Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XVI

pt-roman.jpgCapitolul  XVI

 

 



La ora cinci, Silvia avu neplăcuta surpriză să-l întâlnească pe Adelin. I se păru atât de ciudat, încât nu mai apucă să se gândească la un posibil plan al Corei.

- Cora n-a venit? îl întrebă ea, strângând foaia cu poezia de dragoste, scrisă, bineînţeles, pentru Matei.

- Cora? Nu! Ah..., mi-ai adus poezia. Ce drăguţă eşti, zise Adelin, luându-i foaia din mână.

- Dă-mi poezia înapoi! Nu e pentru tine! Cum îndrăzneşti? se agită Silvia. Cora mi-a întins o capcană. N-o credeam în stare de aşa ceva.

- Vrei să spui că nu a fost ideea ta să ne întâlnim? Ci a Corei? se tulbură Adelin.

- Exact. Dă-mi poezia înapoi. Să ne prefacem că nu s-a întâmplat nimic. Nu e vina ta că ...

- Ei, eu oricum voiam să-ţi spun că-mi eşti foarte simpatică şi că aş vrea să-mi mai dai o şansă... Se poate? Adelin desfăcu foaia. „Poţi alerga pe câmpul visurilor mele, / Tu, numai tu, prietene şăgalnic...”.

- Nu e pentru tine, nu ai dreptul s-o citeşti! se mânie Silvia. Dă-mi-o!

- Nu mi-ai răspuns la întrebare. Şi ce dacă o citesc şi eu? Doar n-am să râd de tine.

- De ce insişti? Doar ştii că sunt prietena lui Matei. Iar poezia e scrisă pentru el. Dă-mi-o şi să ne vedem fiecare de treabă. Sau vrei să-l sun pe Matei? îl ameninţă Silvia.

- Crezi că mi-e frică de el? Bine. Nu te forţez... Ia-ţi foaia. Am s-o cert pe Cora, că m-a minţit, se întristă Adelin, dându-i poezia Silviei.

- Şi pe mine m-a minţit. Tu o cunoşti mai bine, poate. Ea minte de obicei?

- Nu. Dacă a minţit, înseamnă că o frământă ceva. Probabil..., se opri Adelin.

- Probabil că are legătură cu Matei. O să lămuresc eu problema. De acum încolo te rog să ...

- Am înţeles, stai liniştită. Nu eu sunt invitatul să alerge pe câmpul visurilor tale... Adio, frumoaso! Adelin schiţă un salut şi plecă, mâhnit. „Ce e cu Cora? S-a îndrăgostit de Matei? Cu atâta disperare?”

Silvia îl sună pe Matei.

- Alo, eu sunt. Ce s-a întâmplat? Ce-i cu Cora? Uite ce mi-a făcut..., începu Silvia.

- Am demisionat de la depozit, îi explică Matei. Cora s-a dat la mine şi nu mi-a plăcut asta. Cred că s-au rezolvat problemele cu ea. Sper că nu va mai avea curajul să vină la clubul nostru. Voiam să-ţi spun mâine.

- E bine aşa. Sunt uşurată. Sirena era o ispită. Bine. Ne vedem mâine. Pa.

- Pa, Silvia. Tu eşti prietena mea.

- Iar tu eşti prietenul meu, Matei.

 

Multă vreme Cora nu dădu niciun semn de viaţă niciunui membru al grupului. Bănuind că e ceva la mijloc, de natură sentimentală, nici unul dintre ei nu întrebase de ea sau de motivul demisiei lui Matei. În fond, nu aveau nevoie de o „şefă”.

Pentru Matei era mai bine fără serviciu. Putea învăţa liniştit. Putea spera la o bursă de studiu. Se putea întâlni cu prietenii. Cu Silvia se înţelegea din ce în ce mai bine. Nu era încorsetat de relaţie. Silvia nu îl urmărea, nu era geloasă, nu pretindea dreptul la timpul lui liber. Ea îi scria poezii – meditaţii sau de dragoste, iar el strângea relicvele foilor ei într-un sertar. Un singur subiect era evitat sistematic de fată: părinţii ei.

