Overblog Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Desavarsirea

  Raspunsuri
Literatura & Religie

Desăvârşirea

 


Desăvârşirea înseamnă cunoaşterea bunătăţii şi măririi lui Dumnezeu, a micimii noastre în faţa Lui, a înclinării noastre la orice rău. Mai înseamnă a dori şi a împlini voinţa lui Dumnezeu în orice clipă, în defavoarea voinţei noastre. Pentru aceasta, intri într-un război cu tine însuţi. Primeşti spre ajutor patru arme: neîncrederea în tine însuţi; încrederea în puterea şi ajutorul lui Dumnezeu; insistenţa în luptă; rugăciunea. (Sfântul Nicodim Aghioritul)

 

Treptele omului spre desăvârşire:

- prima treaptă e cunoaşterea de sine;

- a doua e facerea de fapte bune din iubire şi păzirea poruncilor Bisericii. Cum poruncile se împlinesc mai greu, vine şi smerenia.

- a treia treaptă este curăţirea gândurilor, care se lucrează în paralel cu a doua. Gândurile nu mai trebuie ţintuite de lucruri. Omul poate cunoaşte adevărul lucrurilor, cu gând luminat; el poate să gândească drept, să privească realitatea din punctul de vedere al lui Dumnezeu. Această nouă privire a realităţii, cu mintea luminată de har, se numeşte credinţă.

- a patra treaptă este nepătimirea. (P. Nellas)

 

Desăvârşirea se mai numeşte şi îndumnezeire, înfiere de către Dumnezeu, preaslăvire şi e menirea şi împlinirea omului. Există oameni care trăiesc deja îndumnezeirea şi alţii care ascultă de aceştia. Cei mai mulţi creştini dobândesc cunoaşterea lui Dumnezeu şi ajung desăvârşiţi cu ajutorul oamenilor îndumnezeiţi.

Harul care îndumnezeieşte pe om înseamnă lucrarea lui Dumnezeu în om, care se vede ca o lumină, diferită de lumina din lumea aceasta. E o lumină necreată, cerească. Cel îndumnezeit devine strălucitor. El nu vede această lumină din afară, ci din sine, de la Dumnezeu care locuieşte în el.

Îndumnezeirea este unirea cu Dumnezeu. Omul participă la ea prin strădania purificării, a păzirii poruncilor şi prin pocăinţa adâncă.

   Sfântul Petru Damaschinul arată opt trepte ale vederii lui Dumnezeu în lume sau ale îndumnezeirii (căci nu poţi vedea pe Dumnezeu fără să fii mai întâi îndumnezeit). Iată primele patru dintre acestea:

- când omul înţelege dragostea lui Dumnezeu în suferinţe şi ispite şi rabdă în acestea.

- când omul îşi cunoaşte păcatele, dar vede şi binefacerile lui Dumnezeu. Aceasta este pocăinţă adâncă.

- când omul cunoaşte lucrurile înfiorătoare dinaintea morţii şi după moarte.

- când omul înţelege purtarea Domnului nostru Iisus Hristos în lumea aceasta, dar şi pe a Apostolilor şi ucenicilor Lui, şi pe a celorlaltor sfinţi.

   De-abia cea de-a opta treaptă este cunoaşterea despre Dumnezeu, numită şi „teologie". Această a opta treaptă se va adânci pe deplin în Împărăţia cerurilor. Din această prezentare a treptelor îndumnezeirii sau ale vederii lui Dumnezeu rezultă că şi omul aflat pe prima treaptă e îndumnezeit, numai că se află la începutul îndumnezeirii.

   Din întreaga creaţie, numai omul are această posibilitate a îndumnezeirii, pentru că e creat după chipul lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu S-a făcut Om, şi nu Înger sau altceva, şi pentru că există Biserica, cu Tainele cele Sfinte, dintre care Sfânta Împărtăşanie îndumnezeieşte propriu-zis.

Nu putem scăpa de patimile senzualităţii, lăcomiei, iubirii de slavă de la oameni, decât tinzând spre îndumnezeirea noastră, decât făcând din aceasta scopul nostru de bază. Nici unui om nu îi este imposibil să ajungă îndumnezeit. (Mitropolit Hierotheos Vlachos)

Se poate întâmpla să nu avem mijloace materiale prisositoare pentru binefaceri, însă în vremea noastră este nevoie nu atât de această bogăţie, cât de bogăţia inimii, de darurile milostivirii noastre, împreună-simţirii şi rugăciunii noastre lăuntrice. O, dacă
ne-am iubi câtuşi de puţin unii pe alţii întru Hristos, dacă am avea împreună-simţire unii faţă de alţii, dacă ne-am respecta cu adevărat, atunci s-ar găsi căi şi mijloace ca să ne întrajutorăm - şi atunci raiul ar începe încă de aici, de pe pământ, şi nu ne-ar mai fi frică să murim.

Dar de ce nu ne iubim unii pe alţii? Fiindcă nu-L iubim pe Dumnezeu. Neiubindu-L pe Dumnezeu, nu îl putem iubi nici pe aproapele. Iar pe Dumnezeu nu-L iubim fiindcă avem credinţă slabă. De asta nu-L simţim pe Dumnezeu în inima noastră, de asta nu trăim în El şi nu-L cunoaştem, fiindcă citim puţin Evanghelia şi nu înţelegem în Dumnezeu toate întâmplările şi lucrurile din viaţa noastră, nu înţelegem că toate ne sunt trimise prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu.

Trec zile, săptămâni, iar de Dumnezeu uneori nici nu ne amintim, nu medităm la viaţa noastră, nu ne înmuiem inima - iar inima pe care n-o încălzeşte dragostea de Dumnezeu va fi rece şi faţă de aproapele, şi în locul dragostei se va cuibări în ea vrăjmăşia, în locul milei şi al dorinţei de a ajuta - ura, bucuria răutăcioasă. Atunci ne pregătim singuri osânda viitoare: Judecata este fără milă pentru cel ce n-a făcut milă.

Două porunci de temelie ni s-au dat: prima e dragostea de Dumnezeu, a doua - dragostea de aproapele (vezi Mc. 12, 30 - 31). Cine este aproapele nostru? Toţi cei cu care trăim, muncim, ne întâlnim, care au nevoie de dragostea noastră, de ajutorul nostru, de rugăciunile noastre. Potrivit credinţei noastre creştineşti, suntem cu toţii fraţi şi surori, alcătuind o singură familie în Hristos. Nimeni nu ni-i străin, în spatele fiecărui aproape al nostru stă Hristos însuşi. Dacă nu arătăm dragoste aproapelui, n-o arătăm nici lui Hristos. (Iac. 2, 13).
(Sfântul Ierarh și Doctor fără de arginți Luca al Crimeii)


 

 
Prof. Religie Mirela Șova

Partager cet article

Repost 0

Commenter cet article