Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Roman - Prietenul lui Matei - Capitolul XV

pt romanCapitolul  XV

 

 



A doua zi, la Doru. Cei nouă (fără Dana, în schimb cu Cora) erau strânşi pentru altceva decât bancuri.

- Să trecem direct la subiect, propuse Alexandra. Ne-am gândit în fel şi chip cum te-am putea ajuta, Matei, aşa încât să nu te simţi umilit, ci să primeşti, din contră, o dovadă a prieteniei noastre reale. Dacă am sta cu mâinile în sân, ar însemna că suntem indiferenţi la un necaz pe care îl putem întâlni şi noi în viaţă – Doamne fereşte! Deci... Cora, începe tu!

- Oferta mea, sau, de fapt, a unchiului meu, nu e chiar grozavă, dar există. O slujbă temporară, de încărcător / descărcător sucuri, evident, în Bucureşti. După ore, între 14, 30 şi 18, 30, cinci zile pe săptămână, primind puţin peste salariul minim pe economie. Dacă se iveşte altceva, te „avansăm”. Ce zici, Matei?

- Nu pot să zic că-i super, dar e ceva. În felul ăsta nu mai am nevoie de exerciţii la sală... Dar se admit învoiri, în cazuri excepţionale? se interesă el.

- Desigur, dar nu prea multe. Astea le aranjez eu, preciză Cora.

- Ne-am interesat şi de altceva, adăugă Doru. Există în Bucureşti o făbricuţă pentru... invalizi de diverse grade, cu locuri de muncă speciale pentru ei. E susţinută de stat, cu implicarea unor fundaţii umanitare. Am numărul de telefon al celui ce se ocupă de angajări. Ia-l şi dă-i-l tatălui tău. Poate i se va părea o idee bună.

- Mulţumesc, Doru. Cred că o să-l bucure asta. Nu-l deranjează eticheta de „invalid”, răspunse Matei.

- Şi eu am găsit ceva, glăsui Silvia. Există o grădiniţă susţinută cu fonduri din străinătate, pentru copiii din familii cu... probleme. Este cu totul gratuită: mâncare, îmbrăcăminte, rechizite... Şi nu e foarte departe de voi, Matei. Pentru Onu. Poate o să fie dureroasă despărţirea de prietenii de la grădiniţa unde a mers până acum. Dar, uite-i numărul de telefon.

- Mersi, Silvia. Mulţumesc tuturor. Recunosc, grija voastră îmi atinge puţin orgoliul. Aş fi preferat ca eu să ajut pe cineva, nu să fiu eu cel ajutat... Dar asta e. Şi e bine că suntem uniţi. Că nu mă respingeţi acum. Chiar v-aş ruga să vă purtaţi cu mine ca înainte, să glumim, să ne simţim bine, nu doar să ne compătimim... De altfel, sunt sigur că situaţia familiei mele se va remedia cumva. Cineva mi-a spus (şi Matei îi făcu semn cu ochiul lui Marcel) că adevărata bogăţie este în suflet. O singură întrebare: Cora, de când pot începe lucrul la unchiul tău?

- De luni, ar fi cel mai bine. Îţi explic unde trebuie să mergi şi vei trata cu unchiul meu. Eu nu voi fi pe-acolo, decât ocazional. E vorba de un depozit de sucuri. Bineînţeles, vei avea astfel suc de fructe la discreţie, glumi sirena.

- Şi-acum să spuneţi, pe rând, câte un banc nou, să ne înveselim! propuse Victor. Am să încep eu...

...Trecură astfel câteva săptămâni. Începuseră clasa a X-a. Matei lucra la sucuri, tatăl său se angajase la făbricuţă, iar Onu mergea la noua grădiniţă. Domnul Virgil şi doamna Maria, împreună cu Onu, începuseră să participe săptămânal la slujbă, la biserica din cartier sau la catedrala patriarhală. Matei nu li se alăturase, având mereu altceva de făcut: ori de învăţat, ori vreo întâlnire...

El, totuşi, nu se simţea în apele lui, la depozitul de sucuri. Munca nu era enormă, dar din când în când venea pe acolo Cora. Se interesa de el, prieteneşte. Poate prea prieteneşte. Venea îmbrăcată sportiv, cu blugi strâmţi, bluze mulate, scurte... Cu părul mereu în vânt... Lui Matei îi stătea pe buze să-i spună: „Cora, ai uitat că Silvia e prietena mea?” Dar se abţinea, lăsând-o pe un altădată care nu se întâmpla.