- Silvia, tot cu sărăntocul te întâlneşti? o întrebă doamna Emilia pe tânără, într-o sâmbătă de octombrie.

- Mamă, să nu-i mai spui niciodată aşa! Dacă l-ai cunoaşte! Mă jigneşti şi pe mine, nu-ţi dai seama? E prietenul meu şi sunt mândră de asta. Jumătate din fetele de la liceul nostru se uită cu jind după el. Iar tu..., o apostrofă Silvia.

- Dragă, poţi să ni-l prezinţi, dacă vrei. Eu însă sper că e doar un capriciu de-al tău. Nu mă pot împăca cu gândul că umbli cu fiul unui faianţar. Tatălui tău încă nu i-am zis. Revino-ţi, Silviuţa! Nu te văd trăind în sărăcie. Iar băiatul ăsta, Matei, nu cred că o să vrea să primească bani de la noi... Dar ce spun eu? Desigur că o să-ţi treacă. Nu-i aşa? Silvia, unde ai plecat?

Silvia ieşise înainte de a auzi ultimele cuvinte ale mamei. Ce nedreptate! Nu-i putea spune nimic lui Matei despre asta. L-ar fi rănit... Şi Matei era tulburat, dar de altceva. Trecuse de dimineaţă pe la Doru, pentru că îşi uitase, de vineri, un pulover la el. Nu-l mai anunţase. Pe la nouă dimineaţa era la el. Doru îi deschise uşa, somnoros şi ciufulit. Ai lui erau plecaţi din ţară, într-o delegaţie. Era singur. Dar înăuntru se auzea vocea Alexandrei.

- Hai, Doru, nu mă face să aştept. Am aprins ţigara! Adu-mi cafeaua! Doru!

- Scuze, Dorule, am trecut să-mi iau puloverul. N-am ştiut..., scuze, scuze, îi zise Matei.

- Ce pulover? se fâstâci Doru. Ascultă, Matei, ţi-l aduc eu, luni, la şcoală. Să rămână între noi restul. Mă bazez pe tine. Nici măcar Silvia să nu afle. Nici Alexandra n-o să ştie c-ai trecut pe aici.

Matei se trezi cu uşa închisă în nas. „Ce se întâmplă cu lumea asta? O iau toţi razna?” se gândi el, la întoarcere. Alexandra, mă rog, era o fată mai ... zglobie. Dar Doru? Nu ştia dacă ceea ce simţea era dezgust, regret sau dorinţa de fi şi el „emancipat”. Când se gândea la Silvia, nu-şi putea închipui ceva deşănţat. Poate doar la Cora... Îşi alungă norul de ispite.

Însă la întâlnirea cu Silvia se purtă ciudat. Încercă să o strângă în braţe, să o sărute, într-un moment nepotrivit.

- Matei, s-a întâmplat ceva? Sau azi eşti, pur şi simplu, mai pasional...? îl întrebă aceasta, mirată.

- Din păcate, nu pot să-ţi dau nici o explicaţie acum, se retrase Matei. Iartă-mă.

- Bine, nu insist. Dar dacă te frământă ceva, orice, să ştii că poţi conta pe mine.

Matei hotărâse însă că e mai bine să discute „problema” cu tatăl său, între patru ochi. Chiar în seara aceea el se duse în dormitorul lui Onu şi închise uşa după el, prevăzător. Tatăl său citea un ziar.

- Măi, măi, iar veşti rele despre economia ţării. Grea e viaţa aici, îi zise tatăl.

- Tată, aş vrea să-ţi spun ceva. Puteam să discut cu Marcel sau cu alt prieten, dar cred că e mai bine cu tine. Simt că o să mă înţelegi. Deşi nu ştiu cum să-ţi spun, îi zise Matei, aproape în şoaptă.

- Te ascult. Stai liniştit, nu cred că mă poţi şoca... Prin câte am trecut eu... Mă bucur, în plus, că-mi acorzi încrederea ta. Dă-i drumul!

