Overblog
Suivre ce blog
Editer l'article Administration Créer mon blog
Blog Mirela Șova

Fetita cu umbrela

Fetita cu umbrela

Fetița cu umbrelă

 

Credinţa e prima condiţie ca o rugăciune să-ţi fie ascultată. Hristos ne-a promis în Evanghelie că de vom avea credinţă cât un grăunte de muştar vom putea zice munţilor să se mute şi ei ne vor asculta. Dacă pentru unii şi bobul de muştar e prea mare atunci când cer ceva lui Dumnezeu, pentru alţii, îndeplinirea rugăciunilor e un lucru cât se poate de firesc.

Povestea pe care vreau să v-o istorisesc astăzi ne aduce în prim plan credinţa unui copil. Undeva, în sudul Italiei, acolo unde vara este foarte cald, pământurile erau arse şi crăpate din lipsă de ploaie. Frunzele palide şi îngălbenite de-abia se mai ţineau pe crengi. Iarba de pe pajişti se ofilise. Oamenii erau încordaţi şi nervoşi, cercetând cerul de cristal colorat în albastru cobalt. Săptămânile se înşirau una după alta tot mai fierbinţi şi de luni de zile nu mai căzuse nici o ploaie adevărată.

În piaţeta din faţa bisericii preotul convocă duminica, după Sfânta Liturghie, întreaga comunitate pentru o slujbă. Urma ca toţi, cu mic, cu mare, să implore mila lui Dumnezeu ca ploaia binefăcătoare să se reverse peste pământurile pârjolite. La ora stabilită, locul era ticsit de lumea aflată în aşteptare, plină însă de încredere.

Mulţi aduseseră cu ei lucruri care făceau dovada credinţei lor. Biblii, cărţi de rugăciuni, cruci, rozarii. Parohul bisericii le privea pe toate cu nedisimulată admiraţie. Dar în mulţime mai observă ceva. O fetiţă care se ruga alături de cei mari. Parohul nu-şi putea dezlipi privirile de la ea. Aşezată cuminte, în primul rând, fetiţa avea în mâini o mică umbrelă.

A cere ploaia înseamnă să te rogi, a crede că o să plouă după rugăciunea ta înseamnă să-ţi iei umbrela cu tine.

Augustin Păunoiu, preluare din volumul „Viaţa e tot ce avem“, Bruno Ferrero

Partager cet article

Commenter cet article