La şcoală, el nu dădea randament prea mare. Nu avea foarte mult timp să înveţe, să citească. Matei ajunsese stresat. Tot timpul contra cronometru. Părinţii lui erau îngrijoraţi. Nu de notele lui, ci de tulburarea lui sufletească.

- Poate că ar fi mai bine să renunţi la depozitul de sucuri şi să-ţi vezi de ale tale, fiule, îi spuse tatăl într-o seară.

- Nu, tată... Nu ne permitem, făcu Matei, obosit. Nu-i ieşeau problemele la fizică. Le lăsă baltă.

- Matei, dacă înveţi bine şi iei bursă de studiu, e preferabil, decât să munceşti la depozitul ăla. Nu-i vorbă, orice muncă, dacă e cinstită, e o onoare. Dar nici chiar aşa. Tu ai şcoala. O să te surmenezi. Ai timp să dai de grijile vieţii. Chiar te rog, renunţă la depozit. Nu e bine pentru tine.

- Mă voi gândi la asta, promise el. Îi venise o idee la una dintre probleme. Reveni asupra ei şi o rezolvă.

 

Silvia nu era bâzâitoare asupra chestiei cu depozitul. Ea bănuia că frumoasa Cora mai trece pe acolo, dar avea încredere în Matei. Ea însăşi primise mai multe telefoane, de la Adelin, ca să se întâlnească, să-i comunice „câteva cuvinte pline de tâlc.” Îi răspunsese, fad, că nu are timp de întâlnire cu alt băiat. Prietenul ei e Matei. „Poate vrei să-i spui lui cuvintele astea”, îi mai zisese ea lui Adelin. Îi pomenise şi lui Matei de asta, fără să accentueze insistenţa cameramanului.

- Data viitoare când te sună, să-i spui că te duci, şi mă voi duce eu! se enervase acesta.

- Dar promiţi că n-o să-l baţi? clipi des Silvia.

- Promit... că o să-i spun vreo două, ca să nu mai fure prietenele altora... Nu cred că va trebui să-l şi bat, ca să înţeleagă, adăugase Matei.

Pe la sfârşitul lui septembrie, într-o după-amiază din cursul săptămânii, Cora îşi făcu apariţia la depozit. Era o încântătoare zi de vară prelungită. Cora adusese nişte sandwich-uri cu caşcaval, dar şi ciocolată. Matei stătea pe nişte lăzi goale, aşteptând să fie solicitat la treabă. Încă nu se hotărâse dacă să renunţe la munca asta sau nu.

- Şomezi, şomezi, îl tachină sirena. Ţi-am adus o gustare şi două bancuri piperate de la întâlnirea cu grupul.

Matei nu mai putea participa la întâlnirile de vineri după-amiaza. Se făceau fără el. De obicei, Silvia îi raporta tot ce se întâmpla acolo. Cora era destul de prietenoasă cu ea, dar mai apropiată era de Diana şi de Alexandra. Cu băieţii se purta egal.

- Nu şomez. Aştept şi mă gândesc şi eu... la toamna asta frumoasă, îi răspunse Matei, fără s-o privească. Mie nu mi-e foame. Am avut pachet de-acasă. Şi am băut mult suc. Nici de bancuri n-am chef. Poate de poezii. Silvia le face pe loc, ştiai?

- Nu ştiam, se îmbufnă Cora. Chiar eşti îndrăgostit de Silvia? Eu am crezut că ieşi cu ea aşa..., din amiciţie, că n-ai cu cine altcineva. Nu ţi se potriveşte Ghiocelul ăsta. Tu eşti aşa deosebit. N-am mai întâlnit pe nimeni ca tine. Matei, tu n-ai observat că-ţi fac curte?

- Ba da. Tu n-ai observat că nu sunt interesat? Uite ce toamnă frumoasă, ce zi liniştită... Hai să schimbăm subiectul, Cora. Tu eşti o sirenă, o fată drăguţă. Nu cred că-ţi lipsesc admiratorii. Vei şti să te reorientezi, i-o tăie el.

