii de părinţi din România şi s-a propus factorilor de decizie parlamentară şi guvernamentală instituirea obligativităţii legale de înfiinţare a consiliilor de administraţie şcolară, în care reprezentanţii (asociaţiilor) părinţilor să capete o pondere sporită şi un rol decizional.

Ministerul Educaţiei şi Cercetării a dispus chiar din semestrul II al anului şcolar 1999 / 2000 ca şcolile, liceele şi Casele Corpului Didactic să introducă în oferta şcolii / planurile de activitate programe concrete de educaţie a adulţilor. (ordinul 3062 din 18 I 2000) Aceste programe pot fi elaborate în cooperare cu autorităţile locale, cu reprezentanţi ai societăţii civile (organizaţii nonguvernamentale, sindicate, părinţi, reprezentanţi ai cultelor etc.) şi cu reprezentanţi ai patronatelor. (Exemplu de proiect: „Educaţia copiilor azi", al Fundaţiei „Copiii noştri", în parteneriat cu Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi cu UNICEF).

Menţionăm că mulţi părinţi din întreaga lume s-au orientat deja - chiar şi de la noi din ţară - spre lecturarea cu folos a unor cărţi scrise de pediatri, psihologi, consilieri familiali, teologi, care au ca principal scop armonizarea relaţiilor dintre părinţi şi copii, acordarea unei educaţii adecvate copilului în familie. Cu alte cuvinte, unii părinţi au înţeles folosul apelului la experienţa şi cunoaşterea specialiştilor.

Spre exemplu: Dr. Ross Campbell: „Cum poţi să-ţi iubeşti cu adevărat copilul", „Cum poţi să-ţi iubeşti cu adevărat adolescentul", „Copii în primejdie", „Copiii noştri şi drogurile"; Ep. Irineu de Ekaterinburg: „Călăuziri pentru creşterea şi educarea ortodoxă a copiilor"; Stela Iancu: „Psihologia şcolarului"; Emilia Albu: „Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi - prevenire şi terapie" ş.a.

Alţii consultă propriu-zis specialişti, pentru diferite probleme care apar în relaţia cu proprii copii.

Însă observăm că există în multe situaţii un recul faţă de ideea de „asociaţie". Nu numai faţă de asociaţiile de părinţi / profesori, ci faţă de această idee în general. Cităm din comunicatul Delegaţiei Comisiei Europene pentru România („Programe ale Uniunii Europene pentru România, Fişa de Sector „Societatea Civilă", septembrie 2004):

„Dezvoltarea unei societăţi democratice este legată de apariţia şi dezvoltarea unei societăţi civile deschise, în special de dezvoltarea ONG-urilor (organizaţiilor non-guvernamentale) care pot răspunde cerinţelor cetăţenilor printr-o implicare activă şi prin activităţi de informare şi responsabilizare."


Aici se afirmă nevoia de a sprijini ONG-urile, ceea ce se constituie ca o prioritate în cadrului procesului de aderare. Ce este un ONG?

ONG = Organizaţie non-guvernamentală sau neguvernamentală; nucleu format prin iniţiativa şi dăruirea unor oameni dedicaţi unor idei; o convenţie prin care mai multe persoane pun în comun, în mod permanent, contribuţia lor materială, cunoştinţele şi activităţile lor, pentru realizarea unui scop care nu urmăreşte foloase pecuniare sau patrimoniale. Scopul asociaţiei poate fi pur ideal, poate să corespundă intereselor generale ale colectivităţii, poate să urmărească obiectivele specifice unei categorii sociale, profesionale sau culturale din care asociaţii fac parte, poate să corespundă intereselor particulare, nepatrimoniale ale asociaţilor. (Legea privind Asociaţii şi Fundaţii, 6 febr. 1924)

Nu progresăm şi stagnăm într-o tranziţie post-comunistă pe toate planurile, pentru că nu ne unim spre bine. Această idee poate fi dusă şi mai departe, dacă ne referim acum la unirea noastră ca membri ai Bisericii lui Hristos. De ce familia de azi nu mai e familie? De ce părinţii au uitat cum să fie părinţi? Pentru că nu se mai respectă poruncile dumnezeieşti...

Cităm în sprijinul acestei idei de la Emilia Albu, cartea amintită, precizând că autoarea este doctor în ştiinţele educaţiei:

„După opinia noastră, disfuncţiile educative - factori de risc comportamental de provenienţă familiară - pot fi puse în bună măsură şi pe seama pierderii rădăcinilor religioase ale familiei, a deprecierii, în general, a funcţiilor moral-normative ale credinţei şi ale valorilor moralei creştine. În mesajul său de Crăciun, Papa Ioan Paul al II-lea (1999) a avertizat că valorile familiei sunt în pericol, că se înmulţesc familiile netradiţionale şi cele neînchegate. Pe fondul slăbirii controlului familial sunt tot mai mulţi copii şi tineri rătăciţi în fapte rele, în lumea drogurilor, creşte aderenţa la secte religioase violent-agresive, cum este satanismul, fenomen interpretat de Sanctitatea Sa ca o expresie a nevoii de credinţă pervertită.

Considerăm oportun să menţionăm câteva argumente ce pledează pentru educaţia religioasă eficientă a tineretului şcolar, cu atât mai mult cu cât se pare că în această privinţă triada şcoală - familie - biserică încă nu şi-a găsit cel mai potrivit mod de conlucrare. (...)

Creştinismul este un trezorier de cultură impresionant, de învăţături şi de principii de viaţă morală. Mulţi sunt cei care văd în credinţă singura cale de ieşire din criză, de renaştere morală şi spirituală a societăţii româneşti contemporane. Necesitatea educaţiei religioase este susţinută de argumente:    a) psihologice; b) etice şi c) sociologice.

a)               Educaţia religioasă invită la reflecţie, la autocunoaştere, la autocontrol. Meditaţia grăbeşte, susţine procesul de maturizare etică şi mijloceşte evidenţierea Eului. Experienţa arată că oamenii credincioşi sunt mai echilibraţi psihic, mai moderaţi, mai cumpătaţi, mai generoşi, mai sensibili la problemele celor din jur.

b)               Într-o perioadă de disoluţie a reperelor morale, educaţia religioasă poate aduce un suflu nou în ceea ce priveşte aspectele relaţionale comportamentale la nivel individual şi social.

c)                Valorile religioase au virtutea de a aduce oamenii laolaltă, de a crea legături durabile, de a solidariza şi de a cimenta unitatea grupală, comunitară."

Aceste programe de educaţie a părinţilor ar trebui să cuprindă la loc de cinste, deci, morala Evangheliei, ca o lumină care nu se demodează odată cu trecerea timpului, ci, din contră, devine tot mai mult o necesitate, pentru o societate aflată în criza căutării iubirii autentice.


Bibliografie:

-         Teoria educaţiei, Marin Călin, All, 1996;

-         Experienţa duhovnicească şi cultivarea puterilor sufleteşti, Pr. Dr. Eugen Jurca, Marineasa, 2001;

-         Curriculum diferenţiat şi personalizat, Polirom, 1998;

-         L'ecole des parents, J. Domenach;

-         Manifestări tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenţi. Prevenire şi terapie, Emilia Albu, Aramis, 2002;

-         Democratizarea educaţiei şi educaţia părinţilor, Dr. Ghe. Bunescu.

 

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova
 

Commenter cet article