- Tată, pe lângă Silvia, mai e o fată care mă place. Cora. Ţi-am spus despre ea câte ceva... Dar asta nu e tot. Azi am descoperit că Doru şi Alexandra, ştii, au petrecut noaptea împreună. Doru m-a rugat să ţin secret. Eu ţi-am spus ţie, pentru că mă frământă şi pentru că ştiu că tu nu vei spune nimănui. M-a tulburat chestia asta... M-am purtat şi mai ciudat cu Silvia... Ce se întâmplă?

- Fiule, tu ştii din presă, de la TV, din ce auzi şi vezi, că mulţi tineri şi tinere îşi încep viaţa sexuală mai devreme decât... Nu aşteaptă căsătoria. Fug de orice responsabilitate şi caută doar plăcerea momentului. O plăcere care îi poate costa: copii din flori, avorturi, boli venerice sau în cel mai „bun” caz o instabilitate a sentimentelor, o flămânzire după dragoste adevărată. Iar dacă o porneşti pe acest drum, nu prea mai poţi da înapoi. Cu instinctul nu te joci. Eu te sfătuiesc să ai răbdare. Cât mai multă. Du-te din nou la sală, fă sport, concentrează-te asupra învăţăturii... Nu te pierde. Eşti tânăr, eşti frumos şi inteligent. E normal ca mai multe fete să se uite după tine, mai ales în vremurile astea, libertine. Eu cred că ai ales-o bine pe Silvia. Nu te purta urât cu ea, e prea delicată. Dacă, cumva,  nu-ţi mai place de ea, spune-i-o în faţă, nu sta cu gândul la altele. Dar dacă acelea altele te epatează doar prin tupeu, doar că sunt provocatoare, mai bine lipsă. Crezi că eu nu am cunoscut femei care să-mi facă avansuri? Oho, destule. Dar   m-am făcut că nu le observ. Am păstrat aurul, adică pe maică-ta, şi nu am umblat după tinichele... Poate că o să-ţi par moralist. Tu ştii că îţi vreau binele. Mă rog pentru fericirea ta. Nu te tulbura, când afli de chestii ca cea dintre Doru şi Alexandra. Poartă-te cu ei normal în continuare şi nu îi trăda. Ţi-am mai spus, tu ai cap să faci facultate. Nu ţi-l pierde aşa uşor. Alte întrebări?

- Mulţumesc, tată. Mă simt mai bine acum. Mai puţin singur. Cum e la lucru? Merge? Dar degetele, se mişcă vreun pic?

- E bine la lucru. M-am obişnuit. Fac mături, lumânări ornamentale, ajut la executarea diferitor obiecte de uz casnic... Degetele sunt tot amorţite. Nu se mişcă deloc. Mai aştept. Ce mai face Silvia? I-ai cunoscut părinţii?

- Silvia, ca-ntotdeauna, drăguţă. Nu prea îmi vorbeşte despre părinţii ei. Nici eu nu am insistat. Am înţeles că tatăl ei, care e medic, are multe gărzi la spital, iar mama ei îşi petrece mult timp cu ... ştii, chestii femeieşti: coafură, manichiură, înnoirea garderobei. E notăriţă. Ei sunt bogaţi, tată. Mă prefac şi eu că nu observ. N-am intrat niciodată în casa Silviei, dar nici nu am râvnit asta. Presimt că o să mă simt prost.

- Nu, fiule. Dacă eşti dintr-o bucată, politicos şi îngrijit, n-ai să te simţi prost niciunde. M-ar durea sufletul să te ştiu complexat de ceva. Iar Silvia nu cred că se simte superioară ţie prin situaţia ei materială.

- Da, să nu mai vorbim despre asta. Mulţumesc încă o dată, tată.