- Nu crezi că eşti cam brutal? Sunt sigură că mă placi. Am şi eu antenele mele. De ce te opui inimii? Pentru că Silvia scrie poezii? insistă Cora.

- Nu te lua de Silvia şi nici de inima mea. Antenele tale sunt pe o undă greşită. Te plac, aşa cum placi, spre exemplu, un poster cu o vedetă. Asta nu înseamnă că renunţ la Silvia. Mai mult, îţi mulţumesc. M-ai ajutat azi să-mi dau seama că n-am ce căuta la depozitul unchiului tău. Şi nici în viitoarele reclame la suc. Îmi voi da demisia. Tata a avut dreptate aici. Mai mult, dacă nu mă înşel, atunci când te-am cunoscut, păreai o fată credincioasă. Ţineai post, ne-ai ajutat şi pe noi să-l ţinem – e drept, un post delicios, de o zi... Ce s-a întâmplat? Care e adevărata ta faţă? Fii sinceră, Cora... Dacă încerci să mă înşeli, n-ai să obţii nimic de la mine.

- Ei bine, n-am minţit. Doar că... m-am îndrăgostit de tine la prima vedere. De când te-am văzut pe treptele catedralei, la Constanţa. De aceea v-am şi abordat pe voi. Pe atunci nu erai cu Silvia, erai nehotărât. De aceea nici nu m-am simţit vinovată ulterior. Am încercat să fiu cât mai discretă, să-ţi acord şansa să faci tu primul pas. Numai că tu l-ai făcut spre Silvia... Ştiu că şi ea e îndrăgostită de tine, dar am sperat ca tu să nu fii de ea... Spune-mi, eşti sau nu?

- Nu-mi dau seama, Cora. Mă tulburi. Eu cred că sunt. Ea mă bucură şi mă linişteşte. Am siguranţa că nu mai umblă şi cu altcineva. E atât de dulce şi de binecrescută. Cred că sunt. Deci, de acum înainte, nu mai aborda tema asta. Consideră-mă intangibil. Şi demisionat. Te rog să-i explici unchiului tău situaţia. Eu n-aş şti ce să-i spun. Sper că o să-mi dea banii pe septembrie şi că mă va înlocui uşor. Pa!

Matei plecă, lăsând-o pe Cora singură, cu sandwich-urile în mână şi cu două lacrimi nehotărâte în coada ochilor. Ea nu era o fată răzbunătoare. Dar de data asta se simţea umilită, pentru că se credea mai frumoasă decât Silvia. „O să-i încerc Ghiocelul...”, îşi zise ea. Îl sună pe Adelin.

- Salut, sunt Cora. Ştii, m-am găsit azi cu Silvia, întâmplător. Mi-a zis să-ţi transmit ca să vă întâlniţi la cinci, în Cişmigiu, la intrarea dinspre primărie. Ea avea mobilul descărcat. Nu ştiu ce vrea să-ţi zică, norocosule... Te duci? Ah, zicea că are pentru tine o poezie...

- Desigur că mă duc! Dar nu mă aşteptam. Sper că nu râzi de mine. Ştii că îmi place fetiţa asta subţire, se bucură Adelin.

„Ce-or fi găsit toţi la fata asta?” îşi spuse Cora, închizând telefonul. „Mi se pare demodată. Super-sensibilă, diafană. Prea cochetă, uneori. Cred că e şi tocilară. Cel puţin bolnăvicioasă. La cât e de subţirică...”, se mai gândi ea, fără să-şi dea seama că, încet-încet, devenea răutăcioasă.

O sună imediat pe Silvia. Îi avea numărul în memoria telefonului, pentru orice eventualitate.

- Silviuţa, te rog, vino la cinci în Cişmigiu, la intrarea dinspre primărie. Trebuie să-ţi cer un sfat personal. Adu cu tine şi o poezie de dragoste, te rog, din cele scrise de tine. Salvează-mă! mai zise Cora.

- Bine, Cora, dar ce s-a întâmplat? Am de învăţat o grămadă. Sper că nu-mi răpeşti toată seara, oftă Silvia. 

- Nici o problemă, e destul şi un sfert de oră. Dar îmi trebuie neapărat poezia! Te rog! se miorlăi sirena.

- La cinci. O.K.




Pentru pagina de linkuri spre celelalte capitole de roman, click aici.


     

Autor:
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost 0

Commenter cet article