Povestea florilor fermecate / Povestiri pentru Clasa Pregatitoare

Povestea florilor fermecate / Povestiri pentru Clasa Pregătitoare

de Mirela Șova

Era odată, în țara lui Marmeladă, un munte. Pe munte, se afla o poiană unde creșteau niște flori. Dar nu erau flori obișnuite (cum ar fi ceva simplu – desenează!), ci unele fermecate, cu multe petale în diferite culori, strălucitoare, cu numeroși bobocei (desenează iar!).

Aceste flori nu creșteau și nu înfloreau decât dacă erau în preajma muntelui copii cuminți. Dacă se făceau obraznici, ele întâi leșinau (poți desena!), apoi, după o vreme, chiar mureau de tot, se uscau și nu mai creștea alta în loc. Se înmulțeau foarte ușor dacă apăreau mai mulți copii cuminți în zonă. Totul era să rămână măcar una, să nu dispară de tot...

În localitatea de lângă munte erau copii de toate felurile, adică și cuminți, și obrăznicuți, și obraznici de tot, ba chiar și unii despre care nu puteai să spui nimic: acasă cuminți – la școală obraznici sau invers. La fel și florile fermecate: unele erau înflorite la maxim, altele cu câțiva bobocei, altele în leșin și... unele uscate.

Într-o zi, o mămică trecu prin poiana florilor fermecate, având treabă la culesul de ciuperci. Era un prilej să mai testeze cum sunt copiii din zonă și să se bucure de frumusețea nemărginită a florilor. Când intră în poiană... scăpă coșulețul pentru ciuperci din mână: majoritatea florilor erau leșinate, câteva uscate, una singură înflorită-înflorită! Uluită, ea fugi spre orășel. Își anunță mămicile prietene de pericolul îngrozitor și plecară către școală, unde învățau copiii lor și ceilalți copii din zonă. Se furișară la geamul clasei de copii și văzură ce nu se putea pomeni: copii neatenți, care dărâmau caietele și scaunele, întorși cu spatele la tablă, pătați pe bluzele albe de la pachețelul de acasă și de cerneală, mânuțe care se scobeau în năsucuri și câte altele, imposibil de spus. O singură fetiță, liniștită, își vedea de treabă, copiind ceva de la tablă, în timp ce doamna învățătoare își plângea de milă, cu mâinile ținute la urechi (habar n-am de ce, uite așa le ținea).

Cele trei mămici au hotărât că e situație de urgență. Au scos repede cele trei costume speciale, unul de Moș Crăciun, unul de Baba Cloanța și unul de Zână bună, s-au îmbrăcat cu ele, au intrat în școală fără să fie văzute și au ciocănit la ușa clasei.

Au intrat... și i-au surprins pe copii. Prima sau primul a început să vorbească Moș Crăciun:

- Bună ziua, dragi copii (nu așa, drege-ți vocea și repetă!). Am venit să notez numele copiilor cuminți din clasă, pentru cadouri de Crăciun. Aaa, văd că una singură e cuminte, e Florica. Bine. O scriu aici. Restul..., om mai vedea.

Apoi Moșul părăsi clasa. Se auzeau vaiete și rugăminți cu promisiuni fierbinți:

- Întoarce-te, Moșule, promitem că...

Deodată, începu să vorbească Baba Cloanța și se făcu liniște.

- Oooo, ce de copii aici (vocea să fie pițigăiată până la refuz). Am nevoie de voi, să știți. Casa mea din pădure e foarte frumoasă, plină de păianjeni, șoareci și gândaci. Tot ce doresc este să vină cu mine câțiva din cei mai obraznici, să o curețe. Mie îmi plac foaaaarte mult copiii obraznici. Hai, cine se oferă?

Nimeni nu zicea nimic. Ca prin minune, caietele, cărțile, penarele se ordonaseră, la fel și scaunele, ca și poziția copiilor în bănci.

- Na, că tre să plec fără vreun copil..., mormăi Baba. Și plecă.

- Iar eu am venit să organizez o excursie cu toți copiii cuminți din clasă, spuse Zâna. Mergem la poiana florilor fermecate, să vedem ce mai fac. Ce ziceți?

- Uraaa, uraaa, spuseră copiii.

Bănuiți, cred, că au mers cu toți în poiană, chiar și cu doamna învățătoare. Între timp, florile cele leșinate își reveniseră, poiana era din nou cum trebuia să fie, ba chiar și mai și. Oare așa o fi și azi?

(Nu uita, e important să desenezi și să-ți schimbi vocea, când spui povestea. Dacă intri în rolul personajelor, cu atât mai bine, copiii îți vor răspunde: daaaa, și azi există flori fermecate. Ba chiar și tu te vei gândi că sigur există.)

:) end.