Matei se retrase în dormitorul său. „Să scriu la mate sau să joc ceva pe calculator?” stătu el puţin în cumpănă. Tulburarea nu-i trecuse de tot, cu toată înţelepciunea revărsată de tatăl său. Câteva ore jucă Starkraft IV, apoi Warkraft IV. Lăsase temele pentru a doua zi. De-abia jocul prelungit îi alungă din minte înţepăturile grijilor. Cina o luase tot în faţa calculatorului, două sandwich-uri şi un suc. Mama lui nu era de acord cu asta, dar nici nu-l bătea la cap. Avuseseră mai multe discuţii în contradictoriu pe tema asta, mai ales în urmă cu câţiva ani, când luaseră primul lor calculator (între timp, îl înlocuiseră cu altul, mai performant). Pe atunci, Matei stătea numai la jocuri. Ore în şir. Nimic altceva nu-l mai interesa. Nici măcar mustrările mamei, care se chinuia cu Onu, ce era foarte mic. Nici chiar sfatul autoritar al tatălui. Într-o bună zi, singur, Matei simţise că îl doare capul, că îl ustură ochii şi că se plictiseşte, jucând în neştire. De atunci redusese orice joc. Acum se mai juca doar dacă era foarte stresat şi nu ştia ce să facă sau dacă primea un joc nou, foarte interesant. Părinţii nu îi mai spuneau nimic, pe tema asta.

- Numai să nu-l „virusezi” şi pe Onu. E prea mic, îi zisese, mai în glumă, mai în serios, domnul Virgil.

În vinerea următoare, domnul Virgil participă pentru prima dată la slujba Sfântului Maslu, la biserica din cartier. Venise şi doamna Maria cu el, ca şi micuţul Onu.

- Ce-i aia „masl”, mami? întrebase el, după ce prinsese cuvântul din zbor.

- Nu „masl”, ci „maslu”. E o slujbă a Bisericii, cu rugăciuni pentru cei bolnavi, îi răspunse aceasta.

- Atunci de ce mergem şi noi şi nu se duce numai tata? Doar eu şi cu tine suntem sănătoşi! se mirase Onu.

- Ne rugăm şi noi pentru vindecarea tatălui tău, îi zisese mama, încurcată.

- Şi se va vindeca imediat? Va putea lucra iar? se bucurase Onu cel mic.

- Nu... Nici nu ştiu. Mergem şi vom vedea. O să te rog să asculţi slujba liniştit. La sfârşit, preotul o să ne ungă pe toţi cu ulei sfinţit, de şapte ori.

- Bine, mami. O să mă rog pentru tata, să-şi poată mişca degetele, concluzionase băieţaşul.

El a ascultat cu atenţie toate rugăciunile, îngenunchind odată cu ceilalţi credincioşi, la citirea Evangheliilor. Numai că, la un moment dat, văzând nişte pâini împletite puse pe o masă, cu lumânări aprinse înfipte în ele, a vrut să rupă o bucată dintr-una. Mama lui îl trase înapoi, şoptindu-i: „Nu e voie.”

La sfârşitul slujbei, ieşiră din biserică, făcându-şi cruce. Domnul Virgil era emoţionat.

- Draga mea, Onu, pot..., pot mişca puţin degetele! Pentru prima oară! Nu sunt moarte! Uitaţi-vă şi voi! le spuse el.

- Eşti sigur că nu ţi se pare? Nu e doar un tremur nervos al întregii mâini? Sau... Simţi degetele? îl asaltă doamna Maria.

- Simt ceva. Şi, uite, se mişcă. Priveşte cu atenţie. Domnul Virgil întinse mâna, cu degetele nebandajate, iar Onu şi mama lui putură vedea o uşoară, foarte uşoară mişcare a acestora.

- Aşa e! Doamne, nu ne-ai uitat! se bucură femeia, lăcrimând.

Matei primi vestea cea bună când se întoarse de la şcoală. I-o dădu Onu, de cum intră pe uşă.

- Doamne – Doamne a făcut o minune cu tata! Îşi simte degetele şi le mişcă puţin!

- Ce spui, Onule? Ce s-a întâmplat? sări Matei. Nu îi veni să creadă, când află amănuntele. Tatăl lui radia.

- Ştiu că e doar primul pas spre vindecare, îi spuse el lui Matei. Dar pentru mine e şi un semn că Dumnezeu mă iartă. Sunt fericit, fiule! De acum voi putea face exerciţii zilnice cu ele.

- De ce să te ierte Dumnezeu, tată? Ce ai făcut ca să trebuiască El să te ierte? Eu tot nu înţeleg! replică Matei, contrariat.

- Să mă ierte că L-am uitat, fiule. Că nu L-am chemat în ajutor. Că nu I-am mulţumit că vă am pe voi, că avem casa noastră... Chiar aşa, Maria, cred că a venit momentul să discutăm despre spovedanie... Simt nevoia să vorbesc cu un preot despre ceea ce simt. Tu, Maria, îmi poţi spune mai multe, nu?

- Dragule, cred că cel mai bine este să aşteptăm postul Crăciunului. Mai sunt doar două săptămâni. Şi atunci o să merg şi eu cu tine. Numai preotul poate dezlega păcatele şi uşura sufletul. Rugăciunea lui şi rugăciunea noastră. Matei, ai timp să te gândeşti dacă vei ţine post cu noi sau nu. Eu, oricum, voi găti şi de dulce, pentru Onuţu, zise mama.

- Adică în post o să-mi faci doar prăjituri? interpretă Onu. Şi nu-mi mai dai mâncare?

- Multe nu v-am învăţat, dragii mei, îi răspunse mama. „De dulce” nu înseamnă prăjituri...

În timp ce doamna Maria îi explica lui Onu ce înseamnă să ţii post, să te spovedeşti şi să te împărtăşeşti, Matei îşi înfuleca prânzul, cu gândul la tatăl său. „O fi fost o minune, nu zic nu. Dar să ajungă tata bisericos... Să vrea să se spovedească... Să ţină post... Asta e puţin exagerat. Probabil că o să mai primesc vreo replică plină de tâlc de la P., pe tema asta”, râse el în sine. După masă, plecă spre Silvia. Îi promisese că trece pe la ea, ca să meargă împreună la club. O aştepta la intrarea în bloc. Dar Silvia, în loc să coboare, după cum credea el, venea din oraş, cu o sacoşă plină de cumpărături.

- Scuze, Matei. Hai cu mine sus. M-a sunat mama când veneam spre casă, de la şcoală, şi mi-a zis că nu a putut cumpăra mai nimic de mâncare. M-a rugat să trec eu pe la supermarchet şi să iau ceva. Cum aveam cardul la mine, m-am executat. Deci trebuie să aştepţi să mănânc şi eu ceva, apoi mergem.

Cu ocazia asta, Matei îi putea vedea camera iubitei. Îi luă sacoşa şi urcară. Pe când deschidea uşa, Silvia, ca şi Matei, înţeleseră că se întâmplă ceva.

- Inundaţie! O, Doamne! strigă fata.

Holul apartamentului era plin de apă. Chiuveta de la bucătărie revărsa apă rece. Robinetul era deschis. Matei sări şi îl închise. Apa intrase şi în sufragerie, pe parchetul fin. Nu foarte mult. Lăsând sacoşa pe masă, în bucătărie, Matei îşi scoase rapid geaca, alergă în baie, luă prosoape şi un lighean, repezindu-se spre sufragerie. Bucătăria şi holul erau gresiate, nu era o problemă. Silvia era blocată. Matei îi aruncă un prosop. În zece minute, apa era strânsă. Răsuflară uşuraţi.

- Ce se întâmplă aici? întrebă d-na Emilia cu glas strident, evident supărată. Intrase pe uşă şi zărise ligheanul, prosoapele şi covorul strâns, în sufragerie. Ce-aţi făcut?

- Mamă..., începu Silvia.

- Inundaţie? Cum de s-a putut întâmpla? Îngrozitor! De unde a pornit? îi tăie aceasta vorba. Tu eşti Matei, nu? Ce cauţi aici?

- Mamă! interveni Silvia, disperată. Cine a uitat robinetul deschis la bucătărie? Noi am venit acum câteva minute şi... Matei s-a ocupat de tot. Eu m-am speriat. Azi a fost oprită apa sau ce s-a întâmplat?

- Aaa, da..., se calmă d-na notar. Cred că... chiar eu am uitat-o. Da, s-a oprit apa pentru câteva ore; un vecin de pe coloana noastră îşi instalează centrală termică. Bine că aţi venit la timp... Era inundat mult?

- Bucătăria, holul şi puţin sufrageria, se adresă Matei, măsurând-o pe mama Silviei. „Silvia nu e ca ea. Nici fizic, nici... aşa înţepată. Bine că nu e ca ea.”, gândi el.

- Tot nu mi-aţi spus ce căutaţi voi doi aici, împreună, singuri, insistă d-na Emilia.

- Mamă, noi tocmai plecam, mormăi Silvia. O să-ţi dau alte explicaţii când vin. Hai, Matei!

Ieşiră. D-na Emilia rămăsese interzisă, clătinând din cap. Oricât de simpatic era Matei, tot fiu de faianţar rămânea...

- Matei, ştii..., mama e mai dificilă..., începu Silvia, în timp ce coborau.

- Înţeleg că ar prefera să nu fii prietena mea, aşa-i? De ce nu mi-ai spus până acum? De fapt, în locul tău, şi eu aş fi tăcut, spuse el, mâhnit. Din cauza tatălui meu, nu? Din cauză că suntem săraci..., mai săraci decât voi.

Silvia îl prinse de mână.

- Matei, pentru mine astea nu contează. Eu îl respect foarte tare pe tatăl tău, familia ta, pe tine. Mama... exagerează cu anumite idei, dar o să înţeleagă. Nu e chiar de modă veche sau... Şi nici tata. Oricum eu nu o las să-mi hotărască ea viaţa. Eu sunt altfel.

- Cum, Silvia mea timidă are şi ţepi? glumi Matei. Dragă, ai grijă să nu te cerţi cu mama ta. Vom vedea noi cum o îmbunăm. Are şi ea opinia ei. Dar n-am să mă despart de tine din cauza asta. Te-ai liniştit? Mergem la club?

- Bine. Mulţumesc de sprijin. Mulţumesc că ai fost aici, îi surâse ea.

La club prietenii erau deja adunaţi. Venise şi Cora. Revenise, după vreo lună de tăcere totală. Uşor palidă. Abandonase stilul ei obişnuit de îmbrăcăminte, cel sportiv. Acum era într-o rochie de stofă, lila, lungă, cu despicătură adâncă în faţă. Părul şi-l strânsese cu o clamă strălucitoare. Nu mai semăna cu vechea Coră.

- Ai păţit ceva, Cora? nu se abţinu Matei.

- Ei, doar o operaţie de apendicită, fără complicaţii..., îi răspunse ea, afectată. Nu v-am sunat, ca să nu vă deranjez.

- Cum? Şi noi n-am ştiut nimic? Am fi venit la tine, la spital! Cine ar fi putut bănui? îşi frânse mâinile Diana.

- Ei, n-am venit să vă acuz de ceva. E mai bine că n-aţi venit. Nu-mi place să fiu văzută într-un spital, zăcând. Am trecut azi pentru că-mi era dor de voi, mai zise ea, privind cu insistenţă spre Matei.

- Dar acum ţi-ai revenit? Te simţi bine? o întrebă Sorina.

- Da... Bine, că nu mai pot participa, pe moment, la gimnastică aerobică, dar în rest e bine. Voiam, oricum, să discut cu voi şi despre reclamele de Crăciun, pentru sucul unchiului. Trebuie făcute altele, după sezon. Mai sunteţi interesaţi? Am vrea să păstrăm echipa, le propuse sirena.

- Păi, să vedem dacă mai vor toţi, îi zise Doru. Personal, eu vreau. Ceilalţi?

- Şi eu vreau.

- Şi eu.

- Şi eu...

Singurii care nu se exprimaseră erau Matei şi Silvia.

- Îmi pare rău, eu ţi-am zis deja că nu mai vreau, dacă nu mă înşel, spuse primul Matei. Din motive ... personale.

- N-am nimic cu tine, Cora, dar nici eu nu mai vreau, i se alătură lui Matei, Silvia. Tot din motive ... personale.

- Asta e, dacă nu vreţi, nu vreţi. Facem reclama cu ceilalţi. O să vă anunţ, cât de curând. Pa, băieţi! se retrase Cora, uşor înnegurată.

- Deja pleci? Nu stai să te înveseleşti cu noi? fu politicos Victor.

- Ei, am şi eu o întâlnire! clipi ea des din ochi, ridicându-se.

„Te pomeneşti că şi-a făcut prieten şi ... am scăpat”, gândiră în acelaşi timp Silvia şi Matei.

      

În seara aceea se veseliră spunând bancuri cu sirene. Totuşi, Cora reuşise să le împartă grupul în două, ca şi cum Jderul albastru şi Ghiocelul ar fi fost separaţi de ceilalţi... Matei se străduise să se poarte normal cu Doru şi cu Alexandra, să nu-i scape nicio aluzie la ceea ce descoperise despre ei. Pentru el, seara nu mai fu atât de distractivă. Doru îi arunca priviri piezişe, care îi aminteau mereu de stânjeneala de sâmbăta trecută. „Oare ni se va sparge clubul?” se gândi Matei.

La sfârşit, după ce prietenii plecară, rămaseră la vorbă Doru cu actriţa, în dormitorul acestuia.

- Draga mea, m-am simţit prost toată seara. Ştii de ce? Matei a aflat de noi. Nu ne-a pândit, ci întâmplător. Nu ştiu dacă le-a spus celorlalţi sau Silviei. L-am rugat să nu le spună. Dar nu ştiu. Mă simt ciudat. Mai ales că tu ai fost prietena lui. Ai fost cumva şi cu el ... cum ai fost cu mine?

- Cum îndrăzneşti? Mă jigneşti! Cu nimeni altcineva n-am fost, decât cu tine. Cum poţi..., se indignă Alexandra.

- Mai încet, că ne aud ai mei. Gata, gata, te cred. Numai că uneori mai sunt gelos, când văd Jderul... Chiar dacă acum e cu Silvia ... şi curtat de Cora.

Matei şi Silvia se opriră puţin pe banca lor din Cişmigiu. „Să-i spun totul Silviei? Să-i spun de Cora? De Doru şi Alexandra? Mai bine nu-i spun nimic. S-ar întrista...”, medita Matei.

- Până acum nu m-am dat în vânt după vorbe meşteşugite, care ştiu că plac fetelor. Ce zici, Silvia? Tu eşti mai pricepută decât mine la aşa ceva, o alintă Matei.

Silvia stătea cu capul sprijinit de umărul lui. Se simţea atât de bine, încât nu se gândea la nimic.

- Ei, te referi la scrierile mele... Dar nu sunt chiar poezii, ci încercări, gânduri care îmi vin atunci când am sufletul prea plin: de bucurie sau de tristeţe... Să nu râzi de mine, îţi interzic! râse Silvia.

- Să râd? Nu... Dar cum aş putea intra şi eu mai mult în lumea ta, în lumea gândurilor tale...? Când îmi citeşti şi mie din ce ai scris? Şi spune-mi, mai ştie cineva de ele, în afară de Dana și, parțial, de mine? Ai mai citit cuiva?

- Ştie Sorina şi, am impresia, şi Cora, de la soră-mea. Atât. Ţie îţi citesc când vei vrea tu, pe lângă foile pe care ți le trimit, cu... dedicație. Probabil aici, pe banca noastră. Sau le vei citi tu, singur? Dar trebuie să-mi promiţi că vei fi criticul meu literar şi-mi vei scrie, la sfârşit, o caracterizare. Pozitivă sau negativă, nu trebuie să mă linguşeşti. Ce zici?

- Cred că singur. Ca să mă concentrez mai mult la ele decât la tine... Matei râse şi o îmbrăţişă pe Silvia. Oh, Ghiocelule. Ai tu ceva ce mă linişteşte, mă împacă. Sunt ... frământat de multe gânduri. Uneori nici măcar când sunt cu tine nu mă simt pe deplin fericit. Ca şi cum îmi scapă ceva, foarte important. Ce oare? Tu simţi la fel?

- Când nu sunt lângă tine, da. Când sunt cu tine, însă, uit de toate. Îmi vine să strig şi să iau în braţe pe toţi, şi pe Dumnezeu, de asemenea... Mă rog atunci să nu mi se sfârşească bucuria... Te rog, Matei, să nu mă judeci prea aspru pentru cele ce îţi spun.

- Draga mea, eu nu m-am gândit niciodată să-I mulţumesc lui Dumnezeu că sunt cu tine. Cred că sunt cam ... nepăsător, nemulţumit, nemulţumitor. Oare de asta sufăr? Ştii, tatăl meu vrea să ţină posturile, să se spovedească, merge la biserică. Ţi-am spus, de altfel, că a început să mişte cele două degete... Când l-am întrebat ce va spovedi, ce păcate are aşa mari – căci eu îl consider dintotdeauna un om foarte bun – el mi-a spus că e păcat şi faptul că nu şi-a amintit multă vreme de Dumnezeu, că nu I-a mulţumit... Sunt derutat de schimbarea lui. E drept, nu m-a obligat pe mine la nimic. Tu ce zici?

- Ţi-ar fi plăcut mai mult să-ţi vezi tatăl trist, posomorât, afundat, eventual, în băutură, ca să-şi uite durerea? Nu crezi că e cel mai bine că a găsit o cale să iasă din impasul sufletesc? Ar trebui să te bucuri pentru el. De ce ţi-e frică, Matei?

- Mie să-mi fie frică? Ce vorbeşti?... Poate ai dreptate. Mi-e frică de ce zice lumea. Toţi vor crede că tatăl meu a înnebunit. De exemplu, părinţii tăi sau vecinii. Chiar şi rudele noastre. Numai mama îl înţelege. Şi Onu... Ştii, Onu l-a învăţat pe tata rugăciuni pe care le ştie de la grădiniţă. Nu pot să cred că se întâmplă asta. Ca şi cum s-ar fi inversat lucrurile. Copiii îi învaţă pe cei mari. Incredibil, nu? Chiar aşa, Silvia, tu eşti credincioasă? Te rogi? Mergi la biserică? Până acum nu mi s-a părut important să te întreb.

- Nu ştiu exact ce să-ţi răspund, dragule. Mă rog, dar cu propriile cuvinte, mai rar după o carte de rugăciuni. Am câteva cărţi religioase în casă, luate de mama, când a fost într-o excursie pe la mănăstiri, cu mai mulţi colegi de-ai ei. Le-a luat, cred, pentru că le luau şi ceilalţi. Dar nimeni din casă nu le-a citit. Nici eu. La biserică merg rar... M-am spovedit de câteva ori în grup, când eram mai mică, cu clasa, duşi de profesorul de Religie. Dar singură, niciodată. Ce zici?

- Oricum, eşti mai credincioasă decât mine. Eu nu mă rog deloc, zise Matei.

- Poate că te înşeli. Eu m-am gândit mai mult la chestia asta, cu rugăciunea. Am fost înscrisă, la un moment dat, în clasa a VII-a, la un cerc de Religie. Acolo s-a dezbătut în câteva şedinţe tema „Rugăciunea de toate zilele”. Concluzia a fost că nu doar recitarea sau citirea unei rugăciuni tipice înseamnă să te rogi. Ci orice suspin spre Dumnezeu, orice gând bun, dar şi munca cinstită, viaţa curată, fără minciuni şi răutăţi, sunt tot rugăciuni. De atunci ştiu că e mult mai uşor să te rogi decât credeam eu. Important e să crezi că Dumnezeu există, că e Bun, că ne ocroteşte, că e aproape de noi.

- Mă pui pe gânduri. O să mai vorbim despre asta. Dar, spune-mi, când îmi mai dai din scrierile tale? Că... mă farmecă. Ai grijă, mă faci să mă îndrăgostesc din nou de tine, Ghiocel! o strânse şi mai tare Matei.

 

 


Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.

     
  
Autor: Prof. Religie Mirela Șova

 

Partager cet article

Repost 0

Commenter